Echinox cu fantome iredentiste (1)

În fiecare început de primăvară, de douăzeci şi trei de ani, România e bântuită de fantomele iredentismului unguresc ce se apucă să bată pe la uşile şi ferestrele cetăţenilor români de etnie ungurească: „Hei, voi, vitejilor, urmaşi ai lui Atilla şi-ai arpadienilor, treziţi-vă, ridicaţi-vă şi puneţi mâna pe ce apucaţi şi luaţi Ardealul de la puturoşii de valahi, ce au fost slugile noastre o mie de ani! Este 15 Martie’’. Anul acesta, fantomele iredentismului unguresc au venit şi cu un steag secuiesc!

De douăzeci şi trei de ani românii, dar mai ales ungurii, nu au liniştea păcii şi a concordiei  inter-etnice, ce abia începuse, de un timp, să-şi arate binefacerile reciproce. Da, se poate trăi în concordie româno-ungurească în România, dacă nu apar fantomele, depăşite de mult de vremurile actuale. Se poate trăi, spun şi eu, care am trăit  în acest  climat inter-etnic, de înţelegere socială civilizată primii douăzeci şi patru de ani la Timişoara, trei ani medic în Maramureş, doi în Raionul Satu Mare, doi ani medic secundar la Cluj şi încă zece ani în Bistriţa de Năsăud, ca medic specialist. Până la plecarea din România în 1980, am avut bune relaţii, deschise şi de ajutor reciproc cu toţi ungurii, de la colegii de şcoală sau profesie până la pacienţi şi concitadini. Acum toţi au devenit distanţi, duplicitari, conspirativi, udemerişti cu steag secuiesc în vârf de suliţă. Ce păcat de ei, au dat cu piciorul unei decente relaţii inter-etnice împinşi de fantomele iredentiste.

Din Martie 1990, de la Târgu Mureş, Harghita şi Covasna, se aude din nou, şi tot mai tare, zăngănitul săbiilor, fantomele iredentismului de la 1848 – 1849 redeşteptând visul  unei Ungarii Mari prin acapararea, prin orice forme, de teritorii de la statele vecine, teritorii pe care cred, nici mai mult nici mai puţin, decât că le-ar fi adus străbunii lor pe cai, când au venit aici, în Europa.

FANTOMELE  REVOLUŢIEI  UNGUREŞTI  DIN  1848 – 1849

În  Martie 1848, în Pesta era un grup de tineri cu idei ardente de independenţă faţă de Viena,  numit ’’Societatea celor zece’’ care, la izbucnirea Revoluţiei Franceze, îndemnaţi de slovacul Lajos Kossuth,  s-a transformat într-o avangardă revoluţionară „Tinerii Unguri’’ şi a elaborat un manifest revoluţionar cu o duzină de puncte. Manifestul începea cu libertatea presei, desfiinţarea cenzurii,  deplină egalitate cetăţenească şi religioasă – să ţineţi minte voi, români ardeleni acest  punct  din manifestul democrat al ungurilor – urmează înfiinţarea unei gărzi naţionale, a unei armate naţionale, retragerea trupelor străine –  habsburgice  şi croate – din Ungaria, eliberarea deţinuţilor politici şi unirea Transilvaniei la Ungaria . Acest manifest revoluţionar a fost tipărit, răspândit şi făcut public de pe treptele Muzeului Naţional, în ziua de 15 Martie de către tânărul actor şi poet, de origine sârbă, Sandor Petofi, după care a recitat o poezie patriotică  înflăcărată ce începea cu ’„Sus! Patria către maghiari strigat-a ] E timpul pentru luptă să fiţi gata] Ce alegeţi, libertatea sau robia ?] şi se încheia cu Să juram pe Dumnezeul marilor străbunii!! Înflăcărare, entuziasm, exaltare, cuvinte mari şi jurăminte pe Dumnezeul marilor străbuni şi aşa a început revoluţia tinerilor unguri. Bătrânii unguri s-au înfierbântat şi ei, dar au ales altă cale, calea Vienei la împărat, care era şi regele Ungariei. Trei sute dintre ei, cei mai nobili şi avuţi, şi-au pus pe ei îmbrăcămintea cea scump înfirată, pălăriile cu pene mari şi viu colorate s-au încins cu săbii lungi până-n pământ, strălucitoare şi au descins în paradă, zăngănind din săbii, pe străzile Vienei în drum spre palatul împărătesc. Au cerut împăratului să le aprobe independenţă totală, pe cea parţială o primiseră din 1791, pe lângă celelalte doleanţe. Împăratul le-a ascultat şi aprobat dorinţele printre care unirea cu Transilvania, suveranitatea asupra Croaţiei şi Sloveniei, încorporarea zonelor de graniţă!  Era 17  Martie 1848, practic ziua victoriei revoluţiei ungureşti şi la Viena.

Budapesta fremăta în frenezie de marele succes revoluţionar câştigat cu atâta uşurinţă, acum când toate visele lor neîmplinite de sute de ani, de la Mohacs din 1526, s-au împlinit aproape peste noapte, căzute ca din cer, de la Dumnezeul marilor străbuni. Au format un nou guvern, în care Lajos Kossuth învârtea toate roţile cu oratoria lui naţională, în timp ce nobilii naţionalişti  erau încântaţi de independenţa faţă de habsburgi, dar temându-se  de eventualitatea unei răscoale ţărăneşti, ca cea din Polonia, au acceptat să plătească şi ei ceva impozite, de gura democraţiei ce era pe toate uliţele în această primăvară, şi să abolească iobăgia, dar nu le-au dat pământ, deci ţăranii au rămas dependenţi de ei. Legi peste legi, poezii şi cântece patriotice cu care au mers la închisori pentru eliberarea deţinuţilor politici, dar nu au găsit decât unul singur: Mihaly Tancsics, un simplu agitator socialist. Dar revoluţionarii şi-au făcut datoria faţă de patrie.

În vremea  asta  la Viena, guvernanţi, şefii militari şi ai serviciilor secrete se învârteau în jurul împăratului, în schimb continuu, să-l trezească la realitatea ce va urma, după ce a făcut din  Ungarie o ţară independenta mai mare ca Austria habsburgică, formată din mai  mulţi neunguri, de naţionalităţi diferite, decât din unguri a căror nărav de dominare cu orice preţ era cunoscută de acum în istorie. Până la urmă, bătrânul împărat, s-a trezit la realitatea prezentată, le-a dat dreptate şi  tacit  a aprobat  ideea lor de trezire a celorlalte naţiuni (precizare: în Anul 1848 nu se folosea termenul de etnii ci de naţiuni) la ce îi va aştepta  sub stăpânirea ungurilor. Zis şi început, iar uşurinţa victoriei revoluţionare a tinerilor şi-a bătrânilor unguri se va transforma într-un şir de lupte şi bătălii cu neungurii, Din acest moment, împăratul trezit la realitate a lăsat pe unguri să scoată castanele din focul luptelor pentru măreţia  imperiul habsburgic.

Sârbii, cuprinşi în perimetrul Ungariei, sunt primii care declanşează ostilităţi, în felul lor violent şi crud, împotriva guvernului revoluţionar de la  Budapesta, care prin legile pe care le promulga, reducea şi mai mult decât habsburgii drepturile tuturor celorlalte naţiuni. Sârbii din Ungaria au fost imediat sprijiniţi de sârbii din Principatul Sârbesc, ce avea pretenţii teritoriale a zonelor limitrofe locuite în majoritate de sârbi. Astfel s-a iscat prima confruntare armată dintre sârbi şi unguri.

Croaţii nu au vrut să recunoască suveranitatea Ungariei asupra Croaţiei şi Sloveniei şi au declanşat ostilităţi armate împotriva guvernului de la Budapesta, având în frunte pe Josip Jelacic, general imperial, recunoscut strateg şi duşman îndârjit împotriva revoluţionarilor unguri, tineri şi bătrâni, care au avut pretenţia de la împărat ca ei să fie liberi, independenţi, dar Croaţia şi Slovenia să nu fie la fel. Aceasta era democraţia revoluţionarilor unguri.

Românii ardeleni, cei mai vechi şi mai mulţi în Principatul Transilvan au fost indignaţi şi revoltaţi la ideea de unire a Transilvaniei la Ungaria. 15 Mai 1848, Marea Adunare de la Blaj a celor 40.000 de romani ardeleni care se opun alipirii Ardealului la Ungaria „Aşa cum Ungaria vrea să fie liberă, aşa vrem şi noi, că tăt  oameni că ei suntem şi noi !’’  Adunarea  a ascultat cu respect şi preţuire discursul lui Simion Bărnuţiu ce i-a înflăcărat. A fost, nu atât începutul unei revoluţii cât mai mult începutul mişcării naţionale române de emancipare socială şi independenţă faţă de dominaţia feudală din Transilvania, în care nu erau consideraţi naţiune, ci doar o valahime tolerată – olahok –  din 1437 prin Unio Trium Nationum (unirea frăţească a ungurilor, secuilor şi saşilor propăşiţi sau colonizaţi în Dacia Superioară). Alături de Simion Bărnuţiu au fost corifeii blăjeni şi tânărul avocat Avram Iancu. În sprijinul românilor ardeleni au venit la Blaj revoluţionarii moldoveni Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negri. Din Muntenia a sosit doar Dumitru Brătianu, celorlalţi nu li s-au mai dat paşapoarte de intrare în Ardeal.

Cu toate aceste drepturi istorice şi sociale, Dieta de la Cluj, formată din trei sute de reprezentanţi, dintre care 273 erau unguri şi secui, 24 saşi şi trei români, a aprobat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Reprezentarea valahimei tolerate în Dieta Principatului Transilvan, după cum se vede nu era nici măcar cu adevărat simbolică şi demonstrează pe deplin cât de reprimată era naţiunea română majoritară în principat. Sunt istorici care strecoară în scrierile lor ca însuşi Petofi Sandor ar fi fost surprins că în Dietă sunt atât de puţini olahok ! Nu înţeleg ce scop mai are această distorsiune, când se ştie că el a fost unul dintre cei ce au întocmit  manifestul, proclamaţia de la 15 Martie 1848, în care pretindeau ca Ardealul şi Banatul să fie alipite Ungariei.  Oricum norii unei furtunii devastatoare se adunau deasupra acestor naţiuni în lupta lor pentru drepturi egale

„Salvaţi patria !’’ a fost extraordinarul  strigat a lui Lajos Kossth  în parlamentul Ungariei  în data de 11 Iulie 1848, când şi dat seama de furtuna stârnită împotriva  prin  desconsiderarea celorlaltor naţiuni înglobate cărora nu le-a recunoscut drepturile democratice ale timpului, ale revoluţiei europene. În spatele strigătului venea cerinţa a 42 (patruzeci  şi două) de milioane de forinţi pentru formarea unei armate naţionale – Honvedseg – să înfrângă duşmanii Ungariei Mari. Istoricii unguri susţin că discursul lui Kossuth a fost o capodoperă oratorică, şi probabil a fost  pentru că imediat  a primit suma cerută, înfiinţând o armată de două sute de mii de combatanţi pentru apărarea patriei.

Toamna 1848  e ameninţătoare. Spre Budapesta se îndreaptă cincizeci de mii de militari croaţi, conduşi de generalul Josip Jelacic. Croaţii pierd două bătălii cu Honvedseg-ul , ungurii jubilează  şi Kossuth devine preşedintele Ungariei . Dar triumful e efemer fiindcă în cea de-a treia bătălie la care se alătură şi trupe habsburge (!!), Honvedseg-ul e învins şi drumul spre Budapesta e deschis. Dar lovitura de teatru vine din partea împăratului, care se pare că a fost trezit mai mult decât se aştepta, fiindcă dizolvă adunarea naţională ungară, ia înapoi toate concesiunile dăruite pe tavă, ca un adormit ce a fost în primăvară. Practic este o rupere a relaţiilor între habsburgii imperiali şi ungurii revoluţionari, în urma căreia aceştia, în frunte cu Lajos Kossuth,  îşi fac valizele şi se retrag la Debreţin

O picătură de revoluţie vieneză, nu iau decât ipotetică ideea că de data aceasta ungurii au pus scânteia revoluţiei la Viena între studenţi, de la ei s-a extins la lucrătorii vienezi şi a atins şi un batalion din garnizoana Vienei. Zaveră în toată legea îl sperie pe bătrânul împărat şi cu toată curtea, în mare panică, o şterg din Viena. Dar, în scurt timp, armata îşi face datoria faţă de împărat şi răscoala e înăbuşită. Un mic amănunt: generalul polonez Iosif Bem.  Un  general  deosebit ce nu s-a predat ruşilor, în 1832, ci a trecut cu o parte din combatanţii săi în imperiul habsburgic şi s-a pus în slujba împăratului, care l-a şi decorat. Dar, acum, la Viena a fost de partea revoluţionarilor vienezi, pierzând, şi-a făcut lada de campanie şi împreună cu câţiva combatanţi a  trecut de partea lui Kossuth la Debreţin, garantându-i loialitate. Excepţională carieră militară: din  loialitate în loialitate! Kossuth, strâmtorat şi plouat la Debreţin, după o bătălie pierdută cu armatele croato-habsburgice, l-a primit cu braţele deschise şi îl pune să organizeze, şi să conducă, o armată de zece mii de secui din Transilvania cu care va face prăpăd printre românii ardeleni.

Schimb de ştafetă habsburgică,  în Decembrie 1848 , bătrânul împărat Ferdinad al V-lea e puţin sfătuit, şi un pic împins să demisioneze în favoarea nepotului său de 18 ani abia împliniţi, Franz Joseph. Mare fast habsburgic, fiindcă e mult mai bine o schimbare decât o înmormântare. Dar Kossuth şi ai lui de la Debreţin nu-l recunosc ca rege, pentru că nu a depus jurământ faţă de Ungaria.  Adevărat, adolescentinul împărat, nu a dat fuga până la Debreţin să îngenuncheze, musai, şi Kossuth să-i pună pe cap coroana Sfântului Ştefan lui  Franz, ce trebuia să jure, musai, credinţă Ungariei. În schimb Franz Joseph şi-a pus pe cap o pălărie tiroleză de vânător de cerbi şi a dat iama în ei prin pădurile imperiului, lăsându-l pe Kossuth să dea iama cu Honvedseg-ul  în Transilvania.

La  Porţile Apusenilor în Ianuarie 1849. La Debreţin, Kossuth este tot mai îngrijorat fiindcă dinspre Budapesta vin veşti tot mai rele şi cu ele parcă aude tobele armatei imperiale  venind. Generalul Bem este singurul care, prin victoriile sale militare, îi aduce speranţe, de data această după cucerirea Clujului din mâna habsburgilor, ceea ce i s-a părut victoria stăpânirii  Principatului Transilvan, cu câteva excepţii. Cu această victorie asupra Clujului, Kossuth numeşte înalt comisar al Clujului pe ungurul său de încredere, Ladislau Csany, care, prin noile ordine revoluţionare, porunceşte slugilor să se supună în opt zile! Aşa numea el pe românii ardeleni: slugi. Cum slugile nu s-au supus Honvedseg-ului, format în Transilvania în majoritate de secui, aceştia s-au apucat de ce ştiau ei cel mai bine şi mai bine: jaf, torturi şi violări, omoruri şi incendii. Avram Iancu notează în jurnalul său că acum, în Ianurie 1849, ungurii intră pe Valea Someşului Rece, deci în Ţara Moţilor. Întâi, moţii luaţi prin surprindere de agresivitatea bestială a ungurilor suferă mult, au pierderi omeneşti sunt jefuiţi şi incendiaţi. La a doua incursiune a ungurilor, moţii sub comanda centurionului Indrei Roşu îi biruiesc pe unguri, care o iau la fugă lăsând în urma lor mulţi răniţi şi morţi. În aceste lupte ale moţilor de pe Valea Someşului Rece, încununate de succese, legionarii lui Indrei Roşu primesc un mare ajutor din partea femeilor, a moaţelor care sub comanda  Pelaghiei Roşu se  îmbracă în haine bărbăteşti şi în cete călare de pe culmi dau impresia unor alte forţe ce se pregătesc să atace. În timpul luptelor apariţia lor călare pe culmi a dezorientat şi descurajat pe ungurii ce au crezut că vor fi încercuiţi de noi forţe şi au început retragerea în panică ceea ce a fost de mare ajutor moţilor să-i biruie, să-i învingă.

15 Martie 1849! A şi trecut un an de când Petofi de pe treptele Muzeului Naţional făcea publică democratica, revoluţionara lor proclamaţie deplina egalitate cetăţenească şi religioasă   devenite vorbe goale, revoluţionare de moment. Acum, aici nu se mai aud discursuri înflăcărate, în care jurau victorie pe Dumnezeul strămoşilor lor, nici poezii şi cântece patriotice sforăitoare,  acum Budapesta este ocupată de forţele militare imperiale şi  primăvară este rece, tristă, în rugăciune. În aceste zile, la Debreţin conducătorii revoluţionari stau înţepeniţi în îngrijorare în faţă Constituţiei de la Viena prin care li se iau vechile drepturi şi li se contestă orice autoritate asupra Croaţiei, Sloveniei, Dalmaţiei şi Transilvaniei, ce este o puternică lovitură pentru kossuthişti. Este şi o indirectă declaraţie de război împotriva lor şi totodată o legalizare a luptelor pentru drepturi cetăţeneşti şi de autodeterminare a celorlalte naţiuni pe care ungurii vor să le domine în Ungaria lor mare, care, în această primăvară, este practic încercuită. Ţările apusene s-au îndepărtat , nu îi ajută, nu le acordă nici măcar sprijin moral, revoluţionar  cu excepţia lui Friedrich Engles ce îi laudă şi atât.

Pe Valea Someşului Rece a Munţilor Apuseni, Honvedseg-ul sunt la a treia încercare nereuşită de a supune slugile  conform ordinului înaltului comisar Ladislau Csany, adică pe români. În această încercare au trimis o mie şase sute de soldaţi şi armament greu pentru a-i rade de pe faţa pământului pe olahok . S-a  întâmplat tocmai invers, cu rasul de pe pământ,  fiindcă legionarii lui Indrei Roşu , ajutat de pe margine de cetele de moaţe conduse de Pelaghia Roşu ce simulau noi forţe de iminent atac, i-au bătut cumplit, înjumătăţindu-i.

Primăvara sfântă, aşa a numit-o Kossuth în oratoria lui de încurajare a  revoluţionarilor săi şi ca răspuns la Constituţia de la Viena au pregătit o Declaraţie de independenţă. Prin aceasta au dovedit că sunt depăşiţi de situaţie şi nu-şi dau seama de sumbrele perspective, rămânând plini de ei, şi în ei de idealul unei Ungarii Mari, au vrut să le demonstreze habsburgilor cine sunt ei, cât de viteji pot fi,  adunându-se în marea biserică reformată din Debreţin, unde în stil pompos împletit cu rugăciuni şi jurăminte iau o mare hotărâre anti-habsburgică ce le va fi fatală. În declaraţia lor de independenţă destituie Casa Habsburgică şi pe Kossuth îl proclamă guvernator preşedinte. Bravo şi urmează marele ospăţ unguresc cu palincă şi vorbe mari patriotice, gulaş gras, ceardaş şi cântece de vitejie, până sub masă. Asta este, asta îmi place la revoluţionarii kossuthişti: ţara arde şi ei se îmbracă strălucitor, se încing cu săbii şi merg la biserică să destituie Casa Habsburgică care i-a eliberat de sub turci. Clasicul ridicol unguresc prin grandomanie.