Pe când raiul devenise neîncăpător, atunci trebuia să pogorâm pre alte meleaguri. Și Dumnezeu făcu cu privirea ocol tuturor domeniilor sale și mai jos de planeta lui Pluto, printre niște stele prizărite, zări o frumusețe de pajiște înverzită și plină de cântările paserilor. Era numai bună de locuit. Trebuia să-i găsească și un nume. Cum să-i zică? Și i-a șoptit unui sfetnic din dreapta sa: ”Pom în Cânt ar trebui să se cheme…”
– E cam departe, Doamne, și cum ajung ei într-acolo?
-Le vom da aripi să zboare, a zis Domnul împăciuitor.
Și ni s-au dat niște frumuseți de aripi și zburam în stoluri. Fiecare cu neamul lui. Și în frunte câte o călăuză, numită Împart, adică a împărți în grupuri. Astfel până am ajuns noi la bordeele noastre ,călăuza se numea Împărat, iar locul unde aterizam din Pom în Cânt a devenit POMÂNT.
Frumos dar ne-ai făcut, Doamne. Dar nu ne-am numi oameni, dacă nu am avea și niște pretenții. Sunt bune și mâinile, mulțumim Doamne, că ne putem face semnul crucii, putem munci cu ele și a duce îmbucătura la gură, dar tot mai bune ar fi fost să ne rămână și aripile ce ne-au căzut…
– Nemulțumitului i se ia darul, a zis Dumnezeu, dar fire blajină și protectoare fiind, ne-a mai dat o șansă de zbor.
E ultimul nostru zbor, când ni se ia și trupul cu tot cu mâini și ni se lasă Gândul. Pentru că nimic, nici în ceruri, nici pre pământ, nu zboară mai repede ca Gândul. De aceea Aripa noastră cea sfântă este Gândul.
Lasă un răspuns