Noi, ca scriitori și încă cititori, simţim o bucurie peste margini, atunci când pe rafturile bibliotecilor sau pe standurile cu cărţi ale librăriilor sau în punctele de publicare şi difuzare a presei apar cărţi noi, mai ales când acestea aduc noi dovezi spre știința adevărului istoric. În acest sens, de data aceasta bucuria a fost creată de apariția cărții medicului Constantin Ioniţescu. Titlul lucrarii: „Ţara Loviştei. Titeşti”. Posada 1330, legănul independenţei Ţării Româneşti”. Un titlu extrem de bine venit, mai ales în această perioadă când se împlinesc 691 de ani de la renumitele bătălii ce au avut loc în zona comunei Titeşti din Ţara Loviştei, un loc rămas în istorie sub denumirea de „Posada de la 1330”. Şi aşa cum mărturisea autorul „această carte am scris-o sub influenţa şi mai ales la îndemnul academicianului prof. Dr. Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, ca semn de respect faţă de dragostea ce o nutreşte pentru trecutul şi prezentul poporului român, având un îndemn pentru nepoţii autorului: Andrei, Ioana, Daniel şi Nectarie Ioniţescu, de a nu-şi uita trecutul şi de a fi urmaşi demni ai României.” Lansarea oficială la care a participat o mulțime de cetățeni a avut loc pe 31 octombrie 2019, la sediul Bibliotecii comunale din comuna Titeşti-Ţara Loviştei.
Bătălia de la Posada este numele unui conflict militar între Regatul Ungariei și Țara Românească, petrecut în toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Țării Românești de sub tutela coroanei maghiare. Bătălia a fost menționată în mai multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 – 1480) precum și alte lucrări ungare, poloneze și germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI (la peste 100-200 ani după evenimentul descris), care reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze. De asemenea, bătălia este pomenită mai târziu și în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au putut desprinde și alte detalii despre conflict. În toate aceste izvoare nu este menționat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna inițial un loc greu accesibil și apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul și Sigismund de Luxemburg. Astfel, două dintre acestea (datate 1408 și 1438) vorbesc despre „munții ziși ai Posadei”, deși într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se purtase „pe când urcam culmile munților, zise în vorbirea obișnuită (locală) posada, prin niște strâmtori și poteci înguste, strânse între tufișuri mari”. Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă și încetățenită în istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX. Istoricul considera că bătălia din 1395 și cea din 1330 s-ar fi desfășurat în aceleași locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.
Autorul ne introduce în atmosferă prin descrierea zonei în care a avut loc acțiunea, după ipoteza sa, susținută documentar. Țara Loviștei este o minunăție a naturii, localizată între Munții Făgarașului la nord-est, Munții Lotrului la vest, fiind străbătută, de la nord la sud, de Olt, și care se îmbrățișează la Brezoi cu Lotrul și ale căror văi, precum două surori siameze, ce se unesc printr-un cordon ombilical, alcătuind un tot unitar, apărate înspre sud de Munții Coziei, cu Kogaionul sfânt al dacilor și protejați de zeul nemuritor, Zamolxis. Acestei țări, a Loviștei, i-a făcut Dumnezeu un „cuib” nemaiîntâlnit nicăieri sub formă de covată, ale cărui laturi de 20 de km, așezate la poalele munților, loc de sălășuire a dacilor, plin de viață, unde ei aveau la îndemână, pentru hrana lor, atât munca agricolă pentru creșterea vitelor, cailor și oieritul, cât și mult pește și animale de vânat. Totodată, în Țara Loviștei găsim drumul „Calea Mare”, mijloc de comunicare între dacii de pretutindeni, trecând dealul Sălătrucului, spre Argeș sau Pasul de la Turnu Roșu spre Transilvania. Pe parcursul timpurilor, această cale a fost folosită de multe popoare barbare, care, în drumul lor spre Europa Occidentală, au conviețuit cu populația locală, lăsând și ei o parte din sămânța lor pe aici. Țara Loviștei este cunoscută încă din epoca romană, când ei au găsit aici o populație băștinașă, dovadă fiind Podul de la Câineni, de peste Olt, numit „PonsVetus”. Dacă romanii i-au spus Podul cel Vechi, înseamnă că el exista dinainte de venirea lor.
De altfel, ei au construit numeroase castre de-a lungul Oltului, ca cetăți de apărare și de legătură cu Imperiul Roman descrise în tabela Peutingeriana, iar, ulterior, fiind cunoscută, de atunci până astăzi, drept „Calea Mare din Țara Loviștei”, care făcea legătura între Ardeal și Țara Românească. Așa că azi nu ne mai mirăm, când găsim în acte că, în 1233, regele Bella al IV-lea a dăruit lui Conrad de Tălmaciu, Loviștea pe care o așează la vest de Olt și la nord de Lotru, având legătura cu Almașul, spre folosința lui. Renumitul istoric Ion Conea lămurește problema spunând că interpretarea corectă este că, de fapt, a primit întreaga Țară a Loviștei. Această lucrare arată că zona a fost locuită în permanență, iar legătura între suzeranul maghiar și vasalul argeșean era folosită pe acest drum al Loviștei. În afară de acest drum, între românii din Transilvania și Țara Românească erau multiple drumuri, poteci, în munți, pe care le știau și autoritățile, după cum arată și harta colonelului Begeanu. De la romanii din secolul II și până astăzi, Țara Loviștei și a Lotrului au fost cartografiate și ele se găsesc în diverse capitale ale lumii (Viena, Paris, Budapesta). După anul 1716 ing. Schwantz – constructorul Carolinei, a pus în evidență importanța zonei pentru toate neamurile care ne-au călcat țara și a alcătuit și el o hartă, privind Țara Loviștei. Aceasta arată că zona a fost locuită în permanență, iar legătura între Ardeal și Argeș, adică între suveranul maghiar și vasalul argeșean, era făcută pe acest drum, „Calea Mare” din Țara Loviștei. Documentele ulterioare actului din 1394 („leat 6902”) prin care se confirmă locuitorilor din Găujani-Boișoara „să le fie lor moșie între Boilea și Săseni și Pietriceaua”.
În 1451 (leat 6959), confirmă acelorași moșneni, proprietățile între Boilea și Plaiul Mănulesei ce se numește Leu și Stâna Mare și Zănoaga și Prislopu, ce se numește Pietriceaua și Arsurile. Aceste locuri cu denumirile lor (nume de munți și pâraie) se găsesc până azi, ceea ce dovedește că populația din Loviștea s-a perpetuat până azi. Ulterior, găsim multe acte de la cancelariile domnești, prin care se moșteneau sau se vindeau munți și văi, sate, locuitorilor din zonă. Însuși Mircea Alexandru a emis un act, în 1575, cu privire la satul Călinești, ceea ce arată încă o dată, că el cunoștea zona, precum și drumul ce făcea legătura între Curtea de Argeș și Sibiu, drum pe care a circulat și convoiul cu Maciej Stryjkowski. Din anul 1573 avem un hrisov de la „Io Alexandru v.v., domnul Țării Românești”, prin care se hotărăște stăpânirea lui Cârstea, Oprea, Popa, Vâlcu cu feciorii lui, lui Tatomir cu fratele său, Ion Gheorghe, și Stoica peste partea lor de moșie, în Topolog. Drumul Loviștei cel Vechi, în întregul lui, format din două fragmente: unul pe malul Oltului din Transilvania și până la Câineni, și altul prin Loviștea din Câineni și până la Perișani-Sălătrucu. Acesta era și un vestit drum de oi; ciobanii, venind din regiunea Sibiului, coborau la Râul Vadului-Câineni-Boișoul, la Sălătrucu, unde se făcea numărarea oilor și tunsoarea lor, precum și în Titești.
Pe aceste locuri erau multe hanuri și locuri de întâlnire ale ciobanilor, un adevărat centru comercial. Ungurii, coborând pe Valea Oltului, au găsit sate locuite de români, zona fiind bogată în pește și vânat, de unde vine și numele de Loviștea. Această zonă figurează că a fost exploatată de unguri între 1233-1311, fapt care l-ar fi determinat și pe Carol Roert de Anjou să vină în Țara Românească și să o recucerească în anul 1330, denotând faptul că el cunoștea zona și căile ei de comunicații. Drumul Loviștei, cel vechi, în întregul lui, este format din două fragmente: unul, pe malul drept al Oltului venind din Transilvania (prin munții numiți și Alpii Transilvăneni, de unii geografi, ca de ex. geograful francez Emmanuel Martonne. Recherches sur l’evolution morfologique des Alpes des Transylvanie (Karpates Meridionales), Paris, Editura Delagrave, 1906) și până la Câineni, iar altul, prin Loviștea: din Câineni și până la Perișani Sălătrucu, având două direcții de desfășurare: una, spre Curtea de Argeș și alta, la estul Munților Cozia spre Rm. Vâlcea. Aceste drumuri erau vestite pentru transhumanța oilor de la munte spre văile Dunării și Balcani. Ciobanii, venind din regiunea Sibiului sau Țara Oltului, coborau spre Râul Vadului, Câineni, Titești, Perișani, Sălătrucu.Aici, de-a lungul sutelor de ani se făcea numărarea oilor și tunsoarea lor. Această zonă era un centru de comerț și de legătură între locuitorii de o parte și de alta a Carpaților, munții constituind casa românilor și perpetuarea lor în timp și spațiu de-a lungul vitregiilor vremii față de popoarele barbare care ne-au călcat zona. Învățătorul Florea Vlădescu, în „Monografia comunei Titești”, Editura Proșcoala, 2013, a scris: ,,Pe traseul cel vechi, drumul cel mare al Țării Loviștei, a existat un han cu o cârciumă, pe timpuri, în punctul numit „La Frumușelu”, pe malul drept al Văii Barbului, astăzi proprietatea moștenitorilor lui Ioniță P. Rouă. Pe marginea stângă a acestui drum, există, în punctul numit „Gruiul Plăcintei”, o piatră mare, cu înscrisuri, pe unde s-au efectuat săpături, dar rezultatul nu a fost publicat până în prezent. Pe parcurs, această piatră a marcat hotarul dintre moșnenii din satele Cucoieni și Titeșteni, presupunându-se că aceste însemne reprezintă marcajul dintre cele două sate megieșe”.
În anul 1971, în Revista „Studii Vâlcene”, prof. univ. dr. doc. Damian Bogdan a publicat articolul „O veche inscripție slavă”: „Ţara Loviştei ascunde încă multe mărturii ale trecutului de glorie a poporului român. Prin aşezarea sa, Titeştii pare să fie centrul acestei regiuni de geneză a neamului. La 1 km sud-vest de sat, în punctul „Gruiul Plăcintei”, din „Dosul Dealului”, s-a descoperit o piatră paralelipipedică de dimensiunile 2m x 1,70m x 0,70m. Pe latura de nord-vest a pietrei este săpată o cruce bizantină cu înălţimea de 40 cm. Pe aceiaşi latură se află şi o inscripţie slavă, dispusă pe trei rânduri. […] Pe primul rând textul are o lungime de 60 de cm, înălțimea literelor variind între 6,50 cm și 8,50 cm cuprinzând un text de 13 litere. Rândul al doilea are lungimea de 68 de cm, înălțimea literelor fiind de zece cm, însumând un text de 16 litere. Rândul al treilea are lungimea textului de 50 cm, înălțimea literelor variind de 8-9 cm și cuprinde un text de aprox. 12 litere. Cele trei rânduri de text au punctuaţie şi sunt precedate de câte o cruce reprezentând invocaţia simbolică, ceea ce ne determină să credem că este vorba de trei texte deosebite […]. Textul celor trei rânduri este incizat, adică săpat în interior la o adâncime de 4,50 mm. Faptul că literele sunt incizate este una din dovezile vechimii inscripției. După factura literelor celor trei rânduri din text inscripţia ar putea fi datată prin secolele XIII-XIV, urmând ca studiile ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză iniţială. […]. Analiza textului ne duce la concluzia că el a fost scris de un cărturar al vremii, care cunoștea, așadar, foarte bine limba slavă și grafia chirilică. Deocamdată nu am putut descifra din cele trei rânduri ale inscripției decât rândul al doilea care în traducere românească însemnează: „† Iartă-mă Doamne Dumnezeul meu”. Am dat această succintă prezentare, urmând ca, într-un viitor studiu mult mai amănunțit, să dau și traducerea textului celor două rânduri. Primele impresii pe care mi le-am făcut sunt că această descoperire are o mare importanță pentru istoria patriei noastre în perioada începuturilor poporului nostru, atât de puțin cunoscută de specialiști. Descifrarea textelor în întregime şi dublarea acestei munci de serioase cercetări arheologice poate duce la scrierea unor pagini necunoscute din trecutul patriei noastre. În munca mea de peste 40 de ani nu am întâlnit o astfel de inscripție, ceea ce costituie, de asemenea, o deosebită importanță prin mărime și raritate, dacă nu chiar unicitate”.
Prof. D. Bogdan a copiat literă cu literă după această inscripție și a redat-o sub aspectul următor: De remarcat că, pe acest bolovan, este inscripționată o cruce de tip Malta, cu laturile de 40 cm. La 50 m mai jos, se găsește un bolovan mare, cu o cruce malteză. Acest lucru l-a făcut, deoarece, această piatră era localizată undeva pe un deal, în aer liber sub niște tufe, suportând, de-a lungul timpului, vitregiile vremurilor, iar scrisul era deteriorat, în bună parte, mai ales ultimul rând. În anul 2002, preotul Teleabă Mihai, din comuna Titești, în vârstă de 75 de ani, în timp ce amenaja drumul din fața noii biserici, din întâmplare, a descoperit un monument cu o placă de piatră de 1,5m / 1m, așezată cu fața în jos, pe drumul de țară. Au încercat să o spargă cu târnăcopul, dar nu au reușit. Când au întors-o, au descoperit o inscripție chirilică, de toată frumusețea. În present această piatră se găsește amplasată în fața noii biserici. În 2012, prof. George Voica, scriitor, a făcut unele descifrări ale înscrisurilor. Studiul nostru a plecat de la mărturia lui Maciej Stryjkowski în „Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej,Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…”. Interpretarea înscrisurilor de pe monument ar fi următoarea: „Slavă Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Tatăl și Mângâietorul nostru Sfânt, Slavă lui Io, Basarab biruitorul, voievodul Munteniei, și, ultimul rând: Slavă răposatului, Viteazul Tugmetgir (Tugomir, Tgomer, Togomer, Tihomir) Basarab! Slavă lui în veci”. De pe placa respectivă, care se găsește în satul Titești, în traducere liberă, titlul ar fi: Rândul 1: Țarul iudeilor; Rândul 2: Iisus Hristos; Rândul 3: Învingătorul; Rândul 4: În vremea voievodului Sf. Togomir Basarab; Rândul 5: Răposatului Viteazului Tgomir (apare pictograma ce reprezintă un coif roman); Rândul 6: Ioan, Litovoi, Seneslau.
Această interpretare arată că, după bătălia de la Posada, o persoană importantă din familia lui Basarab a murit în luptă, fapt pentru care urmașii lui Basarab au ridicat acest monument funerar. Considerăm că pe locul respectiv a rămas acel bolovan mare, de câteva tone, și un altul, la 50 de m mai jos. Placa aflată la Titești a fost tot în acest loc, însă, de-a lungul timpului, localnicii au mutat-o în vatra satului, prin anii 1600, la cimitirul noii biserici, care și ea a fost demolată, iar în locul ei a fost ridicată o altă biserică, în anul 1760, cimitirul rămânând pe loc. În timp, oamenii, nemaicunoscând urmașii, localnicii au pus-o în marginea drumului comunal, peste un șanț.
Astăzi putem trage această concluzie de la înscrisul lui Maciej Stryjkowski care a consemnat: ,,Pe locul bătăliei, domnii muntenești zidiră o biserică și ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui eu însumi, în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de Târgușorul Gherghița, două zile de drum de la orașul transilvan Sibiu, în munți”.
Maciej Stryjkowski, atunci când a vizitat Constantinopolul, a notat că ,,am întâlnit multe coloane de marmură cu inscripții latine și grecești vechi legate de istorie”. Așa se explică și aici de ce le numește stâlpi de piatră. În alte locuri legate de istorie și de lupta lui Ștefan cel Mare cu polonezii, notează că ,,pe acele locuri, s-au ridicat cruci de piatră”. Astfel putem concluziona: Țara Loviștei este locul unde a avut loc bătălia de la Posada între regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, și voievodul Țării Românești, Basarab I, după care Țara Românească și-a căpătat independența. Bogdan Petriceicu Hașdeu a studiat opera lui Maciej Stryjkowski și a tradus o parte dintre pasajele referitoare la români, cu privire la această călătorie, în cartea „Która przed tyanygdy swiatla nie widziala. Kronika Polska, Litewska, Zmódska i wszyszkiey Rusi kijowskiej; Moskiewkiej, Siewerskiej, Volbinskiej, Podolskiej, Podgorskiej, Podlaskie etc. i rozmait przypadko woienne y domowe…” („Cronică acum întâi dată la lumină a Poloniei, Litvaniei, Samogoției și a toată Rusia Kieveană, Moskovită, a Sieverului, Voliniei, Podoliei, Podgoriei, Polesiei etc., precum și a diferite întâmplări războinice și casnice”), tipărită în Konisgberg, 1582”. „Scrisă polonesce, rară și netradusă in altă limbă, acestă cronică fu cunnoscută pone acum istoriciloru nostri numai din nume: credemu deră a face unu serviciu essențialu, reproducendu din ea tote passagiele attingetorie de Români, se ințellege inse că numai intru cătu autorulu vorbesce de propriulu seu timpu, adecă intru cătu scrierea sea pote ave importanța unui documentu. Martinu Strykowski – aceste detallie sunt luate din înseși operele selle, se născu la 1547. In 1574-75 ellu visitâ Moldova, Țerra-Românescă și totă Turcia. Annulu morții selle nu e cunnoscutu. Opera principală, din care presentâmu aci căte-va estracte, portă următoriulu titlu: „Ktora przed tym swiatla nie widziala Kronika Polska, Litewska, Zmodzka i wszystkiey Rusi“. E tipărită la Koenigsberg, 1582, in-f.
Maciej Stryjkowski (1547-1582) a studiat la Cracovia, Leipzig și Padova. S-a înrolat în armată, unde conducea niște unități militare, având și preocupări literare și istorice, și culegând informații din garnizoana Vitbesc a Lituaniei, din diverse locuri legate de istoria ei, și de prin castelele timpului. Această pasiune față de istorie a avut-o pe tot timpul vieții, lucru dovedit în călătoria pe care a efectuat-o sub conducerea lui Andrei Taranowski prin Moldova, Țara Românească, Bulgaria, Tracia, Turcia, Dobrogea, Grecia, Asia, Transilvania, în anii 1574-1575. Aceste date referitoare la istoria noastră au fost folosite și de Nicolae Costin. B. P. Hașdeu a publicat fragmentele traduse în ,,Arhiva istorică a României”. Maciej Stryjkowski a făcut parte din echipa diplomatului Andrei Taranowski, trimiși de seimul polonez la împăratul turcilor de la Constantinopol, Selim al II-lea. Andrei Taranowski a mai fost la Constantinopol și în anii 1569-1570, 1572, 1574-1575, iar traseul urmat era: Cracovia, Hotin, Iași, Bârlad, Chilia, Tulcea, Babadag spre Constantinopol. În această călătorie, datorită secetei din vara lui 1574 și a foametei din Moldova și Țara Românească, ei au trecut prin Bucovina spre locurile unde Ștefan cel Mare i-a bătut pe polonezii regelui Albert, la Codrii Cosminului, azi Voloca, la 100 km de Suceava, raionul Adâncata, și pe turci, la Podul Înalt, lângă Vaslui, în anul 1575, unde a fost înmormântat George Koratovici, domnitor moldovean cu origini lituaniene. Delegația a ajuns la Brăila, iar de aici au trecut prin Buzău, Gherghița, București, Giurgiu, Silistra, Adrianopole, Constantinopol. Sadi Ionescu a încercat să alcătuiască traseul călătoriei, studiind cele scrise de B.P.Hașdeu și concluzionând că, la întoarcere, a folosit același traseu. De aici s-a creat incertitudinea trecerii lui Maciej Stryjkowski prin Țara Loviștei spre Transilvania, principelui Ștefan Bathory, ales în 1571, și care a fost propus de seimul polonez să fie rege al Poloniei. Tronul Poloniei rămăsese vacant, prin plecarea regelui Henric de Valois în Franța, în iunie 1574. Din istorie reiese că, în iulie 1572, regele Poloniei Sigismund August al II-lea a murit, iar seimul polonez l-a ales ca rege al ei pe Henric de Valois (16 mai 1573 – 12 mai 1574). Polonezii, când l-au ales ca rege, au avut două obiective, și anume: să se căsătorească cu Anna Jagellova, sora lui Sigismund al II-lea și să ajute Polonia în luptele pe care le avea cu țarul Rusiei, și asistență diplomatică privind Imperiul Otoman. După moartea regelui Franței, Carol al IX-lea, fratele lui a plecat în Franța, în iunie 1574. Seimul polonez l-a atenționat că va pierde tronul Poloniei, dacă nu se va întoarce până la 12 mai 1575. În această situație, seimul polonez l-a însărcinat pe diplomatul Andrei Taranowski să meargă la Constantinopol și să trateze cu sultanul Selim al II-lea, care avea trupele la hotarul Poloniei, la Hotin, și care făceau parte din Moldova, privind acceptarea de către turci ca rege al Poloniei pe voievodul Transilvaniei, Ștefan Bathory. Andrei Taranowski mai fusese la Constantinopol de două ori cu alte misiuni diplomatice, și-l cunoștea pe sultanul Selim al II-lea. El a murit în luna decembrie 1574, iar noul împărat Murad al III-lea i-a primit în audiență în martie 1575. În acest interval de timp, Maciej Stryjkowski a vizitat insule grecești din Marea Egee avându-l ca ghid pe Krzysztof Dziezek, un polonez trimis de Sigismund August la Constantinopol ca un fel de ambasador, și pe transilvăneanul Aleksandru Kenda, trimis de Ștefan Bathory ca diplomat la Constantinopol. Acesta i-a ajutat și când au fost primiți de Sultanul Murad al III-lea și au încheiat tratativele cu Andrei Taranowski. Stryjkowski a avut ocazia, în afară de cele menționate mai sus, de a se întâlni cu învățatul transilvănean, binecunoscutul Alexandru Kendi. Acesta a fost în acele timpuri la Stambul ca mesager al lui Ștefan Bathory. Kaspar Bekessy, susținut de către Maximilian, s-a dus la preot după o înțelegere cu Jan Zygmunt Zapolya; înfrânt într-o luptă deschisă cu Bathory, a vrut să îl atragă de partea sa pe sultan și atrimis la Poartă pe Emeryk Antalfi. Kendi nu numai că și-a susținut pledoaria, dar a obținut și susținerea lui Murad pentru Bathory în conducere, cu o strânsă legătură cu regele. În concluzie, s-a apropiat de delegația poloneză și împreună cu aceștia a făcut o parte importantă din drumul de întoarcere; Stryjkowski, în discuțiile cu el, a trebuit să se agațe de cunoștiințele sale privind istoria maghiarilor și chiar mai târziu a avut abilitatea de a fi recomandat regelui, pentru că Kendi a fost folosit și pentru cele mai importante treburi în Polonia, chiar s-a aflat în slujbe însemnate atunci când Bathory a solicitat coroana pentru el. Încă din Caragrod a fost familiar cu Stryjkowski și cu călugărul renegat maghiar care se numea Amurat Czausz. Acesta i-a oferit anumite explicații și detalii referitoare la istorie folosind si scrisori ale istoricilor greci și otomani ce au avut legatură cu cercetările întreprinse de el.
Datele de mai sus sunt doar un fragment din volumul „Ţara Loviştei – Posada 1330. Leagănul independenţei Ţării Româneşti”, autor Dr. Constantin Ioniţescu (Iaşi, Ed. Rotipo, 2019, 214p). Mai este de notat și faptul că polonezii scriau, în 1259, legat de români, că sunt „Arabia Dracului”, după vechimea numelui de Negru și steagul de luptă cu balaurul pe care îl făceau drac (Vechea Religie Valaho – Egipteană a Geților de Aur primordiali). Dacă inscripțiile din Țara Loviștei sunt bine traduse, aceste date pot constitui un reper important pentru istoria adevărată a României din secolul XIV și de aceea trebuie mai multă aplecare și studiu spre confirmarea ipotezelor de lucru.
Lasă un răspuns