Relictă – un cuvânt venit prin filieră germană de la latinescul relictum, în traducere „rămas”. Termenul semnifică un fenomen curios din lumea vie – „specie de plantă sau animal care a supravieţuit în decursul timpurilor geologice dispariţiei faunei sau florei din care a făcut parte”. Exemplu de relictă – sequoia, arborele gigant din California… În cosmologie, se utilizează noţiunea de radiaţie relictă, care denumeşte radiaţia cosmică permanentă provenită din trecutul îndepărtat al Universului, pe când el avea o temperatură foarte înaltă (Universul fierbinte).
Consider că utilizarea noţiunii poate fi extinsă în domeniul spiritual-cultural. Creaţia marilor gânditori şi artişti din trecut este, pentru generaţia prezentului, o radiaţie relictă. Ce e drept, nu toţi o percep. Şi încă ceva. Oamenii de creaţie sau simplii cetăţeni, care trecând dintr-o epocă istorică în alta şi-au păstrat caracterul creaţiei şi valorile moral-ideologice, de asemenea sunt relicte. Persoanele-relicte din trecutul nu prea îndepărtat, cu o generaţie-două mai în vârstă, asigură continuitatea în transmiterea directă a anumitor valori.
Ion Creangă, în cultura românească a secolului al XIX-lea, este o mostră tipică de personalitate relictă. El s-a născut şi a copilărit în mediul Culturii Satului nealterate încă de migranţi cu aspiraţii de dominaţie economică, nealterate încă de tăvălugul capitalismului. Opera literară a lui Creangă este o expresie a civilizaţiei rurale româneşti precapitaliste. Plecând la studii în oraş, adolescentul Ion al lui Ştefan s-a ciocnit de un mediu nou, al cârciumarilor, filistinilor şi veneticilor, mediu ostil valorilor tradiţionale umaniste româneşti. Lumea, în care trebuia să intre, era „pe dos”. Creangă, unul din cei mai buni autori de manuale şcolare şi unul din marii scriitori români, spunea că e „ţărănoi”, purta nu haine orăşeneşti, ci confecţionate din şiac mănăstiresc, cămaşa din pânză. Trăia la Iaşi într-o casă tipic ţărănească.
În literatura rusă, poate fi nominalizat ca mostră de scriitor-relict Ivan Bunin (1870-1953), laureat al premiului Nobel. Scriitorul, descendent din dvoreni (nobili), nu a acceptat Revoluţia din Octombrie 1917 şi, stresat, a emigrat în Franţa. Până la sfârşitul vieţii, Bunin a scris pe teme luate din memoria îndepărtată, din societatea ţaristă apusă.
Şi printre artiştii plastici vedem relicte, spre exemplu, pe talentatul Emil Childescu (n.1937), care şi-a păstrat crezul social-artistic din tinereţe. Epoca postbelică – după Războiul Rece şi „războiul civil încet” al contrarevoluţiei nomenclaturist-mafiotice – este o epocă de decădere economică, socială, morală şi intelectual-literară. Am fost aruncaţi din grupul ţărilor Lumii a doua în sărăcimea Lumii a treia. Intelectualitatea nu s-a arătat la înălţimea exigenţelor intereselor poporului. Starea prelungită de harababură din mintea intelighenţiei a fost denumită de către un scriitor rus „сумерки интеллигенции” („amurgul intelighenţiei”), ca o posibilă aluzie la lucrarea lui O. Spengler „Asfinţirea Europei”. În domeniul creaţiei literar- artistice de la noi se constată o secetă.
Sperăm că lumina relictă a gânditorilor sociali şi a mesagerilor umanismului din toate timpurile va trezi sufletul şi cugetul unor cohorte de oameni nespurcaţi de decadenţă.
Lasă un răspuns