Când am fost la Muntele Athos, evident ca auzisem de Mănăstirea Frăsinei, din zona vâlceană, care era și este renumită ca mănăstire athonită, datorită și poziției ei izolate, pe o coamă a dealurilor din jurul satului Șuta, dar nu am avut șansa să o văd, nici să o filmez, cât am fost realizator la „Viața spirituală” de la TVR. Și iată că acum, în recentul meu pelerinaj în zona Olănești, am dat peste un indicator, aflat lângă primăria orașului, pe care scria „Frăsinei – 8 km”. M-am bucurat nespus și a doua zi am și pornit spre acest lăcaș renumit. Sigur, călătoria cu pasul a fost dificilă, fiindcă drumul este neamenajat. După ce ieși din oraș, urci un deal împădurit, apoi îl cobori și după vreo doi kilometri dai peste satul Șuta. Nicăieri nu există vreun indicator, nu este marcat nimic, nici o așezare. Am avut noroc că am întâlnit un grup de țărani la coasă, pe care i-am întrebat dacă merg în direcția bună. Ei mi-au explicat pe unde s-o iau și că mai am vreo 5 km până la Frăsinei. Satul Șuta e o minune, așezat la poale de dealuri împădurite, și este plin de livezi și fânețuri. Dar puține vite. Și puțini oameni. O bătrână care se străduia să facă o claie de fân mi-a spus că Dumnezeu le-a dat bogăție, le-a dat de toate, dar tineretul a plecat, nu mai are cine să muncească pământul. O, dar aici încă e bine, foarte bine, i-am spus, după numărul caselor se vede că satul e populat, dar să mergeți la Tisa, să vedeți goliciune, nu mai sunt acolo decât vreo trei case, satul ar trebui șters de pe harta României. Nu erau izvoare ca pe drumul spre Tisa, dar erau fântâni, iar lângă fântâni, troițe, ca să te închini, să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru apa pe care ți-a scos-o în cale. Urmează un picaj lung, iar la celălalt capăt al satului există un loc de rugăciune, o troiță înconjurată de 12 tablouri mari, reprezentând scene din viața Mântuitorului. E un fel de muzeu religios în aer liber. E înălțător. Te inspiră. Iar drumul e fantastic, brăzdat cu stânci uriașe și pădure sălbatică. Această zonă e de poveste. Merită să mergeți în acest loc, care e mai impresionant chiar decât mănăstirile care urmează.
Fiindcă, după ce ieși din sat, dai peste șoseaua asfaltată ce vine de la Râmnicu Vâlcea și se termină la Frăsinei 1, deși de acolo, în direcția opusă, se derulează drumul forestier către Sibiu. Da, Frăsinei 1 sau Mănăstirea de călugări, din vârful dealului, fiindcă mai în vale, dai peste Frăsinei 2, Mănăstirea de maici. De fapt, numerotarea ar fi inversă, fiindcă întâi dai peste Mănăstirea de maici, dar prima a fost mănăstirea veche, de călugări. Această parte din drum este cea mai obositoare, fiindcă drumul e lung și uniform. După ce ai fost învățat cu drumul de țară, aici te deranjează asfaltul și marcajele șoselei. Ieși din pădure, ieși din satul tradițional, ieși din mit și intri în civilizație, exact acolo de unde ai plecat și vrei să nu mai vezi străzi și mașini. Și aici, pe acest drum asfaltat, chiar simți canicula, un soare arzător și o atmosferă stătută, fără pic de vânt. Sigur, întâi existat mănăstirea de bărbați, apoi cea de maici, din vale, ca replică a femeilor față de Blestem. Da, Blestem, așa se numește aici interdicția ca femeile să nu intre în această mănăstire. Ca la Athos. Nu se admite decât o femeie, și aceea ca icoană, icoana Maicii Domnului.
Dar cele două mănăstiri nu sunt impresionante sau spectaculoase, cum sunt mănăstirile de la Athos, adevărate lavre de arhitectură bisericească. Au un aspect foarte modern. Domină nu lemnul, ci zidul, piatra, etajele, formele moderne. Parcă eram într-o stațiune montană, nu într-o zonă sacră, care emană mister. O mănăstire fără mister este ca o fermă, cum este Ferma „Gigi Becali” de la Comanca, care se dă tot athonită, deși abia se construiește, după cum am arătat anterior. Și ce m-a șocat este faptul că Mântuitorul de la Pantocrator, așa cum i-am spus fratelui Emilian, care mi-a deschis biserica, nu este reprezentat cu Cartea sfântă sub braț, cum este tipicul ortodox, ci are doi îngeri la picioare și de-o parte și alta grupuri de îngeri. E singurul Pantocrator reprezentat așa din toată zona vâlceană.
Mănăstirea este bogată, este o adevărată moșie, cu un mare teren de fânețuri, cu un mare grajd pentru vite, totul este opulent, cum nu vezi așa ceva în satul Șuta. Sau alte sate sărace din zonă. Și cum a ajuns la această bunăstare, evident, prin sacrificii, ne-o spune istoria ei. La anul 1710, pe timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, pe când Episcop al Râmnicului era Damaschin românul, au venit aici, nu se știe de unde, doi monahi, Ilarion și Ștefan, de neam bulgari, care s-au ascuns prin aceste locuri, de teama păgânilor turci. După răzmerițele care au avut loc, ei s-au dus la episcopie și au cerut binecuvântarea să facă o Bisericuță din lemn, cu hramul Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, în acest loc numit Frăsineiul, după pădurile de frasin. Și au cerut și o moșie de 150 ha împrejur. Au primit aprobarea și dreptul ca acest schit să nu fie sub nici o stăpânire bisericească sau civilă. Cei doi monahi au trăit la bisericuța lor 54 de ani. Și de atunci, pe acest statut de întemeiere, s-a tot dezvoltat schitul, a devenit mănăstire de zid, cu o moșie tot mai mare, cu pășuni și vite, cu o tipografie proprie, au împodobit biserica cu moaște sfinte de la Athos și odoare de preț, care, normal, au fost prădare în războaiele care au venit și care au făcut o vreme ca mănăstirea să fie părăsită. Dar pe timpul episcopatului lui Calinic, a fost adus schimonahul Policarp de la Athos, care a venit cu ucenici și au renăscut viața de obște a mănăstirii. Și ca să fie ca la Athos, Calinic a făcut hotar la doi kilometri, a pus acolo o icoană cu chipul Maicii Domnului și un stâlp de piatră pe care a săpat acest Blestem: „Acest sfânt locaș, s-au clădit din temelie, de noi, spre a fi chinovie de Părinți Monahi. Și fiindcă prin partea femeiască putea să aducă vreun scandal Monahilor viețuitori de acolo, de aceea, sub grea legătură, s-a oprit ca de la acest loc, să nu mai treacă înainte sub nici un chip parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece, să fie sub blestem și toate nenorocirile să vie asupra lor, precum: sărăcia, gubăvia, și tot felul de pedepse. Și iarăși, cele ce vor păzi această hotărâre, să aibă Blagoslovenia lui Dumnezeu, și a smereniei noastre, și vie asupra lor tot fericitul bine”.
Însuși Cuza Vodă a decretat ca această mănăstire să fie de sine stătătoare. Așa a scăpat de secularizare, dar, datorită războiului ruso-turc, timp de 65 de ani aici a fost pustiu. Ca mai apoi să vină stareț un alt monah de la Athos, de la mănăstirea românească Prodromu. Și după rânduielile de acolo, s-au pus pe treabă călugării și aici și au reînviat viața mănăstirii. Istoria mănăstirii este foarte alambicată, ca și istoria propriu-zisă a acestui loc plin de dispute politice și religioase. Lista cu nume de stareți și monahi aleși este neîncăpătoare, fiindcă mănăstirea a fost extrem de disputată, din cauza moșiei. Însă moșia ei s-a păstrat neștirbită până azi.
Dar dacă o privești acum, cu o oarecare distanțare, pare un loc nou, gata de un alt drum, cum este noua clădire, mare, din beton, care se ridică pentru turiști. Ce fel de drum este acesta? Nu unul nou, în orice caz, ci unul care să conserve moșia și drepturile mănăstirii. Toate s-au schimbat și s-au perindat, înseși sistemele politice, de la monarhism la dictatură, dar un singur lucru a rămas neclintit, Blestemul lui Calinic. Evident, impresionează în acest istoric al mănăstirii nevoia de isihasm a omului acestor locuri, a fondatorilor mănăstirii, lupta viețuitorilor ei să fie și aici ca la Athos. De-a lungul timpului, ei s-au străduit să păstreze ce au avut inițial și să ducă mai departe gloria și avutul înaintașilor. Impresionează faptul că a trăi în spirit înseamnă a avea. A avea îl implică pe a trăi, pe a lupta pentru a avea. Moșia este cuvântul curent la Frăsinei. Și frăsineii sunt tari ca frasinul, copacii care domină pădurile înconjurătoare. Interesant este și faptul că peisajul de aici este athonit, adică peste tot vezi locuri mioritice, de deal și vale, unde spui că e potrivit să fie o mănăstire. O, îți spui, de-aș avea putere (citește bani), aș ridica aici o mănăstire! Și dacă nu se poate o mănăstire, atunci o troiță. De aceea toată zona este plină de troițe, pe care stă scris numele fondatorilor. Oamenii sunt fericiți că au investit într-o Troiță, cum este Virgil Baicu, gazda mea, de la Vila „Alpina”. El zice mereu „duceți-vă la izvor, la troița mea”. E minunat să lași o urmă, la care se adapă și închină călătorul. După felul comercial cum arată, Mănăstirea Frăsinei nu ar trebui să se numească athonită. Dacă ea este așa, cum ar trebui să se numească Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de sus? Acolo e Athosul românesc. Sau minunea numită Șcheii Brașovului?! Aici, la Frăsinei, nu poți să spui ca la Sâmbăta de Sus, „Sub Fereastra Mare, loc de închinare”, ca în balada lui Brâncoveanu, care a înălțat loc de închinare sub creasta Carpaților, sub piscul „Fereastra Mare”. Aspectul turistic (se ridică o cogea clădire pentru turiști, cum am spus) o îndepărtează de isihasm. Mai bine femei decât turiști bădărani, așa cum am văzut acolo, la trapeză! Și Frăsinei ar trebui să deschidă larg porțile femeilor. Este forțat acest Blestem, așa cum forțată este denumirea de athonită. De altfel, la tot pasul găsești în zona vâlceană mănăstiri care se dau athonite. Dar este un abuz. Turismul și-a pus și pe ele pecetea. Mai mult sau mai puțin. Se tot fac chilii pentru turiști. Oricum, dacă istoria îi dă acest drept mănăstirii Frăsinei, nu același lucru se poate spune despre Ferma „Gigi Becali”, care și-a făcut o mănăstire athonită! Fără să aibă nici o tradiție! Acesta da blestem! Încă de la poalele dealului unde este înălțată, în satul Comanca, te întâmpină mari panouri pe care stă scris cu roșu că accesul femeilor este interzis. Așa ceva a văzut la Athos patronul distrugerii fotbalului românesc? Acolo, cel puțin, femeile pot vedea muntele și lavrele lui din vapor. Se face special pentru ele o călătorie pe mare și se pot admira toate mănăstirile de pe maluri, cu pozițiile spectaculoase pe stânci și cu arhitectura lor unică.
Și acolo am fost revoltat pentru această interdicție! E admisă numai icoana Maicii Domnului, care a pășit pe acest munte și atunci s-a prăbușit Templul lui Apollo de pe vârful Agathon, simbol al politeismului. Așa s-a întemeiat creștinismul. Dar nu se mai spune dacă a mai călcat sau nu o femeie pe munte. Au fost însă cazuri de femei deghizate. E total absurd să interzici femeilor să se închine într-o lavră! De ce ele sunt considerate păcătoase, periculoase pentru mănăstire? Numai partea femeiască poate aduce „vreun scandal monahilor viețuitori”? Dar bărbații nu ar putea aduce „scandal” mănăstirilor de maici? Dar și la Athos s-au semnalat cazuri de inversiune sexuală. Dacă mănăstirile athonite, de bărbați, sunt model de monahism, nu ar fi firesc să fie lăsate și femeile, să vadă acest model, să fie educate, dacă ar fi păcătoase, dacă ar urmări numai perversiunea? Însă și prostituatele ar trebui să fie iertate! Ele își vând trupul, așa cum își vând și fotbaliștii țurloaiele. Pe fotbaliști nu-i condamnăm că se vând pentru bani, le condamnăm pe ele, pentru că sunt femei! Și de ce peste ele să dea „gubăvia”, adică lepra, cuvânt care mai înseamnă și „curvă”? Dar de ce există prejudecata că numai femeile sunt păcătoase și bărbații nu? E o prejudecată moștenită din Vechiul Testament, de la evrei, unde femeia era tratată ca sclavă. Ba cred că trebuie să fie invers. Femeia este simbolul vieții, ea perpetuează specia, ea e Mama universului. Și e o absolută încântare când vezi la Mănăstirea Sf. Mucenic Filimon alături bărbați și femei, călugări și călugărițe. Pr. Valerian face o revoluție în istoria mănăstirească, el face o chinovie mixtă, așa cum e normal să fie, fiindcă așa este dat de la Dumnezeu, femeia să stea la masă cu bărbatul, femeia și bărbatul sunt un cuplu unic, divin.
Iisus a binecuvântat Familia. Familia este adevărata mănăstire cerească. Spre ea trebuie să tindă omul. Există o nevoie de isihasm? Există. Dar pentru cine? Pentru isihaști. Să spunem marele adevăr, fuga din/de lume este o lașitate. Este nefirească. Firesc este să trăiești în lume ca la Athos, și să faci minuni în lume. Cei care se retrag din lume, nu au făcut nimic pentru lume, tocmai de aceea se retrag, că nu au ce apăra. Fug, ca să-și apere pielea, adică neputința. Nu au produs nimic pentru societate, nu sunt creatori, sunt trăitori. Trăiesc ce au creat alții. Imită. Trăiesc o poveste închipuită. Am întrebat la Athos un călugăr de la Mănăstirea Vatopedu, care e scopul isihasmului? Cică să ne rugăm pentru lume, pentru iertarea păcatului din lume. Păi de două mii de ani vă tot rugați, frate, și păcatul nu a dispărut, dimpotrivă, s-a întins ca râia! Istoria este un munte Athos de cadavre. Războaie după războaie, masacre, epurări de nații, rasism, vampirism, distrugeri în masă! Asta fac ateii. Din acest punct de vedere, isihasmul este un fel de ateism răsturnat. Este izolare, este rupere de lume, de creație, nu este nociv, dar nici folositor. E folositor poate doar pentru cei care îl practică, pentru faptul că au găsit o soluție la neputința vieții, la nemuncă. Doar atâta muncesc isihaștii, să mănânce ce au semănat în grădina chiliei sau a mănăstirii. Trăiesc ca să mănânce firimituri. Dar treptat-treptat și isihaștii au prins gustul comerțului. La Athos se face un intens comerț cu icoane, cu cruci sculptate de ieremiți, cu lumânări, cu mătănii, cu broșuri și cărți sfinte. E o uriașă mișcare de câștig. A fi sau a avea? Cine înțelege, să înțeleagă. Să n-o mai facem pe proștii. Dacă lumea are nevoie de isihasm, are nevoie și de adevăr. Demistificarea este creatoare.
Lasă un răspuns