Tinda raiului de la capătul lumii

Când am ajuns la Schitul „Bradu”, după un adevărat slalom pe drumurile fără indicatoare care se răsfiră de la Izvorul 24 din Olănești, am zis că mă aflu la capătul lumii. Dar capătul lumii, ce exprimă ideea de depărtare, de distanță, era sugerat de o oază, de însăși frumusețea acestui lăcaș sfânt, de parcă era cetatea Uruk visată de Ghilgameș ca o lume nouă. Și eu visam să găsesc aici planta nemuririi și pe Utnapiștim, înțeleptul de la capătul lumii. Locul îți sugerează toate aceste comparații și nu este de mirare dacă aici am găsit măicuțe atât de hăruite, de pline de înțelepciune, încât au înțeles și au comentat ideea de neînregimentat, care se află în titlul cărții pe care le-am dăruit-o, „Istoria literaturii neînregimentate”, valabilă și pentru arte, și pentru viața socială, și pentru religie, fiindcă peste tot, în toate domeniile, există această luptă dintre înregimentați și neînregimentați, din care se naște adevărul și, implicit, progresul. Pe un sit mai vechi, din jurul anului 1 700, s-a ridicat acest schit, care este atribut, ca fondator, lui Sava Iezereanul, fiindcă a venit din Iezer, de la schitul de acolo (circa 1500, construit de domnitorul Mircea Ciobanu), care a întocmit-o în anii 1766 – 1787, cum scrie pe piatra de temelie, aflată în pridvorul bisericii. Biserica este o bijuterie, de o simplitate absolută, este ca o chilie pictată de „preotul Dimitrie zograf”, acum 300 de ani. Nu are pronaos sau turle. Catapeteasma este din zid, ca la Mănăstirea Tuturor Sfinților, care a imitat-o. Are hramul Nașterea Sf. Ioan Botezătorul, ca și Mănăstirea athonită Frăsinei, dar e pomenită mai des cu numele „Bradu”, fiindcă este ridicată în Râpa Bradului din satul Gurguiata, unde se poate ajunge și dacă vii nu numai dinspre Olănești, Izvorul 24, ci și dinspre satul Tisa, după ce străbați drumul de beton ce leagă acest sat de vila lui Ceaușescu. Acest drum betonat a fost făcut de dictator, ca să lege heliodromul din sat de vila lui, ridicată inițial de Petru Groza, apoi de Gheorghiu-Dej (le plăcea tare mult dictatorilor comuniști să vină prin aceste locuri la vânătoare). Tot ei au construit și Sanatoriul „1 Mai”, care azi ține de Spitalul „Elias”, în stil stalinist. Dar în afară de acest drum betonat, edilii zonei Olănești nu au mai făcut nimic, totul este lăsat la mila Domnului și a întreprinzătorilor particulari.

Așa cum sunt și numeroasele mănăstiri ale zonei. Ele sunt rodul hărniciei monahilor. Felul cum arată azi schitul Bradu se datorează măicuțelor care au făcut dintr-un loc cândva părăsit, un rai. Este des pomenită fosta stareță Arsenia, care aducea materiale cu spinarea ca să repare lăcașul abandonat o vreme. Ideea de monahism este greșit asociată numai cu retragerea, meditația, liniștea, ruperea de lume, trăirea isihastă, ea trebuie completată cu mișcarea, cu activitatea intensă, cu munca neostoită, așa cum l-aș putea da ca model pe starețul Valerian, care îmbină perfect trăirea isihastă cu activitatea pusă în slujba mănăstirii pe care o conduce, Sf. Filimon. E model de hărnicie, care trece iute de la patrafir la o muncă joasă, de săpat, de reparat un drum, sau se urcă pe un tractor de grădină și străbate locurile potrivnice.

Această mișcare dintre trup și suflet am întâlnit-o și la măicuțele de la Schitul „Bradu”. Iuțirea de sine a acestor măicuțe spune totul despre puterea magică a acestei mănăstiri. Uluitor cum mi s-a prezentat biserica, micul muzeu, cum mi s-a vorbit despre pictura originală a ei, ca și despre „Papucul Sfântului Gherasim din Kefalonia”, care l-a lăsat când a trecut pe aici, fapt care mi-a amintit de Catedrala Saint Patrick din New York, care conservă în pronaos, în vitrinele ei, obiecte de preț dăruite de marile somități bisericești ce au trecut pe acolo și au lăsat câte o amintire. Maica stareță actuală poară un nume de legendă, Sevastiani, cum nu am mai întâlnit decât la Mănăstirile din Italia. Ea are un aer de o mare demnitate, care mi-a amintit de Doamna Stanca a lui Mihai Viteazul. Oricum, în acest zonă se poate face un film cum nu s-a mai făcut. Și cred că Proiectul pe care îl am cu „Nemuritoarele”, își poate găsi aici lesne personajele și decorul. Este o zonă cinematografică ideală și e trist că cineaștii noștri au ocolit-o, ca și redacția „Viața spirituală” de la TVR. Dar poate că a fost mai bine, fiindcă locul a rămas virgin și din acest punct de vedere.

Apoi măicuțele, ca niște furnicuțe harnice, au pregătit masa în trapeză, unde ne-am simțit ca o adevărată familie. Iubirea aici se naște de la sine. Și dragostea cu care am fost înconjurat, m-a copleșit. Am trecut apoi de aici la mesele din curtea mănăstirii, unde ni s-a servit cozonac, pepene, cafea, și unde am dezbătut ideea de neînregimentat. Nici la lansarea cărții, unde am invitat scriitorii comentați în ea, nu am avut o asemena revelație. Una dintre măicuțe mai ales, care imediat a citit capitolul Spiritul biblic din ISTORIA mea, s-a declarat „neînregimentată”. Cum, zic, nu respectați pravilele mănăstirești? Ba da, zice, dar viața de obște nu-mi ștranguleză gândirea și trăirea. Mă consider un om liber. Și ca om liber eu cred că Biblia este revelația lui Dumnezeu.

Am vorbit imediat despre revelații. I-am spus de revelația mea din Sanctuar, iar măicuța mi-a povestit o revelație legată de o viziune oarbă, când înaintea ochilor îi apărea totul în ceață, nimic nu mai era clar. Misticismul e orb, i-am spus, și e nevoie de un strop de rațiune ca să putem spune dubito, ergo sum. Cogito, zice. Nu, dubito. Trebuie să ne îndoim mereu pentru a avea certitudini. Scriitorul Ioan Grigorescu spunea că întrebările pe care le pun eu bisericii clatină amvoanele! Unui post ca „Trinitas” îi este frică de întrebări. Dar îndoiala întărește credința. M-am dus duminică la slujba de la biserica „Izvorul Tămăduirii” din Olănești. Predica a fost moartă, fiindcă preotul repeta slogane cunoscute, nu a pus nici o întrebare, nu am plecat de acolo cu nici o învățătură. O fi citit predica de anul trecut?! Fără întrebări noi, totul e redundant, vorba lui Hamlet, vorbe, vorbe, vorbe…Dumnezeu poate fi căutat pe două căi, catafatică și apofatică. Fie iei totul de-a gata, îmbrățișezi ce spun ierarhii, credința este fără umbră, numai lumină, o afirmare atotcuprinzătoare, fie te îndoiești, ba chiar negi afirmațiile dogmaticilor. Desigur, nu există exemplu mai perfect de înregimentare ca viața de mănăstire. Da, dar trebuie să facem clar o distincție, aici este vorba de casa Domnului, cum spunea schimnicul Teofil Pârâianu, aici e tinda raiului. Este vorba de o breaslă, de o înregimentare duhovnicească, nu este vorba de găști, de ceea ce critic eu în cartea mea, unde arăt că breslele scriitorilor și artiștilor s-au transformat în găști. Este o mare diferență între breasla cerească și gașca lumească. A fi în oastea Domnului este un act de libertate, o opțiune a voinței lăuntrice, a unei chemări necunoscute, așa cum îmi spunea pr. Valerian, care nu știe cum a devenit din actor, călugăr, nu știe să explice mecanismul care i-a mișcat ființa să renunțe la lume (desigur, o lume care crește strâmb) și să se călugărească. Înregimentarea monahică e un act de libertate, de decizie proprie, cum îmi spuneau și călugării români de la Schitul Prodromu, Muntele Athos.

Ce deosebire între cele discutate la M-rea. „Bradu” și afacerile de la Ferma „Gigi Becali” cu pretenția de mănăstire athonită, așa cum voi arăta, dar patronul și viețuitorii de acolo nu pot ajunge niciodată la sfințenia pe care o au aceste măicuțe, care apără o tradiție. Fără tradiție, o mănăstire devine o afacere în care se cuibărește satana, iar „Domnul George Becali” chiar arată pe peretele votiv de la biserica lui din Comanca întunecat, diavolesc. Pictorul a avut o intuiție a acestui personaj satanic. Care mi-aduce aminte de Satamian, preotul român din Queens, New York, un fost securist în sutană, care a făcut cârciumă din biserica unde slujește, iar acasă o ține numai în petreceri. Iuțirea de sine a făcut-o pe Măicuța Neînregimentată să-mi mărturisească un lucru pe care l-am întâlnit până acum numai la Geroge Enescu, care spunea: „Sunt un mistic. Cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt creștin ortodox, dar acest lucru nu mă face exclusivist. Sunt tolerant față de toate religiile”. Există miliarde de budhiști și musulmani, Dumnezeu îi include pe toți. Trebuie să respecți toate credințele oamenilor. Numai toleranța aduce pacea și ne face să simțim „gustul lui Dumnezeu”, care este suprema trăire isihastă, cum spun călugării de la Athos. Aceasta înseamnă un spirit liber, neînregimentat. Dacă nu am accepta cele trei religii fundamentale, ar fi haos pe pământ, care și așa este chinuit de hoardele barbare și de monștri cu chip uman. Fiindcă și musulmanii spun același lucru ca și noi, că religia lor e cea adevărată, cea mai bună. Am dezbătut pe toate fețele această idee în cartea ÎNTRE, inspirată de realitatea pe care am întâlnit-o în Asia Mică, în special în Cappadocia, arătând totuși evoluția care a dus la formele ortodoxe de înțelepciune religioasă. Evident, îmi mărturisesc și aici atașamentul față de virtuțile creștinismului ortodox.

Povestea este că ceea ce se vede aici, la locul numit Schitul Bradu, ridicat pe un loc de temelie, într-o poiană de la poalele munților Buila-Vânturarița, unde și-a găsit chemarea și monahul Valerian (la Mănăstirea Părtunsa, apoi în tovărășia fiarelor sălbatice, asemenea sfântului prooroc Daniel), este în contradicție cu orice religie. Este o inadvertență între măreția Naturii și practicile religioase. De aceea, cei mai urmați au fost călugării care au știut armoniza natura cu religia. Prin trăirismul lor, cum am văzut la Athos, ei fac punți între măreția naturii și frumusețea poveștilor biblice inventate de om. M-am bucurat că am putut discuta așa ceva cu măicuțele de la „Bradu”, care nu s-au arătat de fel complexate sau neînțelegătoare, respingând sau eludând un alt punct de vedere. Și acest lucru este posibil pentru că tinda raiului „Bradu” este un focar de credință curată, care menține forța BOR și viețuitoarele ei nu pot fi pervertite. Minunea naturii înconjurătoare este milenară, față de vârsta mănăstirii, care este ca un prunc. Am căutat să văd dacă ideea creștinismului ca o creație evreiască, o diversiune, poate fi pomenită (am tratat-o pe larg în volumul Compendiu de cultură evreiască). Iisus și apostilii lui au fost evrei. Cum de evreii nu-i mai recunosc pe cei pe care i-au creat, poveștilor lor? Uimitor, totul se poate discuta cu aceste măicuțe bune, vesele, mereu cu zâmbetul pe față, o, ce firești sunt, se poate discuta orice temă, așa cum se poate discuta și cu pr. Valerian, un adevărat spirit chiliast, care îmi amintea de călugărul teolog Pârâianu, de la Sâmbăta de Sus, care nu avea nici un baraj în gând și vorbire.

O profesoară întâlnită la mănăstire, Camelia, vrea să se călugărească. E o temă mare, retragerea din lume. Am discutat-o și cu pr. Valerian, care a avut un motiv temeinic să se retragă dintr-o lume strâmbă, în care adevărul nu e tolerat, ci ești bătut pentru el și băgat în spital. Lumea bisericească privește cu suspiciune un asemenea gest. L-am discutat și cu Teofil Pârâianu, fiindcă m-a fascinat mereu lumea monahică, și nu o dată m-am gândit la călugărire. Să plec la Athos sau la o mănăstire athonită din țară. Și Enescu a fost bântuit de acest gând, fiindcă zona Zvoriștea a copilăriei lui era athonită. Dar lucrurile au evoluat. Deocamdată nu am nici o reacție de la pr. Valerian față de articolul scris despre el. Și nici dinspre alte locuri sfinte unde l-am trimis. Mi-e teamă, dacă monahii nu înțeleg, să nu mă considere potrivnic, deși toată opera mea religioasă are o natura isihastă. Eu am dus și duc o viață de chilie. Dar mă deosebesc fundamental de călugări. Am discuat și cu pr. Valerian despre retragere. Dar nu e bine. NU e corect. Eu am o OPERĂ de apărat. Vocația mea este universală sub toate aspectele, așa cum bine mă caracteriza un cititor avizat. Cei care se retrag la mănăstiri nu au așa ceva, nu au nimic de apărat, de aceea e mai ușor pentru ei. Să te retragi din lume când nu ai făcut nimic pentru lume! E ca și cum ai fi ateu! Ce ușor e să fii ateu, să nu crezi în nimic, să nu urmărești decât interesele proprii, să ajungi ca Ițic, care atunci când îi dai „bună ziua”, el să-ți răspundă „n-am”! Dar ce greu este să crezi în ceva! Câtă muncă! Ce sacrificiu!

Când lucram la „Viața spirituală”, am avut sute de emisiuni religioase și mereu spuneam că sfera spiritului este mult mai largă decât sfera religioasă. Monahii nu înțeleg asta. Sau nu-i privește. Deci e o mare problemă. Totuși este o idee vie, care trebuie pusă. Acesta este spiritul neînregimentat, să poți să fii tolerant și cu un alt punct de vedere. Și așa se face o punte între natura milenară și tinerețea schitului Bradu. Pictura este bizantină, nu are mai mult de o mie de ani, deși fondatorul ei este considerat evanghelistul Luca. Nu este nici un păcat, nici un gând distructiv să mă confesez și să spun public că mi se pare o inadvertență să văd aici, în acestă natură pur românească, imagini ale unei religii de împrumut. Peisajul arid al Țării Sfinte este exact opus zonei Buila-Vânturarița, unde se află oaza Bradu. Acei pustnici evrei nu se potrivesc cu locul nostru. E mai firesc să vorbim aici despre Zalmoxis și zeița magiei și a vânătorii, Bendis. De ce să nu vorbim de sfinții tarabostes?! Mai potrivit este să vedem aici chipuri ale basmelor românești decât povești din o mie și una de nopți. I-am spus Măicuței Neînregimentate, ce-ar fi fost ca aici, în tinda raiului, să fie chipul lui Mahomed-analfabetul sau al lui Buddha-vomitatorul? Nu erau ca nuca-n perete? Așa cum în Tibet ar fi considerată o icoană a lui Iisus. Aceste alipiri la Sfânta Natură țin de ceea ce a adăugat Omul, care a avut nevoie de idoli ca să înțeleagă misterele naturii, de imagini extraterestre sau de explicații supranaturale… Pentru Sf. Augustin era mai ușor să cerceteze natura dumnezeirii pentru că pe vremea sa nu erau încă icoane (bizantine), nu exista Biblia așa cum o știm azi (o colecție de scrieri adunate timp de 1 500 de ani, scrise de 40 de autori), nu se practica în masă semnul crucii, și biserica era Una, nu era divizată, după marea schismă din 1 054, în zeci de secte, nu era încă o instituție așa de puternică și distructivă încât să pună în locul oamenilor, ziduri de piatră, cum prevedea Sf. Ioan Gură de Aur. Aici, în natură, căutarea lui Dumnezeu este pură, te întorci la origini înainte de a fi Dumnezeu și te întrebi dacă oamenii ar putea trăi fără Dumnezeu? Privind în necunoscut, omul avea nevoie de această divinitate. Dacă n-ar exista, Dumnezeu ar trebui inventat. Asta nu a înțeles Nietzsche, când a decretat moartea lui Dumnezeu. Sigur, am atins și ideea de statut universal al mănăstirii. Ea nu poate avea acest statut fără cultură. Religia fără cultură e oarbă, așa cum cultura fără religie este mioapă. De ce mi se pare că figura centrală/universală a bisericii este Sf. Augustin? Pentru că el a convertit cultura Antichității la creștinism. E uluitoare acaestă sudură, cum am descoperit în cărțile pe care i le-am citit (este cel mai prolific autor al culturii creștine). Când citești cărțuliile unor ieromonahi de-ai noștri, precum Ghelasie Gheorghe supranumit Isihastul, rămâi trăsnit de lipsa lui de cultură, ca și de straniul agramatism. I-am citit două cărți. El este total înrobit poveștilor biblice, pe care le consideră adevăruri absolute. Geneza, care este o poveste literară inventată de Moise, profetul ucigaș, el o consideră act dumnezeiesc! Ghelasie nu este creator, el este trăitor al operelor create de alții. Limbajul lui este o logologie mistagogică. Dependența lui de Biblie este absolută. Cred că altă carte n-a mai citit în viața lui. Ia-i acestui trăitor Biblia și l-ai omorât. NU același lucru se poate spune despre Sf. Augustin și despre alți Sfinți Părinți, care nu erau dependenți de Biblie, care cugetau singuri, fără cârje. De aceea opera lor este atât de originală.

Să revenim la origini, acolo unde cultura și religia trăiau în bună pace, fiindcă autorii găseau punți între ele. Eu mă trag dintr-un neam de preoți cărturari, cum a fost Eustație Grid, protopop de Brașov, care are mormântul în fața bisericii Sf. Nicolae din Șchei. El este și autorul primei gramatici din limba română. Și ce cultură avea unchiul meu, pr. Vasile Modorcea, se poate vedea în Monografia satului pe care eu i-am editat-o. În multe din filmele pe care le-am făcut la „Viața spirituală”, am urmărit tocmai această sudură dintre religie și cultură, așa cum se poate vedea în viața și opera unor mari personalități, ca în sfânta treime a poeziei românești: Eminescu – Blaga – Arghezi. Și ce minuni au creat genii ca Enescu și Brâncuși, care au marcat o îmbinare originală între artă și dumnezeire. Sau în alt film am arătat ce a făcut Iorga la Mănăstirea Vorona („o mănăstire de cărturari”) sau Arsenie Boca la mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus. Și nu-l uit nici pe Rafail Noica, pe care l-am cunoscut la o sihăstrie pe care a întemeiat-o în Anglia, mănăstirea Maldon, Essex, nu departe de Londra. Dacă se vrea ca religia noastră, credința străbună, să nu cadă în dogmatism, și nici pe mâna „făcătorilor de bine”, care s-o distrugă, este nevoie ca biserica să se adape vârtos din cultură, din cultura universală. Și mănăstirile sunt cele mai chemate, ca niște izvoare sacre, să fie astfel de focare de cultură.