România este ținta unei campanii ostile dezlănțuită de instalarea țării la președinția Consiliului European. Situație stranie, care trimite parcă spre o lume ireală. O campanie în mod clar concertată, trebuie precizat, căci toate imprecațiile urmează conștiincios unul și același punctaj (am fost corespondent al France Presse și cunosc formula). Consternant este că tenorii campaniei nu sunt state din afara UE și NATO, în care suntem deopotrivă membri cu statut egal. Paradoxal este că nu dinspre Rusia, de pildă, sau alte state cu care avem relații reci sau dificile vin atacurile și reproșurile, oficiale și de presă, ci de la parteneri și aliați europeni și euroatlantici.
Presa română reproduce amplu, generos, parcă lovită de masochism, toate imprecațiile la adresa României, dar e mută ca replică. Nu e vorba aici de Dragnea, Dancilă sau PSD; pe ei îi știm și îi „prețuim” mai în cunoștință de cauză noi înșine decât cei de din afara granițelor, ci de România și de statutul ei în lume. Nu ei sunt emblema României (mai degrabă dimpotrivă). Ținta criticilor este țara aflată pe locul al doilea în Europa la creștere economică și la alți indicatori (cum consemnează în bilanțul său anual săptămânalul britanic „The Economist”), nu, în primul rând aiurelile din politica dâmbovițeană. Dar oare Franța e mai liniștită, Germania mai sigură pe viitoarea sa guvernare sau Marea Britanie cu Brexitul, Belgia – ajunsă un fel de stat formal, Italia și Austria pentru relațiile lor cu UE, Polonia și Ungaria- penalizate de UE, sau chiar Statele Unite, în plină criză politică internă? De sub asemenea clopote de sticlă se aruncă cu piatra, când pot fi oricând lovite (nu de România, desigur)?
Neted spus, vorba lui Eminescu, în Europa de Vest este indus un curent anti-românesc, iar afirmația nu trebuie să sperie. România a mai fost oaia neagră într-o turmă albă, cum constata Larry Watts, în urmă cu câteva decenii. Și totuși, este surprinzător, preocupant, dar până la urmă explicabil, că unele dintre cele mai respectabile și mai credibile ziare ale Europei (dar și „The New York Times”) s-au năpustit asupra României parcă la comandă: „The Economist”, „Le Monde”, „Neue Zurcher Zeitung”, „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, plus o puzderie de alte publicații vest-europene.
Că o acțiune românească se întâmplă și în măruntaiele Comisiei Europene și Parlamrntului European pare mai explicabil. Există și lucrează – eficient, se vede – un lobby anti-românesc, în care și europarlamentari români misculeaza activ împotriva propriului stat. Pregătirea de artilerie a campaniei vest-europene anti-românești a început de pe la jumătatea anului trecut, prin punerea la stâlpul infamiei de către lideri ai birocrației de la Bruxelles și în Parlamentul European. Iar după ce s-a dat tonul la Bruxelles, asupra României (repet, nu este vorba aici de Dragnea și partidul de la guvernare) s-au aruncat o sumedenie de critici din holdingul (neoficial) al presei din Europa Occidentală, dar și de către oameni politici și de stat vest-europeni. Nu e asta campanie orchestrată?
Acestor așa-ziși justițiari trebuie să le fie clar: una e politicianismul de la București, pe care în primul rând românii îl detestă, alta e politica externă și diplomația românească. Arabia Saudită, unde se taie capete de oameni în piața publică în mod legal, a putut fi președinte al Comisiei ONU pentru drepturile omului, fără mari obiecții. De ce acest dublu standard?
În spatele campaniei imunde anti-românești sunt interese știute sau deduse, un demers evident conjugat, dar constatarea nu trebuie să alunece în teorii conspiraționiste. Iar ca un detaliu, de remarcat că nu s-au prea văzut în respectivele mass media nici măcar articole „plătite” de București, deși toată lumea practică așa ceva. Răspunzători pentru isteria de destabilizarea României rămase fără drept la replică, nu sunt așadar doar neinformatii, răuvoitorii, mercenarii și marsrutații din Vest, ci și aici, la noi, instituții și inși în funcții de răspundere.
O situație stânjenitoare, care, până la urmă, nu servește decât celor interesați în discreditarea UE și a proiectului de integrare europeană. Un construct continental care și așa este în pierdere de autoritate și credibilitate își permite luxul de a-și exhiba public divergențe și ranchiuni interne, indiferent de prejudiciile aduse propriei imagini. Politologul american George Friedman observa recent că „UE se joacă cu focul. S-a angajat în confruntare cu Italia pe buget, cu Polonia pe judecători, cu Ungaria pe drepturile omului și cu România pe corupție. Iar dacă mai adăugăm și Marea Britanie cu Brexitul pe listă, înseamnă că UE s-a împotmolit în conflicte de diferite tipuri cu cinci din cei 28 de membri ai săi (…). Ceea ce ar putea-o apropia de disoluție”.
Sunt însă și puncte de vedere mai optimiste. Comentatorul bulgar Vladimir Mitev, remarca, de pildă că „Dialogul între UE şi România nu e atât de rău cât pare. Bucureştiul are o importanţa strategică pentru UE – şi pe plan geopolitic şi pe plan economic. Pe de altă parte, România de asemenea are nevoie de business-ul european, care îi asigură o dinamică care ar fi imposibilă altfel”. Un punct de vedere rațional exprimă reprezentantul permanent al Suediei la Uniunea Europeană, Lars Danielsson, care exprima o opinie de un bun simț elementar. „Permiteţi-mi să sugerez cu modestie ca măcar să dăm României o şansă să-şi înceapă preşedinţia înainte de a-i evalua capacitatea. În ce priveşte echipa României din Bruxelles, sunt sigur că o va face face minunat!”, a scris Lars Danielsson pe contul său de Twitter.
Lasă un răspuns