Un reper al naţionalismului autentic

Naţionalismul românesc a fost fondat, pe planul acţiunii, de TUDOR VLADIMIRESCU şi de NICOLAE BĂLCESCU, pe planul gândirii. În 1843, la Academia Mihăileană din Iaşi, Mihail Kogălniceanu, spunea: „Tudor Vladimirescu a ridicat în Valahia steagul naţional, vestind românilor că vremea venise pentru că ţară să scuture stăpânirea străinilor, să depărteze abuzurile care o rodeau”. Evidenţiind rolul revoluţiei pentru dezvoltarea ulterioară, Kogălniceanu spunea: „Întâmplător de la 1821 suntem datori cu orice propăşire ce am făcut de atunce, căci ele ne-au deşteptat duhul naţional!”.

Anul acesta se împlinesc 235 ani de la naşterea marelui om politic – TUDOR VLADIMIRESCU (1780-1821) – organizatorul şi conducătorul revoluţiei de la 1821 din Ţară Românească, iniţiatorul renaşterii poporului român. Revoluţia din 1821, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, a dat nu numai o lovitură de moarte regimului feudal turco-fanariot, ci a constituit şi un semnificativ prilej de manifestare de unitate naţională. Revoluţia din 1821 a dărâmat regimul fanariot.

Născut în satul Vladimir, din judeţul Gorj, dintr-o familie de moşneni, Tudor a crescut în casă dregătorului Glogoveanu din Craiova, primind o educaţie aleasă. Participa cu o ceată de panduri ţărani înarmaţi din Oltenia, la luptele dintre turci şi ruşi, în 1806-1812, fiind de partea ruşilor. Tudor şi-a dat seama de mizeria în care trăiau ţăranii din lăcomia clasei boiereşti şi aştepta un prilej pentru alungarea asupritorilor fanarioţi. Pentru Ţările Româneşti, regimul fanariot care a durat peste un secol (1711-1821) a însemnat o ruină economică şi decădere pe plan politic. Fanarioţii erau greci din cartierul Fanar al Constantinopolului, hrăpăreţi, necinstiţi şi iscusiţi în a inventa tot felul de biruri, iar pentru stoarcerea impozitelor recurgeau la cazne de o revoltătoare cruzime. Cei care nu puteau plăti, erau spânzuraţi cu capul în jos, puşi cu picioarele în butuci, ţinuţi cu picioarele desculţe în zăpadă, loviţi cu frânghia udă peste spinarea goală…

Domnii fanarioţi au reuşit să strângă averi colosale atât prin jefuirea ţăranilor cât şi a boierilor. O parte din banii jefuiţi de pe spinarea poporului român a fost folosită de domnii fanarioţi pentru înfiinţarea în Principate de „academii” unde se învaţă în greceşte. La moartea domnului fanariot al Munteniei Alexandru Şuţu (19 inauarie 1821) de comun acord cu Alexandru Ipsilanti, Tudor Vladimirescu pleacă în Oltenia şi aici îi ridică pe panduri, soldaţii care luptaseră sub ordinele sale în 1806-1812. Lor li se adaugă ţăranii şi micii boieri. Scopul mişcării iniţiale era acela de a obţine independenţa Principatelor. În prima faza, mişcarea lui Tudor urmă să fie coordonată cu Eteria.

Eteria era condusă de Alexandru Ipsilanti (1792-1828), fiul lui Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei (1799-1801) şi ai Ţării Româneşti (1802-1806, 1806-1807, 1087 iulie – august 1807), general în armata rusă. A fost şeful suprem al Eteriei. Alexandru Ipsilanti era născut în Fanar în 1795. El mințea că ruşii sprijină revoluţiunea. Şi lumea îl credea, fiindcă fusese în armata rusească comandant de oase. Când a trecut, însă Prutul şi a intrat în Iaşi – la începutul anului 1821, consulul rusesc nu i-a recunoscut învoirea. Ţarul avea socotelile lui şi nu dorea să fie încurcat de un Ipsilante. De aceea, l-a dat afară din armata şi a pus pe Partriarhul din Constantinopole să-l afurisească. Patriarhul a trimis carte de afurisenie mitropolitului Moldovei, pe atunci Veniamin Costache, bun vlădică. A pus Vladicul de s-a citit afurisenia în toate bisericile din ţară şi cum au auzit boierii, au ridicat mâinile şi nu s-au mai amestecat. Grecul însă, nu s-a lăsat. A ocupat Iaşul, a aşezat guvern eterist, a început să ucidă negustorii turci, să prade şi să jefuiască şi a trimis în Muntenia vorbă de răscoală. El i-a cerut ajutor lui Tudor Vladimirescu.

De numele lui TUDOR VLADIMIRESCU se leagă renaşterea armatei noastre moderne, căci a fost comandantul primei unităţi militare moderne, iar în 1821 a creat practic o armata naţională. Primul steag românesc cu tricolor este acela al Adunării Norodului de la 1821, sub conducerea lui TUDOR VLADIMIRESCU. Urmează apoi steagurile tricolore cerute de Domnitor Al. D. Ghica şi dată de Sultan corăbiilor româneşti şi pentru cele trei regimente ale noi armate române.

Oficializarea definitivă a tricolorului românesc se produce în evenimentele de la 1848, după ce a fost adoptat că steag al unirii moldovenilor cu muntenii. Acest steag simboliza unirea românilor prin unirea unor culori deoarece multă vreme, steagurilor unor domnitori moldoveni au fost de fond roşu, cele muntene de fond auriu (galben) şi cele transilvănene de fond albastru. În scrisoarea lui Tudor, către boieri la 4/16 aprilie 1821 este scris „eu nu caut ceva pentru mine, ci ţară îşi caută dreptăţile cele robite de fanarioţi”.

Ajuns la Bucureşti, la 29 martie 1821, Tudor îşi dă seama că mişcarea sa trebuie să capete nu numai un caracter românesc, prin care să urmărească schimbarea regimului fanariot, ci şi obţinerea unor libertăţi economice şi politice din partea sultanului. Deşi punctul de plecare al revoluţiei a fost Oltenia, ea s-a întins cu repeziciune şi în Muntenia, unde Bucureştiul, capitală ţării, a devenit centrul ei firesc şi a avut totodată un puternic răsunet în Moldova şi Transilvania. În oastea lui Tudor, au intrat chiar de la început numeroşi voluntari transilvăneni. Pentru românii transilvăneni, Tudor Vladimirescu era un al doilea Horia. Manifestaţii de solidaritate cu revoluţia de la 1821 s-au produs şi în Moldova, la Iaşi, Paşcani, Roman etc.  Prin participarea la ea a maselor de ţărani transilvăneni şi moldoveni, cât şi a dascălului Gheorghe Lazăr, revoluţia de la 1821 a devenit astfel o revoluţie a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor. Un Gheorghe Lazăr, ţăran de la Avrig, coborâse şi el munţii cu ani înainte şi ridicase şcoala naţională împotriva grecilor. Pregătise sufletele. Săvârşise în alt chip ceea ce avea să săvârşească Tudor pentru ţăranii săi. A potrivit cel de sus că în acest timp, doi fii de ţărani, Tudor şi Lazăr, să se întâlnească în năzuinţe, şi să înnoade puterile.

Timp de două luni, Tudor Vladimirescu a condus de fapt Ţara Românească, luând o serie de măsuri privind organizarea armatei de panduri, precum şi satisfacerea unor interese ale negustorilor şi meseriaşilor. El era preocupat de schimbarea unor stări de lucruri, de instituirea unor reforme, la loc de frunte stând instituirea domniilor pământene. În timpul cât a stat la Bucureşti a fost de multe ori la mănăstirea Sămurcăsești, la distanţă de 13 km de Capitală, pe drumul de la Cotroceni la Bolintin, pe malul pârâului Ciorogârla. Mănăstirea a fost înfiinţată în 1808 de către vornicul CONSTANTIN SAMURCAŞ, fost caimacan al Craiovei. De atunci această mănăstire românească, unică în felul ei, se numeşte Mănăstirea Sămurcăsești. Este unică, în felul ei, biserica cea mare având trei altare. Ctitoria lui ŞTEFAN CEL MARE, Sf. NICOLAE din Iaşi, avea şi ea trei altare. La mănăstirea Sămurcăsești, se refugia TUDOR VLADIMIRESCU şi când venea la vornicul CONSTANTIN SĂMURCAŞ, „care avea mare putere în sufletul lui TUDOR, fiind fost în slujba d-sale şi om al casei de aproape” (vezi Andrei Otetea: „Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristăa în Ţările Româneşti” Bucureşti, 1941, pag. 103 şi 401).

În cerdacul Mănăstirii Sămurcăsești, Tudor Vladimirescu a primit vizită pe Pr. Sf. ILARION  al Argeşului, venit să-l convingă pe căpitanul de panduri să nu fie prea aspru cu boierii români, pentru că ei sunt oameni buni şi practică un socialism patriarhal. Mitropolitul ţării, episcopul de Buzău şi Argeş şi 58 de boieri români de diferite grade dau lui Tudor o „carte de adeverire” prin care declara că „pornirea lui Tudor nu este rea şi vătămătoare, nici în partea fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”. Caracteristic pentru nouă orientare e faptul că, în „jurământul” său, Tudor arată că pricina relelor de care a suferit poporul „oblăduirea domnilor ce au stăpânit până acum”, şi dacă vom avea „un domn pământean” – toate s-ar schimbă în bine. Două zile după schimbul de acte între Tudor şi boieri soseşte Ipsilanti la Colentina, venind din Moldova; şi cere bucureştenilor două milioane de lei pentru întreţinerea armatei sale. Întâlnirea cu Tudor are loc pe un teren neutru, în casele de la cişmeaua Mavrogheni. Ce s-a discutat şi cum s-a discutat nu se ştie precis; nu s-a păstrat vreun protocol, nici vreo mărturie directă. Tudor Vladimirescu nu era dispus să verse sângele românilor pentru Grecia şi nu vroia că printr-o măsură nesocotită şi pripită să întreprindă ceva în detrimentul poporului român. Tudor primise de la pașa din Giurgiu „o scrisoare particulară” cu asigurarea că sultanul – e dispus de a dezrădăcina abuzurile din Ţară Românească şi alungarea lui Ispilanti din Ţara Românească. Tudor ar fi dat un răspuns favorabil, continuând totuşi lucrările de fortificaţie: trata deci, dar cu armă în mână.

TUDOR VLADIMIRESCU a înţeles că rusul era complicele fanarioţilor. Ţara era plină de greci şi fanarioţi deja câştigaţi pentru Ruşi. (vezi cartea „Însemnări despre români” de Karl MARX, Editura Vicovia, 2014). Când a ajuns grecul în Bucureşti, a găsit tabăra lui Tudor la Cotroceni. Pandurii făceau exerciţii militare, învăţau să tragă cu armele şi cu tunul, dăscăliţii în meşteşug de Cacaleţeanu, elevul lui Gheorghe Lazăr. Ipsilante năzuia ca Tudor să-şi plece frunte în faţă lui, ca unui stăpânitor. Nici nu se gândea olteanul. În gândul lui era: să treacă grecul mai de grabă Dunărea, iar el să rămână să înscăuneze dreptatea. Nici prin minte nu-i trecea să se facă unealtă în mâna eteristilor. Socotea să facă revoluţie ţărănească, a căreia ursită să fie dezrobirea ţărănimii şi trecerea cumpănei dreptăţii din mâinile ciocoiului prădalnic în mâinile ţăranului muncitor.

S-a înfăţişat Tudor lui Ipsilante după multe stăruinţe. Şi din vorba lui, a înţeles grecul că altul e planul răsculatului. Şi-a aşezat apoi oştirile de arnăuţi la Colentina şi a aşteptat. În timpul acesta, Tudor, adevărat Domn, ţinea din scurt guvernul caimacanilor, îl întrunea în adunări, lua hotărâri şi cârmuia că un stăpânitor. Ipsilante nu putea trece Dunărea fără ajutorul armatei, iar Tudor caută să câştige paşalele de la Dunăre. Turcii, însă, nu prea deosebeau între mişcarea lui Tudor şi Eterie. N-au trecut nici trei luni şi încep să năvălească paşii din Cladova şi din Vidin. Cel din Vidin a atacat Craiova; cel din Silistra venea asupra Bucureştiului, iar cel din Brăila asupra Moldovei. Ei ardeau casele răsculaţilor şi jefuiau. Dezavuat de ţarul NICOLAE şi intrând în conflict cu TUDOR VLADIMIRESCU, Ipsilati a pus la cale uciderea acestuia.

Turcii, care au fost de acord cu majoritatea cererilor formulate de Tudor, trec Dunărea pentru a înăbuşi mişcarea lui Ipsilanti. Tudor se retrage spre Oltenia pentru a nu supune capitala atacului otoman. Ipsilanti se retrage spre Târgovişte. Pe când se află la Goleşti, oamenii lui Ipsilanti, sub pretextul unor trative, îl duc pe Tudor în tabăra grecească, unde este asasinat, trupul lui fiind aruncat într-un puţ părăsit din marginea Târgoviştei. Călăul lui Tudor, Cavaleropulo, cel care l-a ciopârtit, a dezbrăcat mantia morţii pentru a se învesmânta în straiele urătului negoţ levantin. Iar „Domnul Tudor” putea să moară împăcat că în faţă odraslei împărăteşti, Ipsilante, el, vătaful de plai al Cosanilor, nu şi-a înduplecat voia decât răpus prin mişelească faptă. În Bucureşti era pe atunci un BIMBASA SAVA căpitan de arnăuţi cu plata. Îşi trecea vremea în zaieveturi, îşi îndopa bardufele pântecoase şi se lăfăia. Era atât de lenesit că de la el a rămas în popor vorba: „stai ca Bimbasa Sava”.

Eteriştii au fost zdrobiţi la Sculeni şi la Secul, iar Ipsilante ciungul spintecă fulgerător trecătorile că să ajungă în Viena. Acolo însă înfundă temniţă pentru mulţi ani. Numai Bimasa Sava, trădătorul, aştepta pe Calimachi, cu noul firman, că să-şi vândă iarăşi serviciile. Sacrificiul lui Tudor Vladimirescu nu a fost inutil. Au fost restabilite domniile pământene, grecii fiind înlăturaţi din toate dregătoriile ocupate în Principate. După 1821 urmează o perioadă de progres, pe plan economic şi cultural, introducându-se treptat în şcoli limba română.

Revoluţia condusă de TUDOR VLADIMIRESCU, cu tot sfârşitul ei tragic, nu rămăsese însă fără urmări. Turcii care avuseseră prilejul să se convingă pe pielea lor de „fidelitatea” fanarioţilor consimţiră la restabilirea domniilor pământene şi îndepărtarea grecilor din dregătoriile civile, militare, ecleziastice. Fu numit domn al Ţării Româneşti, la 1/13 iulie 1822, GRIGORE GHICA. Printr-un infirman, primit de Grigore Ghica, îndată după numirea sa ca domn, se hotărâse odată cu îndepărtarea grecilor din dregătorii, armata, biserica şi desfiinţarea şcolii superioare greceşti „temelia răutăţilor” – cum i se spune atât de expresiv. În schimb, se reia şcoala românească a lui Gheorghe Lazăr, unde profesor este acum Ion Heliade, elevul cel mai de seamă al marelui ardelean. DINICU GOLESCU, personalitatea culturală cea mai pregnantă a vremii şi fruntaşul generaţiei liberale împreună cu viitorii domni, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei – a înfiinţat „Soţietatea literară românească”.

Statutele societăţii, întocmite de Heliade cuprindeau un vast program de propăşire culturală a naţiunii. Se prevedea: 1. dezvoltarea şi transformarea în colegiu a şcolii de la Sf. Sava şi înfiinţarea unei şcoli similare în Craiova; 2. crearea de şcoli normale în capitalele de judeţ; 3. crearea de şcoli primare în fiecare sat; 4. întemeierea de gazete în limba română; 5. abolirea monopolului tipografic; 6. încurajarea de traduceri „în limba patriei” şi tipărirea lor; 7. formarea unui teatru naţional.

Dar pe lângă acest program cultural, DINICU GOLESCU avea şi unul de reforme politice şi economice: libertate, cultură, impunerea proporţională cu averea, abolirea privilegiilor, libertatea tiparului, egalitatea la admiterea în slujbe, dezrobirea ţiganilor etc. Revoluţia de la 1821 a avut un caracter naţional şi social, a pregătit drumul redeşteptării naţionale de la 1848, anticipând epoca de renaştere din preajma Unirii.