Te deplâng românitate
Câtă țară am în suflet,
Câtă patrie-n ființă
Nu mai pot de-atâta umblet
Prin străini în umilință.
Cu durere fără seamăn,
Singuratec pui de Lup
Caut fratele meu geamăn
Rupt de ostoitu-mi trup.
După patru-cinci milenii
De războaie și blestem,
Fuge Nistrul spre Cecenii
Și Transnistrii care gem,
Basarabii revândute
Smulse-s de la sânul sfânt.
N-avem Prut dar totul Prut e
Unde țara ni s-a frânt
Și mă tem că ne vom frânge
De la mijloc de Carpați
Unde doina țipă, plânge:
Unde sunt acei bărbaț…?
Noi avem aici o țară
Nu de furt și nici de rupt,
Câte hoarde-o sfârtecară,
Pradnici câți o au tot supt.?!
Te deplâng românitate,
Doliu negru de prăpăd
Peste tine se abate,
Neagră soartă îți prevăd…!
A fi uniți
A fi uniți, surori și frați
De-aproape și departe,
Înseamnă să vă deșteptați
Din somnul cel de moarte.
A fi uniți, părinți și fii
Când sufletul ne plânge,
Înseamnă jertfă când va fi
Nevoie de-al tău sânge
A fi uniți, tineri-bătrâni,
Femei-bărbați prin veacuri,
Înseamnă limba la români
Și doina pentru leacuri.
A fi uniți și vindecați
De doruri și de jale,
Înseamnă Prutul să-l secați
Să nu vă stea în cale.
A fi uniți prin legământ
În suflet și cuvinte,
Înseamnă pâine de pământ
Din spice de morminte.
A fi uniți români de-un glas
De-aici și dinafară,
Înseamnă ceas de lung popas
La crucea milenară.
A fi uniți vecin-vecin
De-un doliu cât o ceață,
Înseamnă viață și destin
De viață pentru viață.
A fi uniți, unindu-ne-ar
Durerea descarnării,
Înseamnă-a fi o clipă doar
Iisuși pe crucea Țării!
Nu mai avem
Nu mai avem pământ în stoc,
Nici aer, nici ghețari, nici mare
Și nici vreun zâmbet reciproc,
Ci doar priviri dojenitoare…
Nu mai avem nici timp, nici loc
Cu glob cu tot, lună și soare
Și nici de altele noroc
În altă lume viitoare…
Nu mai avem lemne de foc,
Nici haine, apă și mâncare
Și nici în groapă loc deloc,
Nici fiecare-n fiecare…
Nu mai avem ce da la troc,
Nici ce mai pune la vânzare
Și nici obor și iarmaroc,
Iisuși și Iude spre trădare…
Nu mai avem nici busuioc,
Nici sânge fiert de fată mare
Și nici cocori cu vara-n cioc
Venind ca lăncile din zare…
Nu mai avem nici un proroc,
Nici prunc de maică născătoare
Și nici răgaz pân-la soroc,
Nici Dumnezeu întru iertare.
Nu mai avem horă și joc,
Nici Țară Liberă și Mare
Și nici ac lung pentru cojoc
Dușmanilor de la hotare!
Nici eu, Poetul, să aloc
Poeme noi, nemuritoare
Nu mai am aer, mă sufoc
Și mor cu Țara care moare.
Și-o altă țară, ca-ntr-un doc
Un vas-fantomă-ntre vapoare,
Nu poți să pui ca pe-un chiștoc
În scrumiera de țigare
Și nici un nem ce îl batjoc
Noi hoarde vechi și migratoare,
Nu-i lebădă într-un cocioc
De mlaștini, pradă pentru fiare…
