„Porumbiță întristată, eu ca tine sunt străin…”

S-au împlinit 200 de ani de la nașterea lui Iraclie Porumbescu și această aniversare mă duce cu gândul la un fenomen incredibil. În două secole puțin ce s-a schimbat, dacă ne referim la destinul nostru românesc și al acestui mare cărturar, slujitor al sfintelor altare și neamului asuprit de străini. Născut la Suceviţa, cu un tată pălimar, Iraclie, în lipsa de şcoli româneşti, a învăţat să scrie şi să citească în limba maternă la Mănăstirea Suceviţa, apoi a fost nevoit să-și urmeze studiile în germană și polonă la Gimnaziul din Lemberg şi Obergymnasium din Cernăuţi, unde l-a avut profesor de română pe Aron Pumnul. Printre străini, fiul de țărani din Sucevița a fost și slugă pentru a se întreține la învățătură, răbdând deseori de foame.

Născut la 9 martie 1823, abia în 1881, adică la vârsta de 58 de ani a reușit să-și oficializeze numele său românesc – Porumbescu. Până atunci a purtat numele polonez de familie – Golembiowski. Există mai multe versiuni în această privință, însă mai de crezut e ca rezonanța străină a acestui nume să fie doar o traducere. Or, așa se proceda după 1787, când Bucovina a fost alipită Galiției, formând o singură unitate administrativă. Cert e că Iraclie Porumbescu provenea din țărani români, botezați în legea ortodoxă. Tatăl său, Atanasie, a fost pălimar și vornic la Sucevița, iar mama sa, Varvara, născută Crăciun, era din Marginea. Ca argument ne servește și faptul că, devenind secretar al gazetei „Bucovina”, în al doilea an de teologie, tânărul Iraclie își semna poeziile patriotice, precum și amintirile despre Alecsandri, cu numele Porumbescu. Semnificativă este evocarea sa despre cum îl saluta poetul: „Porumbiță întristată,/ Eu ca tine sunt străin,/ Și-ntr-o țară depărtată,/ Tu cânți tristă, eu suspin”.

Chemat întru a sluji Domnului, a urmat Institutul Teologic din Cernăuţi. Scriitor talentat, numit „Creangă al Bucovinei”, preot ce se împotrivea superiorilor antiromâni, Iraclie Porumbescu a fost întocmai cum l-au îndemnat prietenii săi, fraţii Hurmuzachi, şi cum el însuşi şi-a dorit să fie: a trăit ca un apostol neadormit, ca un voinic care nu se lasă învins în luptă, a aprins inimi, a mişcat suflete. Dar cel mai profund s-a înveșnicit în memoria posterității ca apărător al legilor pământului străbun și credinței ortodoxe. Mai cu seamă, un caz de referință este întâmplarea din comuna românească Boian (de lângă Cernăuţi, Ucraina, n.red.), care îi poartă cu pietate memoria. Neostenit în eforturile de a continua cauza românească preluată de la înaintașii din trecutul îndepărtat și de la compatrioții timpurilor noastre – regretaţii profesorul Vasile Bizovi şi preotul Boris Ţapu, gospodarul Vasile Botă, a pus la cale și și-a realizat visul de a înveșnici memoria scriitorului şi preotului Iraclie Porumbescu, tatăl ilustrului compozitor Ciprian Porumbescu, prin înălțarea unui bust în curtea Bisericii din Boian. Deși a avut de înfruntat diverse obstacole, el n-a renunţat la dorinţa de a-l readuce în curtea bisericii pe cel care i-a păstorit pe boinceni în momente de mare cumpănă pentru sfânta ctitorie a lui Ion Neculce şi credinţa ortodoxă. Vasile Botă și-a asumat toate cheltuielile, având noroc de tânărul sculptor, nepotul său Cristian Botă. Argumentul principal pentru bustul lui Iraclie Porumbescu a fost că preotul a slujit la altarul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, în anii 1857-1859. Neîndoielnic este şi faptul că prin curtea sfântului locaş al boincenilor şi-a purtat paşii copilul sărutat de divinitate, fiul său Ciprian (născut în 1853, la Şipotele Sucevei), autorul primei operete româneşti „Crai nou”, creatorul nemuritoarei Balade.

Lucrarea pusă la cale de Vasile Botă, m-a făcut să răscolesc câteva cărţi primite de la strănepoata lui Iraclie Porumbescu, Nina Cionca (a decedat în ianuarie 2019, la vârsta venerabilă de 94 de ani). Le-am recitit, impresionată de cât de actual reapare Iraclie Porumbescu astăzi! Iată doar un moment din vâltoarea frământărilor politice pentru alegerile de deputaţi în Dieta Bucovinei, 1871. Preotul român se adresează conaţionalilor: „Are străinul inima voastră ca să-l doară necazurile voastre… El vă vorbeşte frumos şi dulce, făgăduieşte ce ştie că vă place… Că şi cel ce vrea să prindă pasărea, de n-ar şuiera ca dânsa, n-o mai prinde!”. El pleda pentru un deputat care „…să fie cinstit şi cu credinţă”. Suferea pentru starea jalnică a conştiinţei naţionale, spunea că „suntem în ţara urşilor, în care poporul joacă după cum i se cântă”.

Pentru asemenea idei, mai ales din cauza pledoariei pentru limba română, nu era bine văzut de episcopul Eugenie Hacman. După hirotonie, a fost trimis în cel mai izolat sat de huţani din munţii Bucovinei, la Şipote, unde, până şi-a construit o casă, a trăit în bordei ca cei mai săraci ţărani. La Boian a fost transferat pentru a salva satul de convertirea la catolicism. Uniaţii s-au folosit de situaţia că sătenii se răzvrătiseră împotriva parohului Simion Andruhovici, acuzat de abuzuri. Atunci preotul greco-catolic Chlibowicki de la Sadagura a atras un număr de câteva sute de enoriaşi. Iraclie Porumbescu a apărat biserica şi a readus la credinţa ortodoxă 300 de familii. Însă la Boian a avut de luptat nu numai cu prozeliţii, ci şi cu lipsurile materiale. Nu putem trece cu vederea adevărul că părintele Iraclie nu primea de la săteni nici o para pentru funcţiile sale preoţeşti. Sătenii nu vroiau să lucreze anumite zile pe an pe sesia parohială. Constrâns de mizeria traiului, preotul a cerut ajutor de la Consistoriul episcopal din Cernăuţi. Drept răspuns a fost sfătuit să ceară ajutor de la boierii Hurmuzachi. Deşi se aflau în relaţii de prietenie, vrednicul paroh nu putea să apeleze la ei pentru familia sa, căci nu era vorba de o cauză naţională.

Până la urmă, n-a avut altă soluţie decât să ceară Consistoriul să-l strămute în parohia Şipotelui, unde a păstorit până la mutarea, în 1865, la Stupca. Acest episod din viaţa duhovnicească a lui Iraclie Porumbescu atrage atenţia asupra unui fapt foarte important, care ne duce cu gândul la originea românească a rutenilor/huţulilor din Bucovina. Acest subiect este abordat şi de Mihai Eminescu în publicistica sa (a se vedea „Românii şi celelalte etnii din Bucovina”). Aşadar, cu toate că localitatea Şipot, unde a fost trimis preotul Iraclie Porumbescu imediat după hirotonire, era conform scriselor sale una dintre cele „surghiunite din lume”, şi cea mai răsfirată comună din munţii Bucovinei, parohul a slujit cu bucurie enoriaşilor de acolo. Propovăduind cuvântul Domnului, el i-a potolit pe rebelii mereu porniţi la răzmeriţe, salvându-i astfel de spânzurătoare. Cu puterile proprii a ridicat o şcoală, a adus un clopot la biserică.

Acolo, în 1859, a avut onoarea să-l găzduiască în casa sa pe un oaspete ales, compozitorul, pianistul Carol Miculi. Câteva veri la rând, până în 1864, renumitul compozitor, fost student al lui Frederic Chopin, şi le-a petrecut la Şipot, pentru a culege cântece populare româneşti. Se spune că Miculi a descoperit şi a stimulat acea scânteie divină ce lumina în sufletul copilului Ciprian, aprinzându-i focul dragostei pentru muzică.

Carol Miculi, născut la Cernăuţi într-o familie armenească, pianist cu studii la Viena şi Paris, în 1858 director artistic al Conservatorului din Lemberg (Lvov), este cunoscut ca realizatorul primelor culegeri de folclor muzical. El a publicat 48 de piese româneşti pentru pian, din care 16 sunt din Bucovina. De asemenea, lui Miculi îi aparţine meritul de a fi publicat prima variantă a doinei româneşti „Mândră floare-i norocul”. În patru caiete ale compozitorului, cu 12 arii naţionale româneşti, majoritatea sunt cele culese şi transcrise pentru pian la Şipot.

Aşadar, numai lipsurile materiale l-au scos din Boian. Preoţii care au venit după el i-au urmat exemplu, servind cu aceeaşi ardoare cauza românească. Înălţându-i bustul în curtea bisericii, enoriaşii din Boian şi-au onorat o datorie a strămoşilor faţă de cel care le-a salvat credinţa, a fost suflet din sufletul neamului. Despre dăruirea slujitorului sfintelor altare ne vorbeşte şi următorul epizod. După moartea soţiei şi iubitului fiu Ciprian, nefiind în stare să suporte pierderea, preotul a plecat din Stupca, slujind la Frătăuţii Noi, unde a fost înmormântat. La 80 ani după moartea sa, osemintele i-au fost mutate la Stupca, pentru a odihni alături de fiinţele dragi. Exhumarea părintelui a fost primită cu mare tristeţe de descendenţii enoriaşilor de odinioară. „Cine ne va duce pe noi, când toţi morţii vor învia, la Judecata de Apoi?”, s-au opus sătenii, plângând cu părere de rău.

Un articol de Maria Toacă