Anul Nou ni se anunţa, ca un buzdugan, cu o ameninţare cumplită: „În 2017 va izbucni o confruntare militară serioasă între Rusia şi un stat membru al N.A.T.O.”. Ghilimele, pentru că este prima dintre previziunile (devenite tradiţionale) făcute anual de către faimosul Consiliu pentru relaţii externe al S.U.A. prin Centrul (sau) pentru acţiuni preventive. Iar numitul Consiliu este, în accepţia cvasigenerală, creierul politicii şi acţiunii Americii în lume. Riscul de „confruntare militară” e nominalizat dar nu detaliat. Numai că se află primul într-o lista de şapte lucruri rele care s-ar putea întâmplă în 2017. Mai aflăm doar că nenorocirea va avea „impact ridicat”, dar are „probabilitate modestă”. Ce-i de înţeles de aici?
1. Nu e vorba de o confruntare N.A.T.O.-Rusia, ci un stat N.A.T.O.-Rusia. Logic, ar însemna că nu se va aplică mult discutatul art. 5 din Carta Atlantică, cu principiul-angajament (de fapt), numit şi al muşchetarilor, Toţi pentru unul şi unul pentru toţi. De-a dreptul spus, statul din N.A.T.O. în „confruntarea”, cum e ea prezisă, cu Rusia va fi lăsat de unul singur.
2. Statul cu pricina nu va fi desigur Germania, Franţa, Marea Britanie sau Italia, Spania, nici Slovacia, Ungaria etc. ori Grecia, Turcia ci, mult mai plauzibil, una dintre ţările baltice sau Polonia sau… România. Presupunerea (totuşi) se bazează fie şi numai pe diversele hărţi care tot apar prin media şi unde aceste ţări sunt categorisite drept inamicii cei mai înverşunaţi ai Rusiei (iar declaraţiile făcute la Moscova, până la vârful puterii, despre aceste ţări sunt prea bine cunoscute oricui).
3. Chestiunea poate fi întoarsă pe toate feţele, dar întrebarea cea mai interesantă şi cu răspunsul cel mai util este, fără îndoială: Cine are interesul să se împrăştie o prezicere atât de alarmistă şi nu de către oricine, de vreo Baba Vanga sau ghicitoare din Sinteşti, ci de către o secţiune a mult prea venerabilului Consiliu pentru relaţii externe al Statelor Unite.
Oricum, la doar câteva zile după sumbră previziune, aşa, întâmplător, secretarul general al N.A.T.O., Jens Stoltenberg, i-a liniştit explicit şi public pe mai micii şi mai vulnerabilii aliaţi euroatlantici: „Nu vedem nicio ameninţare iminentă împotriva niciunui aliat N.A.T.O. şi deci nici împotriva României”. Dar, a adăugat el, e drept că se constată „o creştere a capacităţilor militare ruseşti, mai ales în Crimeea”. De aici, „o prezenţa mai accentuată a forţelor noastre” pe flancul estic al Alianţei. (Dar un avocat al diavolului, nu prea isteţ de altfel, întrupat într-un fost demnitar al N.A.T.O. susţinea, nu demult, că Rusia ar putea ocupă toată Europa în 48 de ore. Şi după aia? Vorba ardeleanului: la ce i-ar folosi?). Între timp, de la Washington către lume zboară veşti contradictorii, se-ntretaie ştirile, cum ar fi spus poetul Topârceanu. Primele numiri operate de nouă Administraţie în politică externă, apărare, siguranţă naţională, în loc să mai risipească din ceaţă, au îndesit-o. Comentatorii sunt derutaţi că proaspeţii numiţi aparţin unor orientări şi nuanţe de o diversitate care nu le prea îngăduie a desluşi un numitor comun pentru viitorul demers al Americii în lume.
Mai preocupant, mult-mult mai preocupant, ar putea fi un alt scenariu (sau balon de încercare?), care începe să se insinueze din ce în ce mai sâcâitor în feluritele comentarii al unor analişti americani cu cote de credibilitate şi onorabilitate altfel mai presus de bănuieli vulgare. Un exemplu la îndemână, dintre multe altele: Thomas Whright, director la Project în Internaţional Order and Strategy, care susţine că America lui Trump va fi dispusă să negocieze cu alte superputeri chiar şi fără a lua în calcul alţi aliaţi sau parteneri ai Washingtonului, dacă deal-ul ar fi în interesul Statelor Unite. Unul dintre criterii ar putea fi extras din cartea de acum câţiva ani a omului de afaceri Donald Trump, „The Art of the Deal”: „Ce înseamnă asta, economic vorbind, pentru America?”. O asemenea abordare, afirmă Thomas Whright, ar fi „o strategie diplomatică revoluţionară”, căci „timp de 70 de ani S.U.A. şi-au protejat alianţele şi au refuzat să le abandoneze sub presiunea rivalilor. Statele Unite nu au făcut înţelegeri cu Rusia şi China peste capul prietenilor lor, mantra a fost Nimic în ce te priveşte, fără ţine. Dar Trump semnalizează ceva diferit. Aliaţii care caută înţelegeri bilaterale cu S.U.A. trebuie să fie prudenţi”.
E greu de anticipat, mai ales într-o problema atât de sensibilă. Oricum, pentru cine a avut urechi de auzit, politologul-american-mereu-pe-faza care e George Friedman a spus-o, la Bucureşti, cum nu se poate mai clar: dacă va vreţi America partener, stârniţi-i interesul, cointeresaţi-o. Dar au mintea pusă pe aşa ceva – acum şi în general – mai marii zilei (de azi pe mâine) care ar trebui să decidă soarta acestei ţări?
Lasă un răspuns