Cristian are o plăcerea nativă de a se juca, un entuziasm de a face freak-uri, trăsnăi ingenioase, precum un „Bookmobil”, o replică, desigur, la Papamobil. Sau o replică la Cărturești cu „Books, Music&Tea”. I-am găsit pe Internet și o linogravură numită Flămânzilă. Care rimează cu Fastman. Într-adevăr, îl văd un ilustrator ideal al povestirilor fantastice ale lui Ion Creangă. El lansează niște personaje combinate, ca Reptilla, un crocodil buclucaș, sau auzi țipătul unei personaj care strigă I am screamer! Aș mai cita, dar expoziția nu are nici catalog, nici pliant, nici măcar o listă cu titlul lucrărilor. Dacă cronica mea stârnește interesul unui colecționar din Cluj, să spunem, el nu găsește imaginea lucrărilor nicăieri – nici pe internet, nici adresa artistului! Asta dovedește ce „slăbiciune” are artistul român pentru critică. La noi, Spiritul critic nu există. O țară fără spirit critic orbecăiește, este moartă. Numai Spiritul Critic îi dă orientare, deschide porțile orizontului. Artiștii nu sunt conștienți că locul lor în istorie este fixat de critici. De aceea mă simt bine în America, fiindcă acolo criticul este rege, este respectat, fiindcă i se cunoaște rolul în istoria artei. La noi nu există nici critici, fiindcă nici artiștii, nici galeriile nu-i încurajează, dimpotrivă. E de înțeles, fiindcă aici bătălia este pentru supraviețuire. Există artiști care nu au bani să-și cumpere culori, rame sau pânză. Rar găsești o galerie în care artistul care expune are și un catalog. Să-l scuzăm pe Moldovan care este la prima lui expoziție solo, sunt sigur că, așa cum l-am văzut muncind la aranjarea expoziției, a doua sa expoziție va câștiga enorm, pe toate fronturile.
Oricum, expoziția lui de la Kulterra Gallery este unică în România. Vizitatorii obișnuiți nu au mai văzut așa ceva. Încă o dată se verifică faptul că România este plină de talente, care, din păcate, ca să fie în rând cu lumea, imită în draci arta și experiențele occidentale sau americane. Pentru mine însă, care am văzut Outsider Art încă din anii 2000, nu este o noutate.
Noutate ar fi fost dacă în loc de Darth Vader am fi avut Harap Alb. Dacă intram în expoziție și mă priveau din toate părțile personaje pozitive care aveau titlurile Zamolxis, Bendis, Deceneu, Dochia sau Decebal. Ba undeva, când am văzut o imitație după Godzila, am zis aici era minunat să văd lupta lui Iovan Iorgovan cu fiorosul balaur cu șapte capete, care a răpit-o pe Ana Ghirdănel, fecioara Cernei.
Deocamdată, acesta este un vis. În volumul Artiști români la New York arăt această boală a artiștilor români de a imita ceea ce văd în expozițiile americane, să fie la modă. În cap cu Adrian Ghenie, pe care l-am susținut la Pace Gallery, dar care a considerat că nu are succes decât repictând în chip „freak” autoportretele lui Van Gogh sau împroșcându-l pe Hitler cu frișcă. El și-a făcut vad imitându-i pe Francis Bacon și Georg Baselitz, care pictează oameni răsturnați, cu capul în jos. Nu are nimic românesc.
Numai Brâncuși a reușit să impună în lumea plasticii mondiale modele românești. Pasărea Măiastră a cucerit lumea. Și ce lucrare a lui nu este reper universal? Și numai din prietenia sa cu Matisse s-au născut faimoasele „blouse roumaine”. După el, e un hiatus total. Nimeni nu mai impune ceva național, deși sursele românești sunt nesecate. A demonstrat-o și Gopo, cu Omulețul său planetar, cu care a obținut Palme d’Or la Cannes, a demonstrat-o și Gheorghe Zamfir, cucerind cu muzica populară românească zeci de discuri de aur și platină. A demonstrat-o mai recent și trupa Indiggo Twins, care a luat un premiu Grammy, uluind piața americană cu o piesă inspirată de dansul „Fetele de la Căpâlna”, după care au urmat hit-uri în stil Belly Dance, dar cu ritmuri de Ciuleandra, Călușarii sau Învârtita. Nu poți concura cu ceea ce fac negri, de pildă, dar românii au alte surse, originale, unice, pe care ar trebui să le valorifice și să le impună. Sergiu Nicolaescu l-a impus pe Mihai Viteazul, cotat de IMDb ca al treilea film istoric din lume, care se studiază la școlile de film americane. Și nu spun la ce nivel l-ar fi putut aduce Geo Saizescu pe Păcală, un super erou fără de asemănare.
Dacă expoziția lui Cristian Moldovan are în exclusivitate titluri englezești, aș dori să văd în America o expoziție a lui în care titlurile lucrărilor să fie românești. Și noi avem modele de super eroi, dar nu știm să le fructificăm. Și calea cea mai directă este arta plastică. Ea este Imagine, la care se adaugă Cuvântul, fiindcă o lucrare nu e terminată dacă nu are titlu, chiar și când se scrie „fără titlu”, cum a făcut-o primul Kandinski. Să punem în fața lumii oglinda super eroilor de acasă, să nu-i mai imităm noi pe occidentali, ci să ne imite ei pe noi. Așa cum se întâmplă în cazul lui Brâncuși, după cum mi-au mărturisit mari artiști plastici, precum Santiago Calatrava și Jaume Plensa, care l-au avut model în creația lor pe artistul român. Operele lui Brâncuși au devenit atât de penetrante încât i-au obligat pe iubitorii lor să învețe limba română.
Lasă un răspuns