Spectaculoasele coifurile cu coarne pe care le atribuim vikingilor provin, de fapt, de la o altă civilizație. Suntem „bombardați” cu imagini în care sângeroșii luptători vikingi poartă coifuri cu coarne spectaculoase, asemănătoare celor de taur, acum mai bine de 1.500 de ani, deși nu există dovezi că ar fi fost într-adevăr așa. Mai degrabă, coifurile cu coarne au fost probabil embleme ale puterii pentru liderii din Scandinavia din epoca bronzului, acum 3000 de ani, ceea ce este cu totul altceva. Într-adevăr există în Muzeul Național al Danemarcei două coifuri cu coarne care au fost descoperite în anul 1942 de către un muncitor care tăia turbă pentru combustibil într-o turbărie. Aceste coifuri au „ochi” și „ciocuri” și au fost găsite într-o mlaștină din apropierea orașului Viksø (scris și Veksø) din estul Danemarcei, la câțiva kilometri nord-vest de Copenhaga. Designul coifurilor le-a sugerat unor arheologi faptul că artefactele își au originea în epoca nordică a bronzului (aproximativ de la 1750 î.Hr. până la 500 î.Hr.), dar până de curând nu fusese determinată o dată precisă. Cercetătorii care au realizat noul studiu au folosit metode de datare cu radiocarbon pentru a data un dop de gudron de mesteacăn de pe un corn. „Timp de mulți ani în cultura populară, oamenii au asociat coifurile Viksø cu vikingii. Dar, de fapt, este o prostie. Tema coifurilor cu coarne este din epoca bronzului și poate fi urmărită până în Orientul Apropiat antic”, a spus Helle Vandkilde, arheolog la Universitatea Aarhus din Danemarca. Noua cercetare a lui Vandkilde și a colegilor săi confirmă faptul că coifurile cu coarne au fost depuse în mlaștină în jurul anului 900 î.Hr., cu aproape 3.000 de ani în urmă și cu multe secole înainte ca vikingii sau nordicii să domine regiunea. Acest lucru plasează coifurile spre sfârșitul epocii nordice a bronzului, o perioadă în care arheologii cred că comerțul regulat cu metale și alte obiecte devenise comun în toată Europa, iar ideile străine influențau culturile indigene, au scris cercetătorii în „Praehistorische Zeitschrift”.
Care este povestea descoperii coifurilor cu coarne? În 1942, un bărbat care tăia turbă pentru combustibil a găsit bucăți rupte de coifuri, potrivit Ministerului Danez al Culturii. Atunci când fragmentele noroioase de coif au fost descoperite pentru prima dată, bărbatul care le-a găsit a crezut că sunt bucăți de deșeuri îngropate, așa că le-a pus deoparte. Mai târziu, un supraveghetor a observat fragmentele și le-a depozitat într-o magazie pentru examinare ulterioară. Examinările ulterioare efectuate de arheologii de la Muzeul Național al Danemarcei au arătat că fragmentele „deșeurilor îngropate” erau de fapt părți din două coifuri de bronz decorate cu coarne curbate. La excavarea gropii de turbă, cercetătorii au găsit și rămășițele unei plăci de lemn pe care părea să fi stat unul dintre coifuri, ceea ce sugerează că au fost depuse în mod deliberat în mlaștină. Dar metalul nu poate fi datat în mod fiabil, iar cercetările ulterioare au sugerat că placa de lemn ar fi putut fi plasată în mlaștină mai devreme decât coifurile. Abia în 2019, o colegă a lui Vandkilde a observat gudronul de mesteacăn pe unul dintre coarne, atunci când se pregătea să facă noi fotografii ale coifurilor de la Muzeul Național al Danemarcei. „Ea a observat că există material organic primar în coarne și a vorbit cu un coleg de la Muzeul Național responsabil de colecție și au fost de acord să trimită o mostră pentru datare precisă”, a spus Vandkilde. Anterior, orice informație despre coifuri se baza pe tipologia lor: stilul în care au fost realizate și orice simboluri cu care au fost decorate, scrie „Live Science”. Dar noua dată se bazează pe dezintegrarea radioactivă a izotopului de carbon 14, care poate determina când a apărut materia organică. Această metodă le-a permis arheologilor să identifice perioade în care au fost create coifurile și să le teoretizeze scopul. „Tipologia este adesea un prim pas bun, din punct de vedere cronologic, dar este foarte important atunci când putem avea date precise, așa cum putem avea folosind carbon 14. Știm acum, cu noua datare, că aceste coifuri au fost depuse în mlaștină, poate de cineva care stătea pe o platformă de lemn, în jurul anului 900 î.Hr.”, a spus Vandkilde. În afară de coarnele lor proeminente, coifurile Viksø sunt împodobite cu simboluri menite să arate ca ochii și ciocul unei păsări de pradă (simbolul getic al Mamei Gaya Vultureanca); un penaj, care s-a erodat în timp, a fost probabil înfipt în capetele coarnelor folosind gudron de mesteacăn și, de asemenea, fiecare coif ar fi avut o coamă de păr de cal. Atât coarnele taurilor, cât și pasărea de pradă, au fost probabil simboluri ale Soarelui (spun specialiștii), deoarece o iconografie similară din acea vreme a fost găsită în alte părți ale Europei, cum ar fi pe insula mediteraneeană Sardinia și în sud-vestul Iberiei (și la numeroasa populație din jurul Carpaților și a Mării Negre sau a Peninsulei Balcanice). „Cu siguranță nu este o coincidență, trebuie să fi existat un fel de conexiune acolo”, a spus Vandkilde. Este posibil ca simbolul venerării soarelui să fi ajuns în Scandinavia de-a lungul unei rute maritime, dinspre Mediterană și de-a lungul coastei atlantice, care a fost folosită de fenicienii navigatori pentru comerț după aproximativ 1000 î.Hr., „independent de ruta comercială transalpină”, au scris cercetătorii.
„Nu există niciun indiciu că aceste coifuri cu coarne Viksø au fost folosite vreodată în război; în Scandinavia din epoca bronzului se foloseau coifuri rudimentare sau deloc. În schimb, probabil că liderii au purtat coifurile ca simboluri ale autorității într-un moment în care regiunea devenea din ce în ce mai politizată și centralizată”, a spus arheologul Helle Vandkilde. „Există multe semne care indică acest lucru, iar noua noastră datare a coifurilor Viksø se potrivește de fapt foarte bine: această imagine a centralizării și a importanței conducerii politice. Iar acei lideri trebuie să fi folosit credințe religioase și trăsături inovatoare, precum coarnele, pentru a-și spori puterea”, a spus ea. Dar cine popula oare nordul Europei în epoca bronzului? În perioada anilor 1.500–500 î.Hr. în nordul Germaniei, Danemarca, Suedia și Norvegia, locuitorii Epocii Bronzului erau cei care migraseră din zona bazinului nord-pontic european. Dacă avem deschidere și privim simbolistica acestor nuclee de populație, vom vedea că aceste coifuri „cu ochi” nordice se aseamănă într-un anumit fel cu singurele coifuri „cu ochi”, cele din zona României (Coif aur Coțofenești, Coif aur Băiceni – Cucuteni, Coif argint-aurit Porțile de Fier (Detroit), Coif argint-aurit Agighiol, Coif argint-aurit Peretu (Teleorman) și coiful etrusc „cu ochi” (în peninsula italiană). Simbolul coarnelor de taur apare în Carpați, Valea Dunării și Peninsula Balcanică, încă din timpul Culturii Turdaș (5.500 – 3500 î.Hr.), culturii Varna (4.400 – 4100 î.Hr.), etc. În sanctuarul neolitic de la Parța (sfârșitul mileniului al VI-lea î.Hr.) au fost descoperite în total trei bucranii fragmentare. Primul, realizat în întregime din lut, a fost interpretat drept parte a unei statui monumentale duble înfățișând un personaj feminin și un altul masculin, cu cap de taur. Celelalte două bucranii, conținând oase supramodelate cu argilă, erau decorate cu benzi incizate și pictate cu roșu și galben. Se consideră că ele erau plasate pe coloane și străjuiau intrarea în „sanctuar”.
Protomele (busturi) de bovine decorează toartele vaselor neolitice de tip Cucuteni B descoperite la Podei – Târgu Ocna. Următoarele motive au fost descoperite la Craiova, făcute de această dată din argint (aplice de harnașament), ele aparținând artei traco-getice. Bucraniile și-au generalizat prezența pe unele monumente elenistice de la Tomis și Histria. Mai rar apar în România pe edificii din epoca romană și și atunci doar ca elemente decorative secundare, mai ales în motivul funerar al leului cu bucranii în ghiare. Caracteristic geto-daco-tracilor mai este simbolul capetelor de bouri cu coarne, înlănțuiți cu ghirlande de flori (să nu uităm că galaxia noastră mai este numită și „Calea Robilor”, pentru că suntem datori cu aceste vieți în materie; stema Moldovei a rămas capul de bour), așa cum apar și coifurile nordice, nu?. Dacă în capetele cornelor coifurilor au existat capete de pasăre (cu cioc și ochișori), ar trebui să privim imaginile și să le comparăm cu cele ale Cerbului fantastic Sharabha, cel cu opt picioare și capete de păsări în capetele coarnelor, de pe cupele getice (semn al Pomului Vieții, dar și al Ochiului a toate văzător). Pornind dintr-un izvor comun, simbolistica acestor elemente folosite acum 2500-3000 de ani explicita soarta omului în materie ca fiind implacabilă (destin, soartă), iar apariția periodică a „pragurile timpului” cu metamorfoza lor planetară era asemuită cu o mare nuntă a zeilor, sau o luptă apocaliptică. O Dacie a nordului european a existat (Dania, Danemarca), așa cum și o Dacie a Carpatului a existat și a trebuit să fie îngenunchiată de cel mai mare și rapace imperiu pe care l-a avut antichitatea. Dacă nu se desfășurau astfel faptele, am fi avut o altă istorie. Și poate din acest „izvor” nord-pontic din care au pornit colonizatorii nordului european ce au ajuns în Danemarca s-au coagulat și popoarele germanice și celelalte…
Lasă un răspuns