Cunoaștem desigur efectul pe care o uniformă militară îl produce într-un context social. De-a lungul istoriei această prezență a reținut constant atenția celor din jur, mai ales a doamnelor și domnișoarelor, iar copiii au reacționat în felul lor candid și fermecător la vederea uniformei. Sigur, totul este foarte explicabil prin faptul că uniforma, aflată de regulă pe corpul suplu al unui tânăr ofițer, dădea acea notă de virilitate care impresionează, dar nu trebuie să neglijăm nici mesajul subliminal transmis de semnele și însemnele care definesc acest concept, cel care a inspirat și restul societății, iar aceasta, la rândul ei, a folosit din plin efectele despre care vorbim și le-a tradus în moda masculină, în sensul larg al cuvântului, cel puțin prin abordarea unor distincții (medalii, ordine sau decorații) provenite din tradiția militară. Dar pentru a înțelege mai bine acest subiect consider că trebuie să „descoperim” mai întâi ce reprezintă piesele componente ale unei uniforme, precum și accesoriile acesteia însă nu înainte de a face precizarea că în mod tradițional un luptător indiferent de timpul în care a acționat avea asupra sa două tipuri de arme: unele defensive precum coiful, platoșa, scutul, apărătoarele gambelor sau ale brațelor, dar și încălțămintea deoarece un luptător desculț este foarte vulnerabil, iar altele ofensive precum arcul, sabia, tridentul, toporul sau sulița. Este nevoie de această precizare deoarece în mod simbolic vom găsi la și uniformele actuale indicii despre aceste specificități.
Primul element de remarcat al unei uniforme este cascheta (et.fr.casquette) numită cam impropriu și chipiu sau coifură, ea fiind urmașa coifului (cască) pe care luptătorul o purta pe cap pentru a se proteja de unele dintre loviturile care-l puteau scoate prematur din luptă. Știm însă că aceste elemente ale echipamentului de luptă purtau semne și însemne care-l indivi-dualizau pe luptător (panașe de diferite culori, blazoane sau cifru atunci când erau purtate de un rege. În contemporaneitate, cascheta are și acest rol de a ne da informații despre purtătorul ei. Dacă privim culoarea stofei din care este făcută vom ști din ce armă face parte purtătorul, iar dacă privim culoarea paspoalului (fr. pasepoil) vom afla specialitatea militară în timp ce însemnele metalice sau din fir dau indicii despre gradul purtătorului sau pregătirea de specialitate. Un „amănunt” relevant pentru tradiție este cozorocul caschetei, cel care împreună cu salutul militar simbolizează gestul de pace pe care cavalerii din Evul Mediu îl făceau prin ridicarea vizierei coifului.
Importanța caschetei ca demnă urmașă a coifului este dată și de faptul că un militar îmbrăcat în uniformă are privilegiul de sta acoperit, inclusiv în fața unui rege, căruia îi dă onorul folosind salutul militar specific. Este adevărat că în unele armate salutul militar se poate da și fiind descoperit însă aceasta nu înseamnă, din păcate, decât că nu este cunoscută tradiția.
Cea mai importantă piesă a uniformei este însă vestonul (fr. veston) obiect diferit prin croială și material de orice altă variantă specifică (sacou, frac, smoking sau cardigan). În primul rând vorbim despre materialul din care se confecționează vestoanele! Este cea mai bună și rezistentă stofă deoarece este menită să facă față unor solicitări extreme una dintre acestea fiind folosirea ei zilnică în condiții de regulă foarte grele. Apoi aducem în discuție croiala! Vestonul este croit în stilul pe care acum îl numim slim, adică strâns pe corp, deoarece această croială se consideră necesară fiindcă cel care-l poartă va trebui să înfrunte astfel îmbrăcat și condiții vitrege neavând posibilitatea de a se schimba funcție de starea vremii. Are patru buzunare deoarece purtătorul va avea nevoie de tot felul de obiecte pentru a-și îndeplini misiunea: hartă, caiet de însemnări, lupă, busolă, unele obiecte personale, etc… și nu are posibilitatea de a trimite după ele atunci când apare nevoia lor.
Vestonul are epoleți, iar aceștia precizează clar poziția ierarhică, dar și apartenența la una din arme. De fapt epoletul este și el descendentul unei realități istorice vechi. Deși dicționarele moderne dau ca etimologie limba franceză (épaulette) cuvântul vine din greaca veche (epola) și atunci, în antichitate, însemna apărătoarea umărului drept al luptătorului, cel care avea în mâna stângă scutul, iar în mâna dreaptă sabia sau sulița însă umărul îi era vulnerabil și o simplă lovire a acestuia îl scotea din luptă. Așadar apare ca absolut necesară o protecție a acestui umăr, iar ea se va numi epola și o putem vedea foarte bine pe vechile vase de ceramică din epocile respective. Cu timpul, această componentă a sistemului defensiv va evolua, iar în Evul Mediu le vom găsi pe ambii umeri ai armurii mult mai funcționale, dar și mult mai evidente deoarece acum ele trebuiau să protejeze împotriva unor lovituri foarte puternice executate cu lancea mânuită de un cavaler aflat pe un cal în galop. Epoletul uniformei a evoluat în timp, iar această evoluție o putem urmări și astăzi privind nu numai exponatele din muzee ci și uniformele de gală, cele care mai păstrează încă amintirea epoleților cu ciucuri din fir aurit.
Nasturii uniformei sunt metalici având și ei însemne care conferă indicii despre arma căreia îi aparține uniforma sau despre apartenența purtătorului la una din structurile militare statale ori particulare. De regulă nasturii sunt confecționați într-un mod special fiind de culoare aurie la uniformele aflate în uz și brunați (negri sau cenușii) la uniformele purtate pe câmpul de luptă. Trebuie precizat și faptul că vestonul se poartă, obligatoriu, încheiat la toți nasturii, de regulă cinci la număr, dar pot fi și mai mulți sau chiar la două rânduri.
Centura cu diagonală este descendenta acelei centuri care asigura purtarea sabiei, un obiect destul de greu, care aveau uneori cam cinci kilograme și se purta pe șoldul stâng deoarece era scoasă cu mâna dreaptă și prima mișcare era una de parare au unei eventuale lovituri din partea adversarului. Pe partea dreaptă a centurii era de regulă o a doua armă ofensivă respectiv daga cea care se mânuia cu mâna stângă fiind special concepută pentru acest rol.
Dacă la uniformele din vechime diagonala trecea de pe umărul drept spre șoldul stâng unde se afla sabia, la uniformele moderne diagonala trecea invers deoarece pistolul era purtat pe partea dreaptă. Desigur funcție de nevoi au fost și alte conformații ale centurii cu diagonală, iar uneori a fost uzată și centura cu două diagonale deoarece susținea nu numai arma din dotare ci și baioneta, lopata de infanterie sau gamela cu apă. Interesant este și faptul că acest accesoriu, centura, este considerat ca fiind benefic pentru păstrarea temperaturii corpului pe timp de iarnă studiile arătând că purtarea centurii, bine strânsă, crește temperatura cu trei grade ceea ce în condiții vitrege contează foarte mult putând face diferența între viață și moarte. Foarte frecventă mai ales la gradele inferioare este centura simplă încheiată cu o pafta având însemnul armei din care face parte luptătorul și, deseori chiar, stema țării, având ca scop purtarea cartușierei, a baionetei sau a lopeții de infanterie. Mai există și centura de ceremonie, confecționată din mătase, de regulă de culoare aurie, care are însă un rol decorativ și amintește de permanența acestui obiect pentru uniformă.
Sunt însă și uniforme la care nu se poartă centură de nici un fel, deoarece militarii aparținând flotelor fluviale, celor maritime, dar și militarii din aviație nu poartă nici sabie nici lopată sau cartușieră acestea fiind specifice armelor de uscat. La aceste uniforme, atunci când protocolul obligă la ținuta de ceremonie purtarea spadinei sau a stiletului aceasta se face prinzându-le de cureaua pantalonilor prin niște bretele special concepute.
Eghileții. Componente aproape nelipsite de la ținutele de ceremonie aceste accesorii au un istoric foarte interesant, dar și o tradiție de peste două sute de ani. Napoleon Bonaparte văzând că mareșalii și generalii din consiliul său de război nu-și notează cele discutate și probabil că nici nu-i bănuia de memorie excepțională le-a ordonat acestora să vină la discuții cu un creion și un carnețel pe care să-și noteze cele discutate. A fost o oarecare derută deoarece uniformele de atunci erau și așa destul de încărcate, iar obiectele odonate nu-și găseau locul adecvat fără să strice ansamblul impresionant al uniformei. Doar că iubitele sau soțiile generalilor au găsit o soluție și au imaginat câteva fireturi aurite prinse de umăr, iar la capătul acestora era atașat creionul, pus și acesta într-un toc metalic de culoare aurie. Acesta este istoricul eghileților cei care și acum amintesc prin formă și culoare de utilitatea lor pierdută în prezent, dar rămasă ca element decorativ al ținutei de paradă.
Tot pe veston se prind și insignele, medaliile și ordinele. Insignele, cele care arată nivelul de specializare profesională, studiile sau calificările purtătorului se prind pe partea dreaptă a vestonului, iar medaliile și ordinele pe partea stângă. Sunt desigur și unele abateri de la acestă regulă, mai ales atunci când ordinele și medaliile sunt în exces și este admisă purtarea lor și pe partea superioară a pantalonilor, dar tot pe stânga, așa cum vedem la generalii nord-coreeni.
Un lucru foarte important este semnificația medaliilor și a ordinelor! Medaliile simbolizează rănile primite pe câmpul de luptă, iar ordinele victoriile obținute în slujba patriei, din această cauză medalii militare nu se acordă civililor însă ordine de tip militar sau altele reprezentative pentru existența unui stat pot fi acordate oricui, inclusiv străinilor. Acestea se poartă numai pe piepții vestonului sau a hainei deoarece au semnificație obținerii lor prin lupte în care cel distins cu astfel de însemne a luptat curajos față în față cu inamicul. De asemenea ordinele au diferite grade (ex. Ordinul național „Steaua României” abrogat în 1948 și reînființat în decembrie 1998 are gradele de Cavaler, Ofițer, Comandant (Comandor), Mare Ofițer, Mare Cruce și Colan) și este bine de știut că un astfel de ordin dacă este în grad de cavaler nu poate fi acordat decât ofițerilor cu grad de maximum căpitan, cel de ofițer gradelor superioare până la colonel și doar cel în grad de comandor poate fi acordat coloneilor, cel de Mare Ofițer sau Mare Cruce și Colan, generalilor sau șefilor de state care prin Constituție sunt și Comandanți Supremi ai armatelor naționale chiar dacă sunt civili. Desigur însemnele acestor ordine sau medalii sunt destul de voluminoase, prin urmare ele sunt purtate în întregul lor numai în situații speciale atunci când ceremonialul specifică acest lucru și este obligatorie marea ținută. De aceea, în mod obișnuit pentru a se simplifica portul lor au fost create miniaturi ale însemnelor, iar mai apoi au fost introduse în circuit baretele, acelea care prezintă culorile specifice însemnelor și pot fi purtate foarte ușor chiar și la uniforma de serviciu.
Pantalonii de uniformă au două forme de bază: pantalonul pentru cizmă și pantalonul numit larg, pentru pantof sau gheată situație specifică armelor de uscat deoarece singurele care nu poartă cizme (ex. marina sau aviația) au doar pantaloni largi. Un lucru interesant la pantalonul de uniformă este vipușca (et. rusă) acea fâșie foarte îngustă de postav, cusută ca garnitură de altă culoare decât pantalonul, aparent pentru a masca mai ales cusătura exterioară a pantalonilor. De fapt adevăratul rol al vipuștei este să ușureze alinierea mîinilor militarilor atunci când se fac exerciții de defilare cu rânduri largi. Fără un asemenea reper pe care trebuie așezat degetul mijlociu (medius) ar fi foarte dificil să dai impresia de aliniere mâinilor, cele care se observă foarte ușor din exterior.
Lampasul (et. rusă: lampas) este la rândul său tot o fâșie îngustă de postav, panglică sau șnur cusută pe latura exterioară, în lungimea pantalonilor, deosebită însă de vipușcă deoarece este mai lată și, de regulă, destinată ca element decorativ uniformelor de generali. Culoarea vipuștei sau a lampasului indică apartenența la categoria de armă, arme terestre, roșie, aviația, albastru, marina, ultramarin, etc…
Încălțămintea. Încălțămintea unui militar reprezintă, în primul rând, o formă de protecție pe timp de luptă. Încă din cele mai vechi timpuri, luptătorul își proteja picioarele purtând o încălțăminte rezistentă, de bună calitate deoarece ea trebuia purtată timp îndelungat în condiții grele de exploatare, respectiv frig, căldură excesivă, teren accidentat sau mocirlos. Este executată din materiale de foarte bună calitate pentru a rezista în procesul exploatării, dar și pentru a proteja piciorul de eventuale infecții micotice sau alte posibile afecțiuni precum degerăturile sau fracturile oaselor tarsiene destul de frecvente mai ales la parașutiști. În principiu, întâlnim trei forme de încălțăminte: pantoful, gheata (bocancul pentru câmpul de luptă) și cizma fiecare cu modalități diferite de folosire. Pantoful este destinat folosirii zilnice pentru ținuta de serviciu și are întotdeauna un format clasic fiind ferit de influențele modei, dar perfect adaptat unei ținute de tip clasic. Gheata este folosită pe timp rece sau, împreună cu centura cu diagonală, dar și port-hart, în misiuni de antrenament pentru luptă, convocări tematice, ședințe de tragere cu armament real în poligoane ori la unele ceremonii care implică defilarea. Bocancul este mult mai bine adaptat condițiilor reale ale câmpului de luptă și are, de multe ori, elemente specifice precum unele buzunare, tălpi mai groase, dar foarte flexibile sau o tureatcă mai înaltă decât de obicei.
Cizmele sunt de fapt fostele apărătoare de gambă, metalice la armurile medievale sau din piele groasă în antichitate, menite să apere gambele luptătorului, zone foarte vulnerabile pe timpul luptelor. Vor fi emblematice pentru cavalerie, dar vor rămâne în exploatare și mai târziu fiind preluate de toate armele terestre. De altfel, cizmele au fost multă vreme formate din două părți: bocancul propriu-zis și o tureatcă din piele groasă, de vită, care se prindea cu câteva curelușe de bocanc. Modelul mai poate fi văzut și acum la cizmele numite bilghere, un model care face trecerea către acest gen de încălțăminte așa cum îl știm în prezent și care are carâmbul foarte moale pentru a putea fi ușor încălțată. Despre vechimea acestui concept, cizmă, vorbește însuși cuvântul tureatcă (et. necunoscută) cel care inițial definește apărătoarea gambei și așa cum ne spune chiar marele Crangă uneori era făcută din scoarța unui copac, iar ceva mai târziu apare și sub forma unui ciorap fără talpă, făcut din dimie sau din postav, care îmbracă piciorul de la gleznă până la genunchi.
În general încălțămintea este considerată ca fiind element defensiv și asta pe bună dreptate deoarece avem cel puțin un exemplu în istorie când o armată care lupta în mod tradițional desculță va fi indisponibilizată fără prea mari probleme de logistică prin dispersarea pe câmpul de luptă a numiților „colți de dragon” care de fapt erau un fel de pioneze aruncate din avion. Este vorba de conflictul italiano-etiopian (1935-1936) când armata etiopiană a fost incapacitată prin această metodă simplă, dar extrem de eficace mai ales că materialele au fost ulterior recuperate de italieni.
Putem vedea însă pe vasele ceramice din antichitate luptători desculți! Ei bine, aceștia nu sunt soldați, ci sportivi sau gladiatori care luptau pe un teren foarte bine amenajat, cu o suprafață specială având un strat gros de nisip.
Este bine să amintim și faptul că de-a lungul timpului moda masculină, mai ales după intrarea în contemporaneitate, a exclus culorile tari (roșu, galben, verde, albastru) promovând culorile neutre precum negrul, albul sau gris-urile în diferite nuanțe. Numai uniformele militare au păstrat în folosință culorile tari uneori chiar în combinații oarecum sfidătoare, roșu cu galben sau albastru, verde cu galben și altele… Uniforma de culoare kaki a fost introdusă pentru câmpul de luptă de englezi în 1846, când un contingent militar britanic de cercetași care purtau tunici roșii staționat în Lahore (Pakistan astăzi, India pe atunci) a adoptat culoarea numită khaki pentru uniformele soldaților și ofițerilor. De fapt nu era încă o uniformă, ci doar o adaptare la teren, comandantul acelui corp, Harry Lumsden, folosind pânza albă de Lahore, pe care a tăvălit-o prin noroi și cu ea a acoperit militarii făcându-i astfel greu observabili în teren. De altfel și numele khaki provine din limbile urdu și persană și înseamnă „culoarea pământului” fiind vorba de pământurile specifice zonei aride de acolo. Cum succesul respectivelor „uniforme” a fost unul semnificativ, ulterior culoarea kaki a fost adoptată și de alte trupe britanice, până când a fost folosită și de alte armate ale lumii, motivul fiind destul de simplu: uniformele kaki oferă un bun camuflaj în mediu și o persoană astfel îmbrăcată este mai puțin vizibilă.
În prezent însă trupele aflate pe teatrele de operațiuni au uniforme de luptă mult mai bine adaptate nevoilor de mascare, dar și de rezolvare a complexității acțiunilor din teren, chiar dacă uniformele de serviciu sunt de culoare kaki. Desigur, în mod absolut firesc, după un timp și civilii au adoptat culoarea kaki pentru diferite articole de îmbrăcăminte deoarece este o culoare versatilă, cu multe nuanțe, care se poate ușor asorta fiind și lesne de întreținut. Acest fapt s-a petrecut mai ales după cel de-al doilea război mondial, când purtarea culorii kaki nu era doar o modă, ci și o modalitate de a arăta respectul și prețuirea pentru soldații eroi.
Mai trebuie să știm că, tot în mod tradițional, un luptător are cel puțin trei uniforme: una de luptă, o a doua de serviciu și o a treia de paradă. În realitate la acestea se mai pot adăuga și salopeta de lucru, mai ales pentru armele tehnice, dar și ținutele de gală numite și marea ținută care are diferite componente funcție de evenimentul la care militarul trebuie să participe. Oricum, descifrarea semnelor și însemnelor unei uniforme militare, ține de o anumită cultură în care tradiția are un cuvânt greu de spus și, în consecință, devine o pagină istorie care vorbește despre una din cele mai vechi instituții ale omenirii. Acoperind teritorii imense, dar și un timp ce merge până la legende sau mituri, uniforma militară aflată acum între simbol şi utilitate, reprezintă un element indispensabil funcţionării unei societăţi, ea vorbind despre cultură, spaţiu, și istorie. Poliţist, medic, elev, militar, preot, ceferist, fiecare duce cu el, prin uniforma specifică, o adevărată poveste, o istorie, un cod de legi, un set de comportamente. La vederea uniformei oamenii au aşteptări predictibile, presupuneri și chiar un sentiment de siguranță absolut necesar fiecăruia dintre noi pentru a ne simți membri cu depline drepturi ai unei societăți responsabile pentru soarta tuturor.
