L-am cunoscut acum şapte ani într-o vară de pomină, pe când din Rusia şi mai ales din regiunea Moscova, muncitorii noştri sezonieri se întorceau acasă în sicrie. O bună parte dintre ei erau din raionul Teleneşti şi chiar din satul de baştină a lui Victor Cotlău, din Leuşeni. Acest subiect l-am abordat la sugestia lui Victor şi a lui Zaharia Sclifos, ambii voluntari în războiul moldo-rus din 1991-1992.
Atunci Victor mi-a arătat tânăra lui livadă, casa abia finisată şi un caiet cu versuri. Erau nişte încercări timide, dar printre rânduri sclipea durerea. I-am zis că eu un bun luptător cu pana şi cu plugul. Igor Vieru, renumitul nostru pictor, a zis parcă despre Victor Cotlău: „Arând pământul, mă temeam să nu mă acopere brazda… şi fiindcă am rămas plugar am căutat să transpun în pânze poezia muncii…”
Îmi amintesc de costişa ceea cu pomi abia la primul rod şi mâinile lui robace şi butucănoase mângâind fructele, de parcă le-ar fi dat naştere din inima lui.
Leuşeni e un sat cu doar vreo sută-două de case. Marele exod a lovit şi în pălăria de fetru a preotului, a învăţătorului. Pleacă oamenii cei buni, floarea satului. Şi fermierul nostru lansează un îndemn: „Am rupt floarea de salcâm/ În miez de noapte/ Şi-am venit să te previn/ Că mă duc departe//Să-ţi mai spun că te iubesc/ Şi mi-e dor de tine!/ Ochii tăi mă tot privesc/ Cu lacrimi senine// Sub coroana de salcâm/ Soarta celor tineri, / Două inimi se dezbină/ Într-o bună vineri.// Nu plecaţi, copii, de-acasă,/ norocul vă plânge!/ Adunaţi pâinea pe masă/ Focul ce se stinge.// Aurul e sub picior, / Căutaţi-l bine!/ E aicea, la izvor,/ În lanul de grâne.// El e-aicea pe butuc,/ În nucul din vie/ Nu vreau, Doamne, să mă duc/ Iarăşi în robie!”
Tema despărţirii de tradiţii, de baştină, de părinţi, de tot ce a fost purificat şi sacru prin milenii, se furişează tumultuos şi obsedant în versurile sale pe care le coace la lumina unei gutui sau la para unui foc de campanie, când îşi apără ţara şi moşia.
Tema exodului se repetă şi în poezia „Rătăcitul”, dar privită din alt unghi: „S-a ridicat furtuna de zăpadă/ În stepa Kazahstanului de Nord./ Când mi-amintesc de mica noastră ţară, / Mă-mpovărează veşnicul exod.//Mi-e dor de plaiul meu natal,/ De mamă, tată, fraţi şi soră/ De cărăruia cea din deal,/ Uitată ca o fată-n horă.//Şuieră vântul în urechi,/ Zăpada intră sub căciulă./ Mă uit la casele străvechi/ Ce par că-s înecate-n humă.// Şi totodată-mi amintesc/ De casa noastră părintească,/ De-ai mei părinţi ce-mbătrânesc/ Cu faţa stinsă la fereastră.// Pe unde-i fiul buimăcit,/ De ce nu vine-acasă?/ pe unde bunu-a rătăcit,/ O fi având un blid pe masă?// Se-nalţă iar şi iar troiene,/ Şuieră vântul în jur,/ Am pierdut cărarea vieţii,/ Nu se vede nici un drum.// Iar în zare o lumină/ Printre nourii ciudaţi./ Rătăcitul, în cărare, / Se-ntâlneşte cu-ai săi fraţi.// Se începe-o viaţă nouă/ Cu soţie şi copii,/ Rătăcitul nu mai pleacă/ Prin câmpiile pustii.”
O altă poezie, în stilul lui Radu Gyr, Cântec soldăţesc, ne redă atmosfera din anul de restrişte :” Se tulbură apa în Nistru/ Şi norii de la răsărit,/ Ridică fruntea, lasă plânsul,/ Ceasul încercării a sosit!// Mulţi bărbaţi ai ţării mele/ Chiar flămânzi şi dezbrăcaţi/ Au pus mâna pe nuiele/ Ca să fim noi apăraţi.// Căci duşmanii dau năvală/ Pe la Nistru, pe la sud/ În biserici fac răscoală,/ Glasul nostru nu-l aud.// Vor şi ei autonomie/ Cei ce-aici nu s-au născut/Pentru noi şi-o iasomie/ Este pavăză şi scut!”
Victor Cotlău nu caută şi nu cere ordine şi medalii, el îşi ară glia, îşi caligrafiază hârtia şi se bucură că viaţa este frumoasă ca un cântec de leagăn de adormit bunicii.
Lasă un răspuns