De ziua nașterii lui Caragiale, la 1 februarie 1852, laitmotivul rememorarilor este de regulă – și pe drept – actualitatea operei sale. Din noianul de mărturii în chestiune, mai mult sau mai puțin știute, se distinge o bijuterie, perlă a Coroanei, care este pentru presa românească gazetăria fabulosului înaintaș în ale scrisului, articolul „Ghicitoare”, apărut în „Constitutionalul” la 16/28 septembrie 1889 (semnat… Hans). Articolul n-a prea fost băgat în seama nici de exegeții cei mai meticuloși, nici de cititorul obișnuit.
Așadar, „Avem un ceasornic. E o sculă foarte veche și foarte frumoasă”. Moștenire de la părinți, pentru copiii de azi și mai departe, din copii în copii. Dar merge foarte neregulat, ne-am tot jucat cu el până i s-a stricat mașinăria. Niciun ceasornicar nu-i dă de cap și toți meșterii se sfadesc între ei căznindu-se să-i afle meremetul. Unul dintre ei, mai firoscos, zice: „Mașina asta ar fi bună, dacă roatele n-ar fi fost așezate rău de reparatorii trecuți, și dacă regulatorul n-ar fi înfipt așa de sus încât să nu poată mișca mai bine”. După care a luat ceasul îndărătnic și, ca să scape de ploaia de sfaturi a celorlalți breslași, s-a dus cu mașinăria să o dreagă în tihnă acasă. Merge. Dar, “ca și mai înainte, umblă alandala, și bate și mai alandala”. Drept care, „Dumnezeu doar știe câtă sudoare și avere ne costă numai ca să-l ungem, să nu se oprească de tot”. (Orice rezumat e o mică trădare, iar la un text de Caragiale un sacrilegiu.)
Întrebarea naratorului: „Ghici ghicitoarea mea: ce țară să fie asta?”. Răspunsul, tot în Caragiale. Farfuridi: „Ori să se revizuiasca, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”. Cațavencu: „Un popor care nu merge înainte stă pe loc”.
Este însă Caragiale neîncrezător în acest popor, își denigrează el neamul, așa cum a fost înfierat de politicienii timpului său care i-au închis calea la premii și Academie?
Către sfârșitul vieții, îi scria într-o scrisoare, devenită celebră, lui Vlahuță, de la Berlin: „Așadar, să nu ne mai facem inima rea și spaima gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pan-acuma dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimini. Fript cu lapte, suflă și-n brânză. N-a ajuns să cumpaneasca bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce i se pune împotriva, și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-și îndrepteze soarta și să dispună apoi pe de-ntregul de ea – păcum e drept și păcum are să și fie odată, în fine, nu are încă destulă îndrăzneala să-și răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar, cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoare, nici de viitorul ei”.
Și exclamă, uimit: „Să se piardă neamul românesc! Auzi dumneata!” … Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarza, așa de azi pe mâine, pâna nici nu s’a ridicat înca bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului nostru cultural?… fiindcă un mutunache maimuteste apucăturile și tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuinteze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?”.
După care, o replică tăioasă, cum numai Caragiale putea să dea: „Dar întoarcă-se Oltul și Mureșul d-a-ndărătele cătră obârșia lor în creierii Munților Ciucului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cu minte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească.”
Și atunci, de ce acest mers fără noimă, pe bajbâitelea, în jurul lui, care nu are cum duce undeva? Tot Caragiale: „Suntem un popor tânăr dar nu ușuratic, un stat mic, dar cuminte și folositor lucrării comune de ordine și de cultură a continentului.”
Zestrea istorică a românilor – ne încurajează și astăzi Caragiale, – este un atu, o șansă, o chezășie, care până la urmă ne vor așeza la locul cuvenit în Europa și în lume: avem „ una și aceeași limba (nu ca s-o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de grea; având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie – cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moșteniri și de dobândiri antice, grecești, slave, orientale și altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă pecetie romanica, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor. Din această stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d-abia pe departe începe a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea este așa greu de-nțeles teama ce o au unii de înstrăinarea neamului românesc, de alterarea spiritului național, de pierderea românismului”.
Mesajul lui Caragiale către posteritatea sa românească nu este așadar în primul rând „biciuirea naravurilor și moravurilor burghzo-moșierimii” vremii sale, pe care băteau moneda proletcultistii de până mai ieri, ci încrederea în forțele și potențialitățile unui popor care e chemat – și e în măsură – să lase în urmă timpul istoric ostil și marile încercări ale trecutului, recuperând ce e valoros în patrimoniul sau, pentru a fi în pas cu epoca în care trăiește în Europa și în lume.
Lasă un răspuns