Al doilea război mondial s-a dezlănţuit la 1 septembrie 1939, odată cu atacarea Poloniei de către Germania (dinspre vest) și de Uniunea Sovietică (dinspre est). De fapt, având în vedere agresiunile anterioare acestei date, se poate vorbi de-o uvertură la cel de-al doilea război mondial, un gen de repetiţie macabră, prin care ţările Axei înţelegeau să-şi verifice potenţialul militar şi combativitatea trupelor. Aşa, bunăoară, în anul 1935 Italia fascistă atacă Abisinia (Etiopia), unul din puţinele state de pe continentul african ce nu fusese transformat în posesiune colonialistă. Rezistenţa abisinienilor ia sfârşit în mai 1936, prin folosirea de către Italia a gazelor toxice şi a bombardamentelor aeriene. Germania şi-a demonstrat sieşi şi celorlalţi superioritatea militară prin uşurinţa cu care în martie 1936, treizeci de mii de soldaţi pătrund în zona demilitarizată Renania, unde, la graniţa cu Franţa, vor construi puternica linie fortificată Siegfried. Apoi, în cursul anului 1938, cu concursul politicii împăciuitoriste practicată de anglo-francezi vizavi de Hitler şi pretenţiile lui tot mai sfruntate, acesta intră cu aceeaşi uşurinţă în Austria şi invadeazã Cehoslovacia.
Şi tot pe-atunci, dar departe în Extremul Orient, armatele japoneze pătrundeau cu tot mai mari sacrificii în adâncimile Chinei, în cadrele unei agresiuni preconizatã scurtă şi fără replică, dar care văzând cu ochii se transforma într-un extenuant război de poziţii şi durată, cu consecinţe dezastruoase pentru trufia militară a imperialismului nipon.
Iar dacă se au în vedere intensele acţiuni de spionaj, cu rol fie în accelerarea propriilor pregătiri strategico-militare prin capturarea unor secrete de excepţională importanţă, fie în dejucarea unor planuri ale potenţialilor adversari prin cunoaşterea acestora din timp şi prin luarea de măsuri adecvate, măsuri care merg de la furnizarea informaţiilor false şi intoxicarea reţelelor inamice, până la declanşarea conflictelor militare, atunci putem afirma fără teama de-a greşi că germenii celei de-a doua conflagraţii au încolţit în minţile obsedate de revanşă încă din timpul tratativelor de pace desfăşurate după primul război mondial…
Richard Sorge s-a dovedit la acest capitol un agent de-o valoare încă neegalată până în prezent, atât prin durata neîntreruptă a activităţii desfăşurate, cât şi prin informaţiile de primă importanţă pe care le-a furnizat ruşilor. Născut în Rusia din mamă rusoaică şi tată neamţ, Richard Sorge, asemeni unui unchi de-al său, nutrea pronunţate simpatii socialiste. Dotat cu remarcabile însuşiri, indispensabile unui spion de înaltă clasă, precum inteligenţă, stăpânire de sine, farmec exterior, cultură aleasă, cunoaşterea la perfecţie a mai multor limbi străine (inclusiv chineza şi japoneza), tact şi perspicacitate în abordarea oamenilor, Sorge reuşeşte cu ajutorul fratelui său mai mare, apreciat om de afaceri german, să pătrundă în cele mai selecte cercuri berlineze, implicit în cercurile sus-puse ale nazismului.
La sugestia Centrului, personal a şefului Berzin, Sorge – devenit între timp un faimos şi foarte gustat jurnalist, cere să fie trimis în Japonia în calitate de corespondent al ziarelor germane Frankfurter Zeitung şi Börsen Kurier şi al celui olandez, Amsterdam handelsblad. Ajuns la Tokio, el îşi înjghebează o valoroasă reţea de agenţi, din care făcea parte inclusiv japonezul Ozaki Hozumi, corespondent special al ziarului Osaka Asahi şi apropiat al prinţului Konoye, viitorul prim-ministru al Japoniei. Pe această cale şi prin relaţiile sale foarte apropiate cu ambasadorul german la Tokyo, Richard Sorge va reuşi să intre în posesia unor informaţii ultrasecrete, de-o importanţă covârşitoare pentru desfăşurarea ulterioară a ostilităţilor.
După declanşarea războiului în Apusul Europei şi în preajma atacului asupra Rusiei, în cadrul unei acţiuni dintre cele mai riscante efectuată de Ozaki, taman în cabinetul primului-ministru (inclusiv cu fotografii), Sorge a fost în măsură să le comunice ruşilor o informaţie de cea mai mare importanţă: ignorând tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, Hitler de fapt pregătea în cel mai mare secret planul Barbarossa, adică atacul fulger împotriva ruşilor de la 22 iunie 1941!
Apoi, când Rusia era cât pe-aci să gâtuită de nemţi, Sorge furnizează o altă informaţie de-o nepreţuită valoare: deşi anglo-americanii doreau şi sperau din răsputeri că Japonia îşi va îndrepta atacul spre nord, respectiv spre Siberia şi Vladivostok, totuşi, ea nefiind pregătită pentru o asemenea campanie, politicienii şi strategii niponi aveau privirile îndreptate spre sud! Era o ştire atât de surprinzătoare, încât la recepţionarea ei, oficialii ruşi au clătinat neîncrezători din cap, iar Stalin mai abitir ca toţi. Pentru că ea, în cazul fructificării, oferea ruşilor în corzi o nesperată gură de oxigen, respectiv retragerea multor divizii din Orientul Îndepărtat şi aruncarea lor pe fronturile din Europa, pentru astuparea enormelor breşe provocate de diviziile germane motorizate. Ceea ce s-a şi făcut niţel mai târziu, adică atunci când cursul evenimentelor a confirmat adevărul cuprins în informaţia cu pricina.
Aceasta, de altminteri, a fost ultima ştire transmisă la Centru, întrucât imediat după aceea întreaga reţea a fost capturată de contraspionajul nipon, iar Richard Sorge şi Ozaki Hozumi, după un proces lung şi întortocheat, au fost condamnaţi la moarte. Ceilalţi membri, funcţie de vina dovedită fiecăruia, s-au ales cu mai mulţi sau mai puţini ani de temniţă. Alcătuită astfel încât doar Sorge avea cunoştinţă de toţi membrii, reţeaua şi-a încetat existenţa în anul 1941, după o activitate neîntreruptă de nouă ani! O performanţă de-a dreptul uluitoare, dacă se are în vedere proverbiala vigilenţă a poliţiei secrete japoneze.
…Iar Japonia şi-a început expansiunea din Oceanul Pacific prin atacul de la Pearl Harbor. La vremea respectivă, pentru foarte mulţi americani – militari şi civili – a fost o adevărată enigmă atacul efectuat de aviaţia japoneză pe fondul unei totale relaxări americane. Atacul s-a produs duminică dumineaţa. Se ştia cu precizie data şi ora atacului, deoarece serviciile secrete americane deja intraseră în posesia codului japonez, prin urmare erau la curent cu conţinutul tuturor mesajelor şi comunicatelor trimise de la ambasada niponă din SUA și spre ea. Dar nu s-a luat nici o măsură evidentă de preîntâmpinare şi respingere a agresorilor. Atâta doar că, din ordinul personal al preşedintelui Roosevelt, au plecat din Pearl Harbor cele trei portavioane şi cinci crucişătoare grele de tip nou. În rest, parcă japonezii au fost invitaţi să atace: toţi comandanţii erau liberi și nu exista nicio măsură de apărare, ba mai mult, avioanele şi vapoarele rămase, erau înşirate ca mărgelele pe aţă, ţinte ideale pentru escadrilele japoneze care se apropiau cu un uruit infernal, fără a întâmpina cel mai mic obstacol în drumul lor nimicitor.
De-abia după intrarea Americii în război, prin coroborarea faptelor s-a vădit că atacul de la Pearl Harbor, dimpreună cu jertfele umane şi pierderile materiale, făceau parte integrantă din planul perfid elaborat de Roosevelt şi de sfetnicii săi, pentru ca într-un asemenea chip să provoace indignarea cetăţenească şi revolta Congresului vizavi de mişelia japonezilor. Noile condiţii create, au schimbat din temelii starea de spirit a americanilor. Cu toţii cereau intrarea de îndată în război pentru a răzbuna morţii de la Pearl Harbor, iar Congresul, în consens cu starea de spirit, s-a grăbit să ratifice declaraţia de război. Şi astfel Roosevelt a scăpat cu faţa curată de asediul insistenţelor lui Churchill și de promisiunea făcută americanilor în campania electorală pentru ultimul mandat (cum că Statele Unite nu vor intra în război), făcând tot ce omeneşte era posibil ca să-i scoată pe englezi de sub dărâmăturile Marii Britanii şi ale imperiului.
Ultima turnantă a războiului a mai oferit o surpriză de proporţii: întâlnirea celor trei grei la Yalta. Sigur, surpriza nu constă în întâlnirea propriu-zisă dintre Roosevelt, Churchill şi Stalin. Aveau chiar datoria să se întâlneascã, deoarece reprezentau popoarele care au dus greul războiului şi care, în urma zdrobirii fascismului, constituiau noile puteri ce-şi asumau misiunea postbelică de-a pedepsi pe criminali, de-a configura noua hartă a Europei şi de-a delimita sferele de influenţă şi zonele de interes. Surpriza constă în locul ales pentru tratative – Yalta. Ca şi cum cei trei n-ar mai fi avut secrete unul faţă de altul sau, mai exact, ca şi cum Roosevelt şi Churchill ar fi avut o asemenea încredere în Stalin, încât nici măcar nu le-a păsat că intră în casa acestuia, unde pereţii aveau la propriu urechi (microfoane), iar ei erau urmăriţi pas cu pas.
Oare cu ce i-o fi avut la mână Stalin, de cei doi, cu toate problemele de sănătate ale lui Roosevelt, au optat pentru varianta jocului în deplasare?! Iar Stalin a aplicat atât de bine tactica tergiversării şi amânării, încât americanul și englezul, sătui de aşteptare, au acceptat toate condiţiile sugerate, ori răspicat formulate de tătucul Iosif, numai să se vadă odată scăpaţi din cleştele ospitalităţii bolşevice. Adică, precum nişte pere mălăieţe, au căzut în plasa lui Stalin şi i-au făcut în întregime jocul. Aşa se face că occidentalii au contribuit din plin la sporirea prestigiului lui Stalin, care – mai încape vorbă? – cu concursul lor, a fãcut din Rusia o mare putere. Prea târziu au realizat anglo-americanii că da, au câştigat războiul, dar au pierdut pacea. Deja era în plină desfăşurare războiul rece… (sfârșit)
Lasă un răspuns