Trăiesc de o bună bucată de vreme printre străini. În tot acest timp petrecut departe de casă, am învățat ce înseamnă ca un stat să funcționeze, ca o regulă să fie respectată și ca responsabilitatea publică să nu fie o simplă vorbă aruncată la televizor. Dar, oricât de adânc te-ai înfige într-o țară străină și oricât de grea ți-ar fi ziua de muncă, sufletul rămâne conectat la bucata aia de pământ de acasă. Seara, când mă retrag obosit și deschid ecranul telefonului sau televizorul prin internet să văd ce se mai întâmplă în țară, privesc de la distanță cum România mea se zbate între tragedii cumplite, manipulări cinice și o stare continuă de criză. Privesc neputincios un scenariu care se repetă cu o precizie înfricoșătoare: are loc o tragedie, poporul urlă de durere, politicienii își pun fețe triste la camere, promit că „nimic nu va mai fi la fel”, iar după două săptămâni totul se așterne sub praf. Iar noi, muritorii de rând, rămânem doar cu imaginile dureroase de pe ecran. Am plâns în hohote de departe la Colectiv, în 2015, când priveam știrile cu tineri arși de vii și îi auzeam pe miniștri jurându-se la televizor că „avem de toate” și că suntem ca în Germania, în timp ce copiii mureau în spitale din cauza dezinfectanților diluați și a nepăsării. Și ce-au făcut autoritățile? Au dat din umeri, au pasat vina de la un birou la altul, iar după ce s-a stins zgomotul din presă au trecut totul la „și altele”. Câinii lătră, ursul merge.
Apoi a venit 10 August 2018. M-am numărat printre cei care au privit cu inima strânsă transmisiunile live pe rețelele de socializare, văzându-ne frații veniți din diaspora bătuți, gazați și umiliți în Piața Victoriei. Un stat care și-a trimis jandarmii să ridice bastonul asupra propriului popor doar pentru a-și proteja scaunele politice. Și ce-au făcut autoritățile? Au inventat teorii cu lovituri de stat, au tărăgănat dosarele prin birouri până s-au diluat faptele, iar șefii care au dat ordinele au ieșit la pensii speciale de lux. Au trecut la „și altele”, aplicând aceeași regulă: câinii lătră, ursul merge. Un an mai târziu, în 2019, priveam împietrit știrile de la Caracal. O copilă de 15 ani care a sunat la 112, oferind indicii și implorând să fie salvată, în timp ce poliția stătea la poartă pentru că „nu era ora legală” să intre. O neputință și o nepăsare instituțională care ne-au îngrozit pe toți de dincolo de granițe. Și ce-au făcut autoritățile? Au schimbat câțiva șefi de fațadă, au promis reforme mari la TV, iar apoi s-au întors la vechile obiceiuri. Au trecut rapid la „și altele”. Câinii lătră, ursul merge.
În anii de pandemie, urmăream cu groază cum ardeau spitalele în flăcări la Piatra Neamț, Matei Balș sau Constanța. Oameni bolnavi, care intraseră în spital să se vindece, au ars de vii pe paturile de la Terapie Intensivă din cauza instalațiilor improvizate. Iar mai recent, în 2023, priveam pe ecran imaginile cu bătrânii umiliți din Azilele Groazei, tragedia de la 2 Mai sau exploziile de la Crevedia, unde o stație GPL funcționa ilegal sub ochii tuturor. De fiecare dată, același spectacol la TV: controale mimate de fațadă timp de o săptămână, iar apoi liniște. Autoritățile au trecut din nou la „și altele”. Câinii lătră, ursul merge. Iar ca și cum toate aceste drame umane nu erau de ajuns, am trăit să văd la știri și anularea alegerilor prezidențiale de către Curtea Constituțională. Într-o singură zi, prin decizii luate în spatele ușilor închise, s-a călcat în picioare votul a milioane de români — inclusiv votul nostru, al celor din diaspora, care am stat la cozi ore în șir. În loc să protejeze voința poporului, instituțiile statului au ales să arunce țara în nesiguranță, arătându-ne că pentru ei votul cetățeanului nu contează. Și ce-au făcut autoritățile? S-au baricadat în spatele comunicatelor seci și au reluat totul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Au trecut peste voința noastră la „și altele”, râzându-ne în față: câinii lătră, ursul merge.
Privesc de departe și mă doare. Ne-au adus în punctul în care ne administrează frica pe porții zilnice. Ne vor speriați, ne vor dependenți, ne vor tăcuți. Din tot ce vedem seară de seară la televizor și pe internet, înțelegem un singur lucru: sistemul se protejează doar pe sine și trece peste orice la „și altele”. Dar politicienii și guvernanții uită un lucru esențial: românul simplu are o răbdare uriașă, dar nu infinită. Au impresia că pot călca la nesfârșit peste noi, dar ignoră avertismentul istoric pe care poporul acesta l-a strigat de fiecare dată când a fost împins la margine. Ar trebui să-și aducă aminte de vorbele grele ale lui Coșbuc, pentru că vine o vreme când răbdarea celor mulți se termină, iar revolta nu mai poate fi oprită cu nicio decizie de Curte și cu niciun comunicat oficial: „Să nu vă dea Dumnezeu cel sfânt, /Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula, /Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormânt!”
Adevărul și demnitatea rămase în inimile oamenilor simpli vor face o lumină pe care nicio decizie abuzivă și niciun joc politic nu le vor mai putea stinge.
