Politicienii şi cei plătiţi să gândească în subordinea sau în locul lor ştiu, din vremea Romei antice, că mulţimii (în lectură modernă: corpul electoral sau, de ce nu?, comunitatea internațională) trebuie să-i dai două lucruri: pâine şi circ. Mai la îndemână şi mai de folos ar fi circ cât cuprinde şi nu prea multă pâine. Iar până la un anume prag de anduranţă, circul poate să ţină şi de foame. Poţi mânca doar cât să trăieşti, dar trăieşti ca să te distrezi pe săturate. Pâinea se mai cheamă şi peşte, şi fructe, rădăcini sau frunze, şi orez, şi multe altele, dar până la urmă e doar un lucru: ce-ţi intră-n burtă, hrana cea de toate zilele.Circul oferit de cei puternici e de două feluri, unul care înveseleşte, altul care sperie. Dar de orice fel ar fi, circului îi trebuie palpit. Mâncare în silă sau de nevoie se poate, dar un circ ce te lasă indiferent ori te plictiseşte, nu e circ. Decât un asemenea circ, mai bine teroare, căci în dictatură, supusul oricum nu huzureşte în plictiseală, n-are vreme de asta, are regimul grijă să-i mobileze timpul (cozi pe la magazine, şedinţe, muncă patriotică, interdictii sau restrictii ale drepturilor democratice precum libertatea de miscare, de intrunire, de exprimare etc. etc.).
Dar în democraţie? Democraţia se cuvine să-l îmbie pe consumatorul – contribuabil – lucrător – alegător cu produse alese şi diverse, dar toate se cuvine să cintina si cuvenitul palpit. Palpit de râsu’, de-plânsu’ sau de amândouă.
De râs ar fi comedioarele politicienilor, cu umorul lor premeditat sau, variantă mai reuşită, involuntar, şi mondenităţile – cravata lui „X”, rochia doamnei „Y”, amanta senatorului „Z”.
De plâns sau doar de sperietură sunt, tot mai uzitatele producte catastrofiste. Care s-au constituit, de la un moment dat, într-o adevărată cultură, „cultura fricii”.
Semenii noştri de pe Terra petrec (vorba vine) zi de zi, ore în şir, comod şi pe bani puţini, fără efort şi disconfort, dedicându-se unei operaţiuni simple şi aparent monotone: se uită la televizor ori pe ecranul computerului. Dreptunghiul jucăuş şi colorat este altarul sacru al epocii din casa fiecăruia. Din el iese realitatea, viaţa din jur, adevărul sau, mai corect spus, aparenţele lor.
Aparenţe corecte sau parşive. În arena modernă de circ numită ecran evoluează fel de fel de nostimate, snobăreli şi grozăvii, aceleaşi care populează în gloată alt dreptunghi dătător de acelaşi tip de noutăţi, pagina de tabloid. Gura târgului şi radio-şanţul s-au mutat pe dreptunghiul de sticlă uşor bombată ori pe cel de hârtie. Se perindă, în aceste spaţii virtuale, fel şi fel de isprăvi de haz sau rele pentru un om. Mai ales rele.
Avem parte de toată oferta posibilă de grozăvii: asasinate, spargeri, accidente rutiere şi catastrofe feroviare, cutremure, inundaţii, incendii etc. etc. Iar de cand cu globalizarea, alta cohorta de grozavii: terorisme, incalzire sau racire a climei, pandemii, crize de tot felul. Povestite mediatic cu voluptate, cu torente de cifre, cu sumedenie de amănunte.
Masochism ori sadism? Ori, calcul rece, premeditat? Oricum, sunt fapte ce se întâmplă în lume şi care, pe vremea „celei mai avansate orânduiri” erau trecute la rubrici de tipul „Fapt divers”. Dar abia în perioada de „liberalizare” a respectivelor regimuri, căci mai înainte, în sistemul comunist, aşa ceva nu intra în arsenalul propagandistic.Astfel de lucruri nu puteau să se întâmple, se trăia doar cea mai bună dintre lumile posibile, iar dacă asemenea lucruri se întâmplau, ele se întâmplau doar în lumea putredă, în descompunere, muribundă a capitalului. Doar acolo se putea sinucide un anonim, ca, de pildă, americanul cvasianonim H.D. Burhop, eroul unui „roman” al unui ziarist în vogă de la „Scânteia” partidului. „Romanul” se chema „Cine l-a ucis pe H.O.Burhop?” (de fapt, era vorba de o sinucidere). Ei, de ce-o fi murit oare bietul om? Din dragoste? Ca Romeo? Din depresie? Ca tânărul Werther? Nici pomeneală! Il terminase psihic teama de „ameninţarea sovietică” şi de „războiul atomic” împotriva Americii. Doar despre acea lume se putea citi, în ziarul partidului, prin anii 1950, un titlu revelator de tipul „Puternic cutremur de pământ în Grecia monarho-fascistă”.
Să revenim, însă, la semenul nostru de pretutindeni, la pământeanul de secol XXI, care se uită şi se tot uită la televizor. Ce mai află el ? Bunăoară că dincolo de nenorocirile de tipul de mai sus, inerente în orice lume, în orice epocă şi orice regim politic, îl mai paşte şi alt fel rele. Unele care îl primejduiesc nu numai pe el, ci întreaga omenire.
Sunt ceea ce se cheamă, măreţ, terifiant, ameninţările globale. Cele ce se pot asemui Potopului lui Noe din trecut şi Sfârşitului lumii din viitor. Şi care n-au nimic în comun cu Biblia, dar au, în schimb cu politica şi cu afacerile. Asemenea ameninţări globale au existat hăt-hăt, cu mult înainte de a se vorbi de globalizare, chiar dacă le-am putea lua acum drept „rândunici” nefaste ale viitoarei (adică actualei) globalizări.
Lasă un răspuns