Revoluția română am „prins-o” și eu. Mă apropiam, ca vârstă, de 50 de ani și se presupune că îndeajuns de matur pentru a ști ce fac. Dar am făcut revoluția nu la CC, nu la casa lui Ceaușescu sau la Televiziune, ci la locul de muncă. În redacția „României libere”, unde eram șeful secției externe. Cu câteva zile înainte de fuga lui Nicolae Ceaușescu cu elicopterul de pe terasă sediului C.C., scrisesem un articol despre intervenția armatei americane în Panama. Era un subiect impus, nu ales de mine. Era „sarcină” de la secția de presă a CC. Trebuia accentuat pe principiile respectării independenței și suveranitățîi statelor, neintervenției în treburile interne ale altui stat, neamestecului în afacerile interne. Am scris articolul fără caznă, intrasem în „rezonanță” cu indicațiile primite, de data această nu mi se mai păreau constrângatoare sau absurde. Era clar unde trebuia să bată articolul: împotriva unei eventuale intervențîi străine în România. Prin București circula zvonul că URSS ar putea interveni și militarmente în România pentru a-l răsturna pe Ceaușescu, așa cum o făceau deja Statele Unite, cu succes, în Panama, unde tocmai îl rasturnau de la putere pe Noriega. Simultane întâmplari de genul acesta se mai produseseră („întâmplări”?) în timpul războiului rece, în relațiile sovieto-americane.
Intervenția militară sovietică în Ungaria, în 1956, s-a întâmplat concomitent cu intervenția militară britanico-franco-israeliană la Suez. Și una, și cealaltă, încălcări flagrante ale legii internaționale. Am redactat articolul într-un stil mai personal și mai sincer pătimaș decât în tonul propagandistico-marțial statuat că normă de fier în presă vremii și am așteptat cu nerăbdare, dar mai mult cu curiozitate, cu interes, „observațiile” și „modificările” de la Secție. S-a primit răspunsul în redacție ziua următoare. Se publică așa, nici o schimbare.
În clipa aceea am știut că regimul cade, că e vorba numai de ore. Nimănui nu-i mai ardea la Secție, în CC, de „nuanțe”, de floricele stilistice în dulcea limbă de lemn, în plină numărătoare inversă. A fost ultimul text pe care l-am scris și publicat în presa comunistă, dar nu mi-e rușine de el, dimpotrivă.
La 22 decembrie, ora 10.20, un bărbat cu voce gravă anunță la radio că „trădătorul Milea s-a sinucis”. Eram la o șuetă în biroul dactilografelor de la ziar. Am ascultat vestea la un tranzistor hârâit și legat cu elastic. Atunci am primit confirmarea sfârsitului regimului. Am început să ne vânzolim cu toții, pe coridoare mai ales decât prin birouri, ne intrase în instinct că nu trebuie să vorbim necuviințe politice acolo unde ziceam noi că erau instalate microfoane de ascultare. Din oraș, din centru, zona CC și Bulevardul Magheru, câtiva colegi urmăreau din balcon ce se întâmplă în stradă și ne și ne țineau la curent prin telefon. Pe străzi se îmbulzea mulțime, dar nu se prea știa ce are de gând să facă.
Ar fi fost bine să fi notat, clipă de clipă, pe hârtie ce se întâmpla, dar cui îi stătea capul la așa ceva? Schimbam între noi zvonuri și ne gândeam ce vom face imediat după momentul zero, pe care-l vedeam peste niște minute sau ore. La ora 12.09, când elicopterul cu soții Ceaușescu s-a ridicat de pe terasă C.C, apoi când am văzut hărmălaia de la televizor și am auzit că „Dictatorul a fugit, suntem liberi, suntem liberi”, ne-am pus să vorbim și noi despre primul număr cu adevărat liber al ziarului. Dar nu înainte de a o destitui pe redactorul șef Maria Costache din funcție. Cineva i-a cerut să părăsească imediat incinta. Altcineva a avertizat-o bădărănește, să plece „fără mășină”.
N-am ales măcar o conducere provizorie a redacției, dar câtiva ne-am apucat să scriem pentru ziarul de a două zi, iar secretarii de redacție încercau în zadar să găsească pe telexul cu fluxul știrilor Agerpres ceva texte de pus în pagină. Greu de găsit, căci telexul umplea la nesfârsit rolele de hârtie cu corespondența între diverși generali din Armată, Miliție și Securitate. Nu luăm în seamă metrii de bandă de hârtie cu texte interminabile, erau imediat aruncate, ce păcât că nu s-au păstrat.
Îmi mai amintesc doar că apăreau nume de care nu mai auzisem niciodată până atunci și care mi se păreau că sună ciudat: Morțoiu, Stamatoiu… Cam știam protocolul persoanelor oficiale, îl aveam la îndemână când eram „responsabil de număr”, pentru a putea verifica numele și funcția exactă a unuia și a altuia, dar de numele care tot apăreau pe panglică de hârtie de pe telexul hârbuit care devenise cordonul nostru ombilical cu realitatea din jur, nu auzisem vreodată.
Ziarul l-am terminat în câteva ore, dar mai târziu decât colegii de la alte câteva cotidiane, care scoseseră deja ediții speciale de câte o pagină. Am scos și noi o ediție specială, de după amiază, dar după „Informația Bucureștiului” devenită „Libertatea” și „Scânteia tineretului”, rebotezată „Tineretul liber” a noastră era una vag și patetic mobilizatoare din care nu se întelegea nimic din ce se întâmpla.
Eram așadar de-acum ziarist format (sau deformat) la cei aproape 50 de ani, când s-a produs Revoluția Româna. Nu am fost dintre aceia care au ieșit în stradă cu curaj, din curiozitate sau cu inconștiență în fața gloanțelor sau împotriva blindatelor, dar am trăit și simțit personal Revoluția (ca toată lumea, de altfel), mi-am asumat-o personal și i-am fost părtaș la locul meu de muncă, în redacția noastră de la etajul al treilea al Casei Scânteii. Am venit în acele zile zi de zi în redacție, ca în vremuri normale, ceea ce mulți n-au mai făcut-o. În tramvai, în drum spre redacție, prin dreptul întreprinderii „Electroaparataj”, între cartierele Drumul Taberei și Militari, mai suierau gloanțe pe deasupra tramvaiului 41. Iar într-o seară pe la ora 9,00 un glonț tras de nu știu cine dintr-un boschet a ucis un tipograf care ieșise din Casa Scânteii să plece acasă. La câteva minute după el, am dat și eu să plec din clădire, văzusem în liftul cu care am coborât sânge, era sângele celui ce abia murise. În noaptea aceea m-am întors în redacție și m-am ocupat, cu alți câtiva, de numărul de a două zi dincolo de atribuțiile ce-mi reveneau de obicei (dar cine mai știe cine și ce atribuțîi mai avea fiecare pe atunci, când ziarul nu avea încă nici conducere, nici orientare). Am mers și în subsol, la tipografie, unde se trăgea ziarul, am supravegheat tirajul, difuzarea, expediția. Ne-am înverșunat să împrăștiem cât mai mult din tirajul ziarului care avea să devină principalul ziar al Revoluției.
„România liberă” fusese pâna atunci al doilea cotidian al României, era cumva mai credibil și mai cordial decât „Scânteia”, iar faptul că unul dintre redactorii săi, de la rubrica „Fapt divers”, fusese reținut de Securitate, în chiar preziua lui 26 ianuarie 1989, ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu, îi conferea ziarului la care lucram aura unui bastion al anticeaușismului și Revoluției. Că respectivul, pretins disident, a făcut alte jocuri, cum avea să se dovedească mai târziu, e altceva, el, Petre Mihai Băcanu, era atunci „deținut politic”. Dar când a venit, peste câteva zile în redacție, cu plete, nu tuns zero, ca în detenție, am început să ne întrebam cam în ce fel de detenție a fost câteva luni de zile. Băcanu și alți doi colegi ziariști și un tipograf s-au prins să scoată o foaie ilegală anticeaușistă și acest lucru a făcut din „România liberă” ziarul numărul 1 al Revoluției Române. Eram, cu toții, mândri de asta. Băcanu venea zilnic cu o sarsana de materiale ce „trebuiau să între” neapărat în ziarul de a două zi. Cine i le livra, ce credibilitate aveau acele „materiale” e greu de spus și acum. Ce avusese de gând Băcanu, căci ceilalți doi habar n-aveau, urma să se dovedească mai târziu, adică după ce el a acaparat ziarul pe care l-a și vândut unei firme străine ca pe propria mustață. Dar la începuturile Revoluției, chiar înainte ca Băcanu să revină în redacție de la penitenciarul Rahova, unde, aveam să aflu peste ani, se jurnase ca un belfer, la discuțîi cu cafea și țigări Kent, în taifasuri cordiale cu milițieni și ofițeri de securitate, în acele momente, „România liberă” era o voce de presă sinceră și de impact.
A contat mult că unul dintre tovarășii de ispravă temerară ai lui Băcanu la scoaterea ziarului ilegal, Mihai Creangă, era un om bine intenționat și un sufletist și de fapt el, ca redactor șef al ziarului, reușise să-i dea „duh”, să-l facă de crezare, să atragă asupra acestui titlu de ziar și atenția străînătății, care ne-a trimis, la redacție, și fel de fel de ajutoare (ce au ajuns aceste ajutoare, iarăși, nu-i de vorbit acum). Fapt e că atunci, în acele zile, „România liberă” și-a trăit momentul ei de apogeu. Scotea la un moment dat cam un milion și jumătate de exemplare pe zi, se stătea la cozi pentru cumpărarea ziarului (e drept, nu numai pentru el), aruncam teancuri de ziare, pe gratis, desigur, prin piețe, stații de tramvai, magazine etc. Era vremea ziarelor libere și, de multe ori, gratuite, care se vindeau la chioșcuri că pâinea caldă, erau cozi mari dimineață, lumea toată citea ziare. Cu așa ceva nu se va mai întâlni prea curând România.
Dar spuneam că ziarul trebuia să-și aibă o nouă conducere, iar pentru alegerea ei l-am așteptat pe Băcanu să iasă din „detenție”, deși unii (între care un fost redactor șef adjunct), mă îndemnau „să ne organizăm” înainte de venirea lui, iar eu să fiu redactor șef. N-am făcut-o, l-am așteptat pe P.M. Băcanu, s-a făcut adunarea generală de redacție și dintre foșțîi membrii ai Colegiului de redacție am fost reconfirmati în noul Comitet director eu și Constantin Vrânceanu, fost redactor șef adjunct pe probleme economice, un coleg ce părea practic și activ și chiar versatil, dar care la puțină vreme după reconfirmarea în funcție s-a retras în mod inexplicabil din nouă postura.
Nu știu nici până azi de ce. Mihai Creangă și Anton Uncu au devenit redactori șefi, Băcanu a refuzat cu o mînă funebră să fie el redactor șef, a spus că ar mai avea de trăit doar câteva saptamâni probabil, pentru că în detenție i l-ar fi dat „pe Radu” (în limbajul lui Pacepa, asta însemna că ar fi fost iradiat). Modest, Băcanu a preferat să fie șeful secției de informațîi, adică la ce se pricepuse să facă pâna în 1989.
Numai că șeful de secție care devenise venea în fiecare dimineață, ceva mai târziu decât noi ceilalți din conducere, cu servietă burdușită de hârtii pe care le scotea una câte una și i le dădea secretarului de redacție să le bage în ziar. Cam așa se construia numărul de ziar! Băcanu umplea ziarul cu ce i se furniza cu o zi înainte, Dumnezeu știe de către cine, iar noi ceilalți încercam să ne mai strecurăm materialele proprii sau temele care ni se păreau la zi, prin spațiul ce mai ramânea. Din fericire, nu așa se întâmpla și la pagină ultima, „de Externe”, unde Băcanu ori nu primea marfă, ori voia să evite vreun refuz sau vreo obiecție din partea mea. Îmi păstrasem suveranitatea pe pagină, privilegiu pe care-l aveam înca de când am venit în redacție, în toamna lui 1976, și când redactorul șef Octavian Paler mi-a promis -și s-a ținut de cuvânt, ce-i drept – că nimeni nu se va bagă peste mine în pagină. După câteva saptamâni, din modest șef de secție dar redactor șef de facto, Băcanu a ajuns directorul titrat al ziarului, iar mai târziu avea să se treacă pe frontispiciul ziarului și ca „fondator”. Fondator la un ziar care există de prin 1943-1944 și pe care-l făcuseră de fapt comuniștii Lucrețiu Pătrășcanu, Grigore Preoteasa și alții!
Revoluția Româna nu a fost furată, cum zic unii, ar fi absurd, ea a învins. Dar că roadele ei le-au strâns alții decât cei ce au făcut-o, de fapt decât populația acestei țări și că drumul pe care s-a angajat Revoluția nu a fost cel pe care-l dorea majoritatea românilor, e altceva. Revoluția Româna nu a fost furată, dar ziarul „România liberă” a fost într-adevăr furat. Băcanu și echipa lui din afară redacției, pe care și-a strâns-o cu grijă – un jurist, câtiva finanțiști etc. – au privatizat ziarul – a fost prima privatizare din România – și au încropit un Consiliu de Administrație al lor, în fruntea căreia s-a instalat Băcanu. I-am spus atunci lui Mihai Creangă că trebuie reglementate relațiile dintre Comitetul Director, care fusese ales prin vot de adunarea generală, și Consiliul de Administrație, adică patronatul impus de Băcanu. Presimteam că în noua postura Băcanu va deveni șeful absolut al ziarului, de fapt proprietarul lui. Dar Creangă mi-a spus, uitându-se mirat cu ochii lui albaștri la mine: „Cum, Vlad, tu chiar crezi că Petrică ar putea face așa ceva?” „Bine, i-am răspuns, o să vedem. Să dea Dumnezeu să mă însel”.
În lunile care au urmat a trebuit să plecăm de la ziar aproape cu toții, „cei șapte magnifici” din prima echipa de conducere – mai întâi C. Vrânceanu, apoi eu, Uncu, Creangă, Ția Șerbănescu, iar primul secretar general de redacție după Decembrie 1989, Theodor Șerbănescu s-a îmbolnavit grav de inimă și a murit în scurt timp. Așa se face că, până la urmă, Băcanu și-a făcut o nouă echipă, obedientă lui sută la sută, și cu ea a dus de râpă cel mai citit și influent ziar al țării.
Lasă un răspuns