Cred că momentul meu de iluminare (sic!) privind esenţa de-a dreptul incredibilă, fantastică în planul moral, a Mişcării Legionare, l-am trăit într-o lungă discuţie purtată cu dumnealor Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, când eu i-am încolţit, adică i-am somat pe cei doi, persoane în chip evident de o mare, totală onorabilitate (ca să spun numai atât despre ei), cerându-le explicaţii complete despre toate crimele legionare ─ dovedite în final a fi „aşa-zisele crime legionare”. Am ajuns astfel şi la asasinarea lui I.G.Duca şi am luat atunci propriu-zis cunoştinţă de nicadori ca model de comportament civic eroic, probabil fără precedent şi fără egal în istoria lumii. Atunci, pe la sfârşitul anilor ’60, am început să întrezăresc faptul că Mişcarea Legionară ar putea fi una dintre cele mai grozave isprăvi ale spiritului românesc, ale istoriei neamului nostru. Până atunci avusesem intuiţia faptului că, în spatele a ceea ce ni se spunea la şcoală şi pe alte căi oficiale despre legionari, adevărul era cu totul altul.
Să-ncerc, aşadar, să reconstitui cele aflate de la Ţuţea şi Ghinea, oameni care au însemnat atât de mult pentru maturizarea mea, pentru corecta (sper eu) orientare a mea în complicata şi complexa lume a secolului nostru. A vorbi, nu numai ca român, oricât de succint despre secolul al XX-lea fără a te raporta la „fenomenul legionar”, înseamnă să te condamni la o denaturare decisiv deformatoare a realităţii. Iar pentru înţelegerea „fenomenului legionar”, cred că nu poate fi discuţie mai lămuritoare decât cea privitoare la nicadori.
Aşadar, ne aflăm la sfârşitul anului 1933, când I.G.Duca, prim-ministru liberal, ia o serie de măsuri împotriva legionarilor, interzicându-le partidul. Interdicţie urmată de percheziţii şi arestări, arestări urmate de bătăi, schingiuiri şi chiar asasinate ale poliţiei împotriva legionarilor, cei mai mulţi dintre legionari fiind elevi, studenţi sau tineri avocaţi, medici, profesori, preoţi, ofiţeri.
Se pare ─ adică aşa vorbea toată lumea la acea dată, că aceste represalii îi fuseseră inspirate sau chiar poruncite lui I.G.Duca de „oculta” internaţională, masonică, iudaică sau „iudeo-masonică”, după formula acreditată în epocă.
Concomitent, guvernul Duca se afla şi în incapacitatea de plată a unor datorii contractate la finanţa amintită, „iudeo-masonică”. Se pare chiar că această incapacitate de plată a permis creditorilor statului român să formuleze pretenţii prin care se amestecau atât de grosolan în viaţa politică românească. Fireşte, nu ar fi fost prima oară. Acest amestec s-a materializat prin două cerinţe pe care „oculta” a reuşit să i le impună guvernului Duca, îndeosebi personal acestuia, în ciuda voinţei sale, care ar fi fost alta! Mai întâi a fost, aşa cum spuneam, interzicerea partidului Garda de Fier, măsură asupra căreia nu avem a insista prea mult, căci nu împotriva ei s-au „pronunţat” nicadorii. Dar cu un minim comentariu se cuvine a fi subliniat caracterul vexatoriu, abuziv, neconstituţional şi nedemocratic al acestei măsuri, impusă, cum spuneam, de democraţiile occidentale. Nu intrăm în detalii, dar trebuie spus măcar atât, că I.G.Duca a încercat să reziste şi să provoace în guvern respingerea acestei măsuri. La vot, guvernul a aprobat cu 8 voturi la 7 desfiinţarea Mişcării Legionare, votul hotărâtor aparţinându-i lui Nicolae Titulescu, venit special din străinătate ca să se asigure de îndeplinirea acestei porunci. Alături de Nicolae Titulescu, ministrul Iamandi şi ceilalţi „tineri” liberali din guvern au fost vehement pentru desfiinţarea Gărzii de Fier, pentru a o împiedica să participe la alegerile din decembrie 1933.
Petre Ţuţea susţinea, ca pe un lucru ştiut de toată lumea, că I.G. Duca era francmason sau, oricum, membrul unei organizaţii de tip masonic, fiind legat prin jurăminte şi angajamente înfricoşătoare să dea ascultare oricărei porunci venite de la „centru” (sau cum s-o fi numind eşalonul suprem). O astfel de poruncă i s-ar fi transmis, cu privire la legionari, şi prin Titulescu, el însuşi grad înalt în amintita organizaţie. Nu judec cât de adevărate erau (sunt) aceste „informaţii”. Ceea ce este sigur adevărat – şi asta contează!, este că nicadorii, legionarii, aşa credeau ei că stau lucrurile.
Ceea ce însă i-a împins pe nicadori la gestul lor, efectiv un gest limită, nec plus ultra, a fost cea de-a doua „poruncă” la care I.G.Duca, prim-ministru al României, abandonând orice sentiment al interesului românesc, a acceptat să i se supună. Anume, i s-a cerut lui I.G.Duca să accepte încetăţenirea în România a 300.000 (trei sute de mii) de evrei din Germania şi Polonia. (După alte informaţii, ar fi fost vorba de 60.000 de familii de evrei, ceea ce nu schimbă propriu-zis datele problemei.) Adăugaţi la ceilalţi aflaţi deja în România, unii cu forme legale, alţii clandestini, evreii din România ar fi ajuns să depăşească un milion şi jumătate, devenind, practic, cea mai numeroasă minoritate etnică din România.
Avea oare I.G.Duca dreptul să decidă de unul singur într-o asemenea chestiune? Îmi pun această întrebare şi apelez şi la cititorii acestor rânduri, să şi-o pună şi ei. Repet, ne aflăm în luna decembrie 1933, vreme de pace, nu existau nicăieri persecuţii anti-evreieşti, astfel că este greu de înţeles ce răspuns ar fi dat cineva la întrebarea de ce? De ce să se producă un asemenea exod, din Polonia în România, un exod de dimensiuni superioare celui biblic?! Explicaţii oficiale nu s-au dat, dar chiar şi dacă ar fi existat aceste justificări, cine ar fi împiedicat apariţia altor explicaţii, a altor „scenarii”? Un astfel de scenariu, care a circulat mult în perioada interbelică, este acela potrivit căruia comunitatea evreiască, preocupată ─ după părerea mea, în mod firesc, de constituirea unui stat Israel, cu un teritoriu propriu, ar fi vizat, ca teritoriu al acestui stat, o parte din teritoriul românesc! Doctorul Şerban Milcoveanu, o persoană în general foarte informată, este convins că această variantă („asul din mânecă”!) nu a fost nici azi abandonată, rămânând în calculele pe care şi le fac liderii şi strategii evreimii mondiale.
La acea dată, în 1933, acest plan, al cărui susţinător tenace fusese vestitul ministru francez Adolphe Crémieux (1796-1880), avea o vechime de aproape un secol! Aşa se explică, susţin unii, presiunile făcute asupra României şi la Conferinţa internaţională de la Berlin (1878), şi la Paris (după primul război mondial), pentru ca România să accepte încetăţenirea necondiţionată a oricărui evreu care ar fi vrut să se stabilească în România. Deja însă, pe căi legale sau altminteri, în România de după 1830 s-au scurs importante efective umane evreieşti, din Rusia şi Polonia îndeosebi, al căror număr ameninţa să pună în cumpănă caracterul românesc al unor importante suprafeţe din teritoriul naţional. Oraşele moldoveneşti, în frunte cu Iaşii, erau deja locuite cam toate de o populaţie majoritar evreiască.
Cum pica în acest context intrarea în ţară a încă 300.000 de evrei, e uşor să ne imaginăm! Din păcate, singurii care au reacţionat (iar reacţia lor nu a imaginat cea mai fericită soluţie) au fost legionarii. Celelalte formaţiuni politice nu au avut nimic de obiectat. Din partea legionarilor, generalul Cantacuzino-Grănicerul i-a făcut o vizită primului ministru acasă şi, în virtutea faptului că se cunoşteau şi se preţuiau dintotdeauna, generalul legionar l-a avertizat: „Ghiţă, să ştii că dacă semnezi intrarea în ţară a 300.000 de evrei, băieţii (adică legionarii – n.n.) te împuşcă!” Generalul, aşadar, nu s-a plâns de nedreptatea care li se făcea legionarilor prin desfiinţarea partidului lor, împiedicându-i să se prezinte la alegerile de peste câteva zile. Ci i-a făcut lui Duca o cerere pe care ar fi trebuit s-o susţină şi celelalte partide, căci intrarea a 300.000 de alogeni, indiferent de naţionalitatea acestora, era o măsură inacceptabilă în numele celor mai elementare interese naţionale. În contextul zvonurilor, temerilor că există planuri şi proiecte care vizează şi visează ca noul Ierusalim, adică noua patrie a evreilor, să fie instalat în teritoriul românesc (se pare că Moldova, cu Basarabia împreună, era cea mai râvnită), acceptarea de către I.G.Duca a intrării în Ţară a celor 300.000 de evrei nu putea să nu alarmeze pe orice român conştient de ce se întâmplă în jurul său.
Aceste detalii ale întrevederii I.G.Duca ─ g-ral Cantacuzino, care confirmă întru totul cele povestite de Petre Ţuţea şi Simion Ghinea, le-am aflat de la Constantin (Titi) Boceanu, magistrat ireproşabil şi mare boier mehedinţean, care frecventa aceleaşi saloane ale high-life-ului dâmboviţean ca şi cei doi mai sus pomeniţi. Sora lui I.G.Duca i-a reprodus lui Constantin Boceanu şi cuvintele pe care le-a rostit I.G.Duca, întors acasă, după ce a semnat pentru încetăţenirea celor 300.000 de evrei: „Mi-am semnat condamnarea la moarte!”
E cumplit şi naşte o mulţime de întrebări faptul că I.G. Duca a semnat acea convenţie (sau ce-o fi fost), ştiind bine ce i se va întâmpla şi, mai ales, ştiind bine cât rău aduce astfel Ţării şi Neamului său. Şi, iarăşi, de ce? De ce a semnat I.G.Duca? Singurul răspuns plauzibil rămâne acela că I.G.Duca îşi asumase anumite obligaţii de supunere şi ascultare necondiţionată, pe care nu era chip să le încalce. Şi nu le-a încălcat, deşi ştia bine ce va urma! Deşi, cum ţine să precizeze dl.dr.Şerban Milcoveanu în orice discuţie asupra chestiunii, I.G.Duca era, în fapt, un patriot, un om voitor de bine pentru Ţară. Din păcate, pentru a face carieră politică şi, poate, chiar cu gândul de a se face mai util neamului său, I.G. Duca acceptase servituţi care, numai prin jocul hazardului, l-au pus în situaţia tragică de a-şi respecta angajamentele cu preţul unor mari prejudicii aduse neamului, societăţii româneşti! Ce a urmat?
Poate că pentru a înţelege ce a urmat mai e de luat în seamă şi un mic detaliu, mic dar teribil de dureros: în perioada interbelică, autorităţile greceşti au înteţit măsurile de intimidare a aromânilor din Grecia, pentru a-i împiedica să-şi mai afirme conştiinţa etnică românească. Grecii s-au arătat intoleranţi cu aromânii care se considerau români, nu greci. Drept care au decis ca aromânii care se declară români să fie alungaţi din gospodăriile lor şi expulzaţi în România, obligându-i astfel pe aromânii care, în mod cu totul firesc, doreau să trăiască mai departe în satele şi gospodăriile pe care le avea din moşi-strămoşi, să se declare greci şi să părăsească gândul că ar fi altceva! (Situaţie care se menţine şi azi, în plină epocă a respectului pentru drepturile omului!) În aceste condiţii, câteva sute de familii de aromâni nu au pregetat să-şi afirme totuşi identitatea românească! („Aromânii sunt români absoluţi!”, avea mereu s-o spună Petre Ţuţea cu gândul la camarazii săi.) Şi să accepte preţul dureros al acestei identităţi: alungarea din casa părintească, expulzarea din Grecia! Expulzarea, fireşte, în România. Numai că pentru a se produce această expulzare mai era nevoie ca autorităţile româneşti să-i accepte pe acei bravi compatrioţi. Ceea ce guvernul român întârzia s-o facă!! Astfel că bieţii aromâni, care acceptaseră expulzarea, evacuarea din gospodăriile lor, trăiau acum sub cerul liber, în portul Salonic, aşteptând ca guvernul liberal al lui I.G.Duca să accepte repatrierea lor! Şi aşteptau de câteva luni de zile, în bătaia soarelui şi a ploii, dar mai ales în bătaia de joc a palicarilor greci, a presei greceşti, bucuroasă să constate şi să comenteze indiferenţa guvernului de la Bucureşti, care dovedea astfel că românii nu-i recunosc drept români pe aromânii, pe vlahii din Grecia! Căci ce altceva putea să însemne atitudinea guvernului? … Atitudine care explică, probabil, faptul că doi din cei trei nicadori erau aromâni: Belimace şi Caranica.
În acest context, gestul lui I.G.Duca, de a accepta intrarea în România a câteva sute de mii de străini, de alogeni, dar nu şi a câteva sute de români, devenea strident de antiromânesc! Îndeosebi pentru tinerii aromâni din Mişcarea Legionară!… Faţă de un comportament atât de aberant al autorităţilor, ce se putea face pentru a-i pune capăt sau pentru a-l împiedica să-şi producă efectele? Trebuie spus foarte limpede că pe cale legală nu se putea face nimic! În termenii statului de drept, cum am zice noi azi, nimic nu putea împiedica punerea în fapt a hârtiilor semnate de primul ministru. Oligarhia politică (rege şi parlament) era, în cea mai mare parte, legată prin aceleaşi servituţi care aveau să-i fie fatale lui I.G.Duca. Pe cât era această clasă politică de incapabilă de a sesiza pericolul şi de a i se opune, pe atât era de evident şi de inacceptabil acest pericol pentru membrii Mişcării Legionare. De unde le venea acestor tineri luciditatea, capacitatea de a înţelege numai ei corect situaţia în care se afla Ţara? Cred că din cel puţin două surse: (1) inteligenţa şi competenţa intelectuală profesională (legionarii, cu mici excepţii, au reprezentat elita generaţiei lor) şi (2) autenticitatea şi profunzimea sentimentului patriotic, naţionalist, a instinctului naţional de apărare. (va urma)
Lasă un răspuns