Misteriosul inel cu inscripție de la Ezerovo (Bulgaria)

În luna aprilie a anului 1912, doi ţărani au găsit într-o movilă – mormânt din secolul 5 î.Hr al geților sud-dunăreni (tumul, de la „tumul”-tul cataclismic ce ne va lovi, zgomot mare, larmă, zarvă, vacarm, învolburare, curs repede, tălăzuire a unor ape, agitație, tulburare, zbucium sufletesc de care vom avea parte) de la locul numit „Părinak” de lângă satul Ezerovo (sau „Ie – zero – v-o” (vom fi zero”), sau „iezer” ca izvor, lac; fost „Dipsis-gjol” sub turci), comuna Părvomai, din departamentul Plovdiv, un inel de aur având o inscripție scrisă cu alfabet grecesc, dar într-o limbă necunoscută, bănuită a fi limba tracă (geto-dacă). Împreună cu el s-au descoperit şi alte obiecte, între care o diademă de aur încrustată cu cercuri (forma altarelor geto-daco-trace și a turlelor bisericilor creștine ortodoxe (care vor lovi pământul urlând (T –care urlă)), o linguriţă de aur cu mâner răsucit (așa cum este și taina vieții în materie), o oglindă arhaică de bronz lustruită dar nedecorată, două plăcuţe de aur cu trei laturi şi cioburi dintr-un vas de ceramică neagră.

O încercare de descifrare ne face să constatăm că în acest text câteva litere nu au valoarea fonetică din alfabetele grecești cunoscute, iar textul conține unele litere cu semne diacritice. În prezent artefactul din aur, cu o greutate de 31,3 grame, constituit dintr-un disc oval – ce este pe una dintre fețe chiar suport al inscripției – și este atașat printr-un ax de o verigă de forma unei potcoave (semn al norocului, pentru că cercul nu este închis; există „o ușă” – ca la „Sarmis – e – get – ușa”) se află la Muzeul de Arheologie din Sofia având număr de inventar 5271. Acest faimos inel a participat la Expoziția de Vestigii de aur trace, organizată de bulgari la Metropolitan Museum din New-York, în anul 1978. La doi ani după aceea expoziția, artefactele au fost prezentate și la Muzeul Național de Istorie a României din București, unde a putut fi văzut în original. Pentru acest inel s-au dat pe plan internațional, până în present, peste 22 de descifrări, fără a se ajunge la o acceptare oficială a vreuneia. Un cercetător grec solicitat de către istoricii bulgari susține că, deși literele seamănă cu cele din alfabetul grec, inscriptia de pe inel nu este scrisă în limba greacă. Arheologii bulgari îl considera trac și îl datează în secolul V î.Hr.

Textul aflat pe inel și gravat cu caractere grecești, este următorul: ΡΟΛΙΣΤΕΝΕΑΣ / NΕΡΕΝΕΑ / ΤΙΛΤΕΑΝ / ΗΣΚΟ / ΑΡΑ / ΖΕΑ / ΔΟΜΕΑΝ / ΤΙΛΕΖΥΠΤΑ / ΜΙΗ / ΕΡΑ / ΖΗΛΤΑ (rolisteneas / nerenea / tiltean / ēsko /aras / zea / domean / tilezupta /miē / era /zēlta). Una dintre traducerile propuse este: „Eu sunt Rolisteneas, urmaș al lui Nereneas. Tilezupta, o femeie araziana, m-a adus pe pamânt (pe lume). Dintre alte traduceri putem menționa pe cea din 2006 a lui Florin Croitoru textul devenind: „Polisteneasne, Penea ţi-l tea. Niesc-o-a pacea ! Dă mea-nţileci vii ta miiee paciea ta.” Cornelia Velcescu, în traducerea sa din anul 1978, ține să menționeze următoarele: „În primul rând, observăm că inscripția este prezentată pe suprafața unui oval culcat (potcoavă?), că este scrisă pe șapte rânduri vălurite (simbolismul numărului 7: șapte vămi cerești, etc.; vălurit ca semn al apelor cerești ale Potopului), că în centrul ei se afla un cuvânt bine marcat și că pe muchia inelului s-a mai repetat un cuvânt care deja exista în interiorul inscripției. Urmărind intenția scribului, am întărit cu bună știință cuvintele alternative, pentru ca să le putem distinge mai ușor la citire.

Din punct de vedere ortografic, în al doilea rând se află un cuvânt prescurtat, înfățișat aici prin idiograma și litera „T” (ca și coloană a cerului pe care se află piatra de moară ce ne va cădea în cap). Cuvântul următor este despărțit în silabe, a doua silabă continuându-se în rândul al treilea. În rândul al patrulea se află, de asemenea, o idiogramă (idiograma „∆”; Treimea – Cerul), „Delta”, care ține loc unei noțiuni; în continuare, un alt cuvânt despărțit în silabe, unde a doua silabă este trecută în rândul al cincilea. Din punct de vedere fonetic, aproape toate literele din text sunt cunoscute, numai cu excepția câtorva, printre care și două litere duble, cu grafie deosebită, dar cu același sunet, cum este, de exemplu, litera „E” (de la „a fi”- este), reprezentată prin strămoșeasca ei idiogramă „∑” (un „M” – de la „Mama”, căzut pe o parte). Același lucru se petrece și cu idiograma și litera „T”, dublată cu aceeași valoare fonetică de litera și idiograma „I”, mai veche. Idiograma „I”, în poziție culcată, a dat idiograma și litera „H” (egal „H”, sunetul „h”). Idiograma „H”, introdusă cu necesitate de datare în cuvântul plasat în centrul inscriptiei, „NHEK”, sau în alte două cuvinte: „MIHE” și „IHLTEA”, nu afectează cu nimic înțelesul cuvântului. Ori de citim „NHEK” sau „NEK”, „MIHE” sau „MIE”, „IHLTEA” sau „ILTEA”, este același lucru. Chiar autorul, după ce a terminat de scris inscripția, dându-și seama că și lipsește un „H”, este nevoit să reia cuvântul „ILTEA” pe muchia inelului sub forma „IHLTEA”. Pentru a preciza exact datarea, el avea nevoie să menționeze de trei ori idiograma „H”. Au mai rămas „Λ” („Lambda”, cu valoarea fonetica „L”), „V” (cu valoarea fonetică „U”) și „K” (cu valoarea fonetică „C” în limba română. Transcrierea fonetică și ortografică ar fi următoarea:

POLIET, ENEAEN
EPENEA, T. IL-
TEA NEC! OA
DA TEA “∆” OM-
EA. ‘NTILETU
OT, A MIE
TAT.
……………… ILTEA.

Vocabularul folost ar fi acela ce ne conduce spre taina acestei inscripții. Astfel „POLIET” – este un atribut, o însușire esențială, semn distinctiv pentru substantivul nominal „ENEAEN EPENEA”, stăpânul inelului. Acestui cuvânt ar fi greu în zilele noastre, să-i înțelegem conținutul, dacă inelul nu ar fi datat. Vom vorbi cu altă ocazie de „HYPERBOREI”, de „URSE” și de Ovidiu, care se tânguia că îngheață vinul în ulcioarele Geților, deși pe vremea lui Ovidiu, clima era dulce, deși, bineînțeles, nu atât de dulce ca la Roma și nici atât de aspră ca pe vremea polarului Eneaen Epenea, Tarabostarul Cetății Iltea. Clima, pe vremea când a fost făcut inelul de la Ezerovo, era în zona carpatică cam cum este astăzi în partea de nord a Scandinaviei. Cuvântul „POLIET” este cuvânt aglutinat din „POLI+E+T”. „POLI” – este pluralul de la „POL”, sau „de mai multe ori polar”. „E” (popular E), „ETE„ cu sensul de „este”, și „sunt”, în limba cultă. În străvechime idiograma „E” însemna de trei ori (trinitate; trident răsturnat). Din această cauză poporul, crescut în școala tradițională, întrebuințează încă forma „E”, „ETE” și „ESTE” pentru pluralul „SUNT”. Traducând cuvântul „POLIET” în idiogramele matematice ale Sanctuarelor dace din Munții Orăștiei, „POLI, de trei ori, Conducători”, „T” fiind idiograma de conducător. Mai pe înțelesul nostru „Sunt triprecesional, și mai clar, ca de exemplu, în numele propriu „POLESCU – SUNT POLAR”, rămas până azi în limba română, deși clima din zona carpato-dunăreană despre care vorbeau Grecii antici s-a schimbat demult. Desș cuvântul „POLIET” noi l-am putut traduce „DE TREI ORI POLAR”, sau pur și simplu „POLARUL…” până ne vom familiariza cu Strămoșii, păstrăm forma veche, așa cum este atestată pe inel, forma „POLIET”. „ENEAEN EPENEA” este un substantiv propriu, fiind numele conducătorului cetății Iltea. Epenea în străvechime mai însemna și „URIAȘ”, dar ne-ar lua prea mult timp să discutăm aici aceste nume proprii. Părintele Mătase, fondatorul Muzeului de Arheologie de la Piatra Neamș, începea prezentarea muzeului cu aceste cuvinte: „Moldovenii, când găsesc ceva în pământ, fie un os, fie un alt obiect, zic: – Ori e de la URIEȘI, ori de la Ștefan cel Sfânt!”. Dorim să accentuăm faptul că poporul a păstrat, prin tradiție, încă un nume al Strămoșilor, care erau uriași, nu atât în sensul fizic, cât în sensul spiritual al cunoașterii. Reîntorcându-ne la Tarabostarul ENEAEN EPENEA, menționăm numai că este plină țara de ENE, ENEA, ENESCU și de PANA, PENEA și PENESCU. „T” este idiograma Conducătorului (cuvânt prescurtat: Tarabostar, sau Tarabostes, cum vor istoricii). ILTEA este numele cetății sau localității unde era Tarabostar Polarul Eneaen Epenea. „NEC” vine de la „nec”, „înec”, art. „înecul”, verbul a îneca”, potop).

Cuvântul „nec” este viu în județul Argeș – Muscel. Dicționarul limbii române contemporane nu-l atestă. Cuvântul NEC – bustrofedon – KEN – chin, suferință a rămas (impropriu zis) în cuvântul NECAZ (nec+az), cu sensul de supărare, mâhnire, tristețe, amărăciune, suferință, primejdie, impas, neajuns, neplăcere, încercare, mânie, furie etc. După cum constatăm, conținutul cuvântului NECAZ este, în ciuda formei care a rămas aceeași, nemaipomenit de bogat. Cuvântul „Necaz”, la originea sa, atesta NEC-ul de pe poziția „AR” a Helicei de Precesie, helicea întreagă numindu-se la vremea aceea „AZA”. Partea dreaptă a ei se numea „AZ”, de unde cuvântul „ZA” („zală”, în limba română). Cuvântul NEC-AZ se poate data, întrucât reprezintă, la origine, un fenomen al pământului, un fenomen istoric care s-a petrecut cu 12.920 ani în urma „NEC”-ului atestat pe inelul de la Ezerovo. Am insistat asupra acestui exemplu de lingvistică matematică și istorică, care este cu totul altceva decât lingvistica statistică și etimologică. „OA DA” vine de la verbul „a da”, în cazul nostru forma de viitor popular: „o da”, „oa da”, „va da”, „o să dea Domnul Dumnezeu să cadă fericirea pe capul oamenilor!”, de exemplu (este o formă folosită în invocații, chemare în ajutor). „TEU” – cu sens de „Sfântul”, în formă mai cunoscută „TEIUL”, în forma populară. Eminescu, când zice „Teiul sfânt”, face de fapt o tautologie, pentru că însemnează „Sfântul Sfânt”. În toponimie, poporul spune „Piatra Teiului” cu sensul de „Piatra Sfântului” (a treiului – trinitate). Mai clar a rămas cuvântul „TEU” (idiograma Muntelui COGAION, Muntele OM din Bucegi, Muntele Sacru al Daciei) în antonimul „ATEU” (Cel care nu crede). „OMEA – OM”, „STRĂMOȘUL” este apoteozat pe Muntele OM, în Bucegi (forma veche „Ba-căuca”, sau „Nu în fața năucirii”). În textele din evul mediu găsim formele de genul: „oamu și cu oama lui”, „oamu” pentru bărbat și „oama” pentru femeie, forme care încă se păstrează în vorbirea populară. Și pentru că limba noastră este aglutinată din idiogramele matematice ale științei despre pământ, din forma cuvântului „OMEA” putem afla fapte în plus. Astfel „OMEA” (ALFA), Strămoșul, el a fost Alfa, însă idiograma „E” ne arată că a fost de trei ori Alfa, adică „TRIMEGISTRU”, pentru că era de la ISTRU (magistru = magul de la Istru). De trei ori este verificată știința lui, pe toate cele trei HELICII de PRECESIE (a salvat de trei ori neamul omenesc de la extincție) și de aceea mai este numit și „‘NTILETU” – înțeleptul. Precum se vede, pe timpul când a fost scris inelul de la Ezerovo, nu exista încă idiograma „I” și nici „T” si nici idiograma „P”, intercalată în interiorul cuvântului „’NTILETU”. În schimb are forma articulată cu sensul de „înțeleptul”. „OT” este unul din numeroasele nume ale Strămoșului, cel care știa TOT (zeul Toth, din Vechea Biserică Valaho-Egipteană). Din aceasta cauză îl găsim la egipteni și cu numele de „TOT”, cel care a stabilit scrierea, Zeul care socotește, mânuiește cifrele, cel care calculează timpul, anii, calendarul (cale – în – dar) și domnește peste diviziunile temporare, Zeu al verbului divin. Povestirea demonică a lui Satni istorisește căutarea Cărții divine a lui TOT care trebuia să permită să fie „fermecate” cerul, pământul, apele și lumea inferioară și tristele nenorociri care l-au înrobit pe cel care a încercat să pătrundă acest secret de temut. Cheops însuși ardea de curiozitate să cunoască secretele zeului TOT, Zeu al științelor. Mai târziu, asimilat de către greci lui Hermes – mesagerul zeilor („Dictionnaire de la civilisation egyptienne”, Ed. Fernand Hazan, Paris, 1972), zeul TOT a cunoscut, sub numele de TRIMEGISTRUL ( „Cel de trei ori foarte mare”), un succes neașteptat în literatura „hermetică”.

Pe monedele geto-dace îl găsim atestat sub forma „TOTPO”, sau „OTHPO”, sau „TOPO”, în tot cazul, întotdeauna numele său este legat de acest „PO” – bustrofedon „OP” (ca și „carte, lucrare, scriere, conform Dicționarului limbii române. În incizia care există pe Sfinxul de la Babele din Munții Bucegi, cât și în inciziile rupestre de la Cotul Buzăului (Țara Luanei), „OP” are în față idiograma „M”, formând cuvântul „MOT”, Zeu cunoscător al secretelor vieții, dar mai ales al secretelor morții (Zeu al morții și al secetei în mitologia feniciană). Numele lui a rămas toponimic în zona Munților Apuseni, în Țara lui MOȚ, sau „Țara Moților” (cuvântul „țara” provine din „T – ara”, sau „Aria lui T”, locul ce aparține Marelui Zeu). „MOT” – în bustrofedon (Bustrofedon –ul este un tip de text bi-direcțional, cel mai adesea văzut în manuscrise antice și alte inscripții. Orice alt alineat este scris oglindit sau invers, cu literele inversate. De asemenea, caracterele individuale sunt inversate, sau reflectate.) – devine „TOM” (T+OM; „Zeul și Omul” sau „Tom”-ul ca și carte ce cuprinde taina acestei legături, cel ce are ca pandant pe Tom-a (Toma, necredinciosul)). Citind o culegere germană de balade vechi, într-o baladă datând din perioada 900 – 1200 d.Hr. se poate găsi povestea unui rege german care dorea să facă un pelerinaj de inițiere pe „șapte ani” în zona carpatică:  „ÎN ȚARA TOMEI,  Nobil Sfânt” (Țara Moților). De unde – logic –  deducem că în cununa Munților Carpați încă se mai găseau la acea vreme centre de inițiere în știința cea veche a Strămoșului. La Germani numele Strămoșului de „OT” este cunoscut sub numele de „GOT” (G+OT), iar în „Walhalla”, sub numele de „WOTAN” (W+OT+AN). În Biserica Creștină este cunoscut sub numele de „SAVA OT”, de unde și cuvântul modern de „SAVANT”, cel care are cunoștințe vaste și temeinice, cel care creează în domeniul științei, erudit. Cuvântul „Savant” are în interiorul lui și cuvântul „AN”, ca încă o denumire a Strămoșului, Zeul An, descoperitorul ANULUI PRECESIONAL. Un AN precesional îl mai putem reprezenta matematic și prin idiograma „O” (Inelul din ciocul corbului, Inelul de logodnă-căsătorie, Zaua de lanț (ZA-moș – e, sau ZAmoxe)). Înlocuind „AN” cu „O”, avem din nou cuvântul „SAVA OT”. Apoi „A MIE” – „a mie”, ca formă de dativ popular pentru prenumele personal „IO” și „EU”. „TAT” – ca „tot”, adjectiv nehotărât cu sensul de „întreg, integral, complet, din care nu lipsește nimeni sau nimic” (tăt, sau tot). În Moldova, Crișana, Banat, la „tot” se mai zice „tat” și „tăt”, ca pe vremea polarului Eneaen Epenea. Urmează „ILTEA” – Iltea, scris din nou, repetat pe muchia inelului, este o cetate sau localitate distrusă de potop (Marele Potop Cosmic), cheia invocației textului de pe acest inel misterios.

Traducerea inscripției ar fi următoarea: „POLIET ENEAEN EPENEA, Tarabostar Iltea. NEC”/ „Oa da Sfântul Cogaion OMEA,înțeleptul OT, a mie tat.” (ILTEA) Revenind asupra înțelesului este, deci, vorba de conducătorul Cetății Iltea, Tarabostarul Poliet Eneaen Epenea, căruia i-a fost distrusă cetatea de potop. Acesta face apel la Strămoșul, înțeleptul „OT”, apoteozat pe Muntele OM în Bucegi, să-i împlinească dorința sa -și să refacă cetatea, după ce se vor retrage apele. Cum inelul a fost descoperit într-un mormânt tumulat al geților sudici din zona Plovdiv, aflată în sudul Bulgariei, înseamnă că și cetatea getică se afla undeva prin apropiere. Orașul Plovdiv se află în partea de sud a Câmpiei Plovdiv pe cele două maluri ale Râului Marița. Acesta s-a dezvoltat pe șapte dealuri, dintre care unele au aproximativ 250 m altitudine. Din cauza aceasta, Plovdiv mai este denumit uneori în Bulgaria „orașul celor șapte coline”. În apropierea sa se află și comuna Părvomai, unde exista tumulul getic. După cum am mai explicitat și în alte articole, la Marele Potop care a fost ultima dată, apele mărilor au urcat din sud până în subcarpați, unde sunt amplasate valurile Troiene și Novace ridicate de strămoșii noștri, ca balize – semn. Munții Balcani au fost trecuți de marile valuri care s-au abătut asupra uscatului. Ei se numea Haemus (Munții cei Vechi) și și-au luat denumirea de Balcani (de fapt întreaga peninsulă se numește așa) pentru că atunci a devenit un „bâlc” (smârc, mlaștină, mocirlă, un adevărat „bâlci”; „Bâlcu” nume de familie – în Maramureș 72 de familii cu acest nume în anul 2007).

„Inelul de la Ezerovo” a fost găsit într-un mormânt al unei căpetenii getice. Ne întrebăm dacă stăpânul inelului și-a realizat visul de a-și reface cetatea în timpul vieții sale. Faptul că el a fost retras la Ezerovo din cauza potopului și că a murit aici, îngropându-se aici cu acest inel de mare jale și durere, dar și de înțelepciune ancestrală, se pare că în timpul cât a mai trăit Tarabostarul nu s-au retras în întregime apele. Acesta este un amănunt demn de reținut din punct de vedere lingvistic, demografic, geografic, geologic etc. În concluzie, inelul de la Ezerovo este scris în „limba veche și înțeleaptă”, după cum caracterizează Eminescu limba noastră, în limba română de dinainte de Hristos, în limba Geților, a Dacilor, a Carpilor, cei care își ziceau cu numele generic „Valahi”, descendenți direcți ai Strămoșului apoteozat pe Muntele OM în Munții Carpați (bustrofedon Țap – Rac, sau Arca – Tip). Inelul de la Ezerovo nu a putut fi descifrat de către specialiștii stăini, în primul rând pentru că nu cunosc limba româna, limbă ce are un volum, atestat de Academia Română de 1.000.000 de cuvinte. Marele nostru scriitor Mihail Sadoveanu, care a fost un maestru al mânuirii vocabularului limbii române, abia a atins în operele sale cifra de 40.000 de cuvinte, iar Eminescu, luceafărul poeziei noastre, cifra de 10.000 de cuvinte.
Este extrem de dificil pentru un cercetător străin să-și însușească vocabularul limbii române care nu se află menționat în Dicționarul limbii române contemporane. În cel de al doilea rând, chiar dacă am poseda milionul de cuvinte al limbii române, limba de vehiculare în străvechime a științei celor vechi, dacă nu cunoaștem știința lor despre pământ și sistemul lor de datare precesional, rămânem neputincioși în fața inscripțiilor și vestigiilor de tot felul, de dinainte de Hristos.

În pleiada de alte traduceri ale misterioasei inscripții în aur îl putem menționa și pe George Cadar, istoricul băimărean care „a tradus în premieră mondială” inscripţia tracă de pe inelul descoperit la Ezerovo în anul 1912. George Cadar este licenţiat în istorie antică, membru al Asociaţiei Române de Studii Semiotice şi al Societăţii Internaţionale de Ştiinţe Semiotice şi este autorul a mai multe cărţi de semiotică şi studii de specialitate. Cercetătorul este convins că limba română este urmaşa unei aşa-numite „limbi bătrâne”. Acesta susţine că istoria ar putea fi rescrisă și că limba română veche este de fapt la originea tuturor limbilor europene. Și pentru că a avut dovezi în favoarea acestei ipoteze, și-a susținut teoria la cel de-al XII-lea Congres al Societăţii Internaţionale de Studii Semiotice de la Sofia, din perioada 16-20 septembrie 2014, unde a participat alături de specialişti din 130 de ţări. La acest congres maramureșeanul a prezentat și traducerea misteriosului inel de la Ezerovo. Acesta susține că decriptarea înscrisurilor de pe inel nu s-a putut realiza până acum deoarece nu s-a cunoscut scrierea fonetică. Specialiştii spun că înscrisurile de pe acest inel sunt în limba tracă şi George Cadar confirmă acest lucru, dar face precizarea că s-au folosit caractere greceşti. „Poate să fie scris în orice limbă, noi trebuie să citim în limba noastră”, a declarat, pentru VoceaTransilvaniei.ro, istoricul din Maramureș. Potrivit traducerii făcute de Cadar, pe inel este înscris: „Rolistene îs. Născut Renea. Tiltian este numele pământului pe care îl stăpânesc. Tot ce este dedesubt este viaţa mea”. Un alt specialist în istoria veche, Adrian Bucurescu, traduce astfel inscripția misterioasă: „Rolis, ia un inel la tine ca să o iubești pe Raze! la el te vei uita dar și mai mult (te vei uita) la Raze!”. Posibil să fie un mic descântec de dragoste. Cert este că ne aflăm în fața unui mic poem în limba geto-dacă (să nu uităm că Rolis era get) și că Raze ar putea fi prima poetă getă atestată. Acest fapt nu ne surprinde, pentru că mărturiile istoricilor contemporani cu tracii (geții sudici), știm că aceștia erau mai iubitori de muzică și poezie și că legendarul Orfeu se născuse pe meleagurile trace (gete). Însuți Ovidiu, poetul exilat pe maulul Pontului Euxin, a scris versuri în limba geților, spre încântarea acestora (după propria mărturisire). Dintre toate traducerile înclin spre aceea a doamnei Cornelia Velcescu, care este mult mai importantă ca mesaj. Întreg ansamblul de cuvinte ce „a botezat” locațiile geografice (localități, ape, munți, etc.), numele persoanelor, al tuturor ființelor, etc. au fost alese din „lada de zestre” a celei mai vechi științe – știința precesională -, știința ce încearcă să ne apere din calea celui mai mare dezastru cosmic posibil. Strămoșii noștri știau că vom renaște pe această planetă supusă periodic distrugerii (nu întâmplător galaxia noastră se cheamă Calea Robilor, căci odată născut în materie, nu mai putem să „evadăm”) și doreau să ne prevină, pe cât posibil. De aceea au lăsat semne și însemne în tot și toate, așa cum spune și cântecul lui Bob Dylan: „Man Gave Names To All The Animals”. Dar ce spune acest nume?