Mănăstirea Căldăruşani din Ilfov îşi trage numele de la configuraţia terenului ce seamănă cu o căldăruşă. Numele de Căldărușani apare menţionat pentru prima dată într-un hrisov din 4 decembrie 1593, emis de cancelaria lui Mihai Viteazul şi face referire la un sat ce exista aici. Privitor la întemeierea mănăstirii, tradiţia orală menţionează o frumoasă legendă legată de numele binecredinciosului şi marelui ctitor, voievodul Matei Basarab (1580 – 1654). La Mănăstirea Căldărușani, vatră monahală de mare tradiție și însemnătate din preajma Bucureștilor, s-au efectuat de curând inter¬venții de reabilitare și consolidare care condus și la reorganizarea și modernizarea spațiilor muzeale ale mănăstirii.
Cel dintâi în rândul acestor prețioase comori este, fără îndoială, ansamblul mănăstiresc însuși, în întregul său, în frunte cu biserica cea mare, având hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, așezată în inima zisei „cetăți” ce a fost înălțată, la 1637-1638, de către Matei Basarab Voievod. Monumentalelor ziduri ale Căldărușanilor li se adaugă un bogat fond de bunuri patrimoniale mobile care reprezintă, de fapt, o semnificativă parte dintr-o zestre ce a fost odinioară încă și mai consistentă și care a ajuns, cu timpul, în colecțiile altor instituții bisericești sau de stat, precum Biblioteca Sfântului Sinod sau Biblioteca Academiei Române, unde se păstrează numeroase manuscrise rodite în sânul renumitei școli de traducători și caligrafi ai epocii de revigorare a vieții monahale de la sfârșitul secolului a XVIII-lea și din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Vicisitudinile vremurilor au făcut însă ca alte valori din tezaurul mănăstirii să se piardă, parte dintre ele nefiindu-ne astăzi cunoscute decât din filele vechilor catagrafii.
Prima colecție muzeală important este colecția de carte veche, icoane și veșminte liturgice. Această extrem de bogată colecție este adăpostită în spațiul generos al fostei trapeze zidită la anul 1850, în vremea stăreției lui Meletie arhimandritul și restarurată în forma actuală, dimpreună cu organizarea colecției muzeale, în vremea patriarhului Justinian și a stăreției vrednicului de pomenire arhiepiscop Gherasim Cristea al Râmnicului. Dintre mărturiile expuse aici dorim să semnalăm o foarte interesantă stampă de mătase, reprezentând Mănăstirea Căldărușani la 1835. Ea poarta următoarea inscripție: „Această stampă este făcută în zilele părintelui stareț și arhimandrit Dositei, ucenic al starețului Gheorghe Obstejitel, 1835”. Reprezintă biserica mare a mănăstirii, văzută dinspre nord, fără cetate, singură în mijlocul peninsulei, înconjurată de lacul pe care plutesc bărci. Biserica apare cu trei turle și acoperiș în două nivele, dar fără pictura exterioară executată la începutul secolului al XX-lea de către Dimitrie Belizarie.
În marginea dreaptă se vede bisericuța de la Cocioc și clădirea în care funcționa, pe atunci, tipografia. Într-un cadru reprezentat de fotocopii ale unor documente importante din istoria mănăstirii, aflate astazi la Arhivele Statului din București, precum și ale unor gravuri și frontispicii din remarcabilul Tetraevangheliar de la Căldărușani, cu miniaturi realizate de Popa Vlaicu, aflat astăzi la Biblioteca Academiei Române, sunt prezentate o serie de manuscrise și tipărituri evocând înfloritoarea activitate cultural-duhovnicească de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX, precum și bogăția de atunci a bibliotecii mănăstirii. Mergând mai departe, „intrăm” în colecția de icoane a Mănăstirii Căldărușani, care este foarte bogată și variată din punct de vedere stilistic și tematic.
Întâlnim aici unele icoane din secolele XVII-XVIII, aparținând școlii românești și celei grecești de pictură, icoane din secolul al XIX-lea aparținând mai ales stilului neoclasic, cu multe variații, foarte bine reprezentată fiind „Școala de la Căldărușani”, icoane din acelasi veac de factură populară sau icoane pe sticlă, icoane din școala rusească (create în tehnica „cicanca”) din secolele XIX-XX. Semnalăm prezența a două foarte frumoase icoane reprezentând pe Sfinții Apostoli și Evangheliști Marcu și Luca, lucrate în secolul al XVII-lea de doi zugravi autohtoni, din Țara Românească. De la începutul veacului al XVIII-lea sunt alte câteva icoane lucrate de meșteri autohtoni. Prima este un Sfânt Nicolae, datat până acum eronat în secolul al XVI-lea. Are aplicații (ferecături) de argint (aureola, mâinile, Evanghelia) și este înconjurat de scene din viața sfântului.
În continuare sunt expuse un grup de icoane datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, provenite de la Episcopia Argeșului. Ele au fost aduse la Căldărușani împreună cu alte bunuri, de Mitropolitul Ghenadie Petrescu, Episcop de Argeș între anii 1875-1893. Între acestea avem figurat mai întâi, un Iisus Hristos pe tron, în chiton și himation, binecuvântând, cu Evanghelia pe piciorul stâng, încadrat de intercesori (tip Deisis). Din secolul al XIX-lea datează apoi două icoane în ulei provenite de la Biserica Enei din București, de unde au fost aduse împreună cu tâmpla și cu alte piese de mobilier bisericesc, după demolarea amintitului locaș, în 1977. Astfel sunt Icoana Învierii, reprezentată în varianta de factură mai recentă, occidentală, cu Iisus ridicându-se din mormânt și icoana Sfântului Nicolae. Pe acestea două se află chiar însemnată proveniența de la Biserica Enei, iar pe icoana Sfântului Nicolae găsim atât datarea – 1852, cât și numele zugravului – Gheorghe.
Într-o succintă caracterizare generală, școala de pictură bisericească de la Căldărușani este o expresie autohtonă extrem de sugestivă și viguroasă a neoclasicismului de ansamblu al artei bisericești din Țările Române în secolul al XIX-lea. Ea adoptă dintru început aceste ecouri europene târzii ale Renașterii și Barocului. În colecția de la Căldărușani avem două expresii concentrate, extrem de relevante, ale acestei arte neorealiste care ne înlesnesc, o dată mai mult, distingerea a două etape diferite în evoluția școlii de la Căldărușani, chiar dacă în ansamblu stilul este același. Colecția de veșminte cuprinde un număr important de piese de costum liturgic-arhierești, preoțești și diaconești, databile în genere în secolul al XIX-lea. Găsim, așadar, o suită întreagă de sacose arhierești, floane preoțești, stihare diaconești, precum și epitrahile și orare lucrate din diferite materiale vechi, cu ornamentații diverse, în special florale, cel mai adesea din mătase sau din fir metallic (aur, argint).
Diversitatea materialelor acestor veșminte ne trimite cu gândul la catagrafia mănăstirii de la 1741, unde sfitele (sacosele) arhierești și celelalte vesminte sunt indicate a fi fost lucrate din „belacoasa, serasir, canavat, cofterie, atlaz, lastra, diba sau hataia”. Dintre toate, față de ceea ce cunoaștem în momentul de față, socotim că trebuie neaparat amintite sacosul și omoforul mitropolitului Ghenadie Petrescu, care sunt lucrate pe un material de fond cenușiu deschis, cu frumoase flori ornamentale mari, de culoare roz, verde și liliachie. Sala Tezaurului Mănăstirii Căldărușani este adăpostită și prezentată exponențial în sala zisă „a lui Matei Basarab”, din corpul de clădire situat la sud de turnul-clopotniță, acolo unde inițial s-a aflat casa domnească a voievodului – ctitor. Colecția tezaurului cuprinde mai ales obiecte de cult și ornate arhierești și preoțești cusute cu fir de aur și de argint. Între acestea toate se numără o cățuie ce poartă reprezentarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, patron al mănăstirii, reprezentat în picioare, cu crucea și cu lancea în mâini, înconjurat de bogate ornamente vegetal-florale. În sală se mai află în altă vitrină și o cruce din lemn sculptat, montată în metal alb cu inscripția: „Nicodim Dichiu Căldărușani – 1852”.
Pinacoteca constituie cea de a treia colecție a Mănăstirii Căldărușani și se află expusă în casa de pe malul nordic al peninsulei în care a locuit, vreme de peste două decenii (1896-1918), mitropolitul Ghenadie Petrescu. Locul de expunere nu este ales întâmplător, căci, retras aici în ultima parte a vieții sale, mitropolitul Ghenadie a adus cu dânsul o colecție bogată de artă cu tematică creștină și de obiecte de cult, pe care și-o constituise mai ales în timpul lungului sau episcopat la Argeș (1875-1893). O parte dintre obiectele de cult și veșmintele arhierești ce i-au aparținut sunt expuse în cele două colecții ale mănăstirii despre care am vorbit. Colecția de pictură de șevalet, dimpreună cu alte obiecte și bunuri personale, se află în expunerea organizată chiar în această fostă reședință a sa. Regăsim aici unele portrete pe acre. 
Ghenadie însuși le va fi găsit la reședința episcopală de la Curtea de Argeș, fie pânze cu tematică religioasă executate în spirit de mecenat artistic, la solicitarea fostului episcop și mitropolit, de către artiști de seamă ai epocii, precum Gheorghe Tattarescu (1820-1894) sau Sava Henția (1848-1904), multe dintre acestea fiind replici de bună calitate după capodopere ale artei europene. Acestui fond i s-au mai adăugat la Căldărușani, o suită de portrete de stareți ai mănăstirii care, împreună cu alte bunuri, au contribuit la închegarea patrimoniului Pinacotecii, așa cum îl vedem constituit astăzi. Din punct de vedere tematic, remarcăm faptul că o încăpere din această casă a fost rezervată ca spațiu memorial mitropolitului Ghenadie Petrescu și că expunerea se încheie printr-o suită de litografii cu teme istorice și printr-o colecție de antimise.
Holul central, ce separă spațioasa casă în două părți, estică și vestică, a fost rezervat în principal expunerii galeriei de portrete. La intrare ne întâmpină însă, după o Maică a Domnului între proroci, două picturi, ulei pe pânză, de mare amploare, reprezentând „Ierusalimul cel ceresc”. Este vorba despre compoziții ample și extrem de dense, lucrate în Țara Sfântă în secolul al XIX-lea și care au fost aduse, în mare număr, de pelerinii ce făceau hagialâc la Sfântul Mormânt. Trecând acum la galeria de portrete, putem face o observație generală, privitoare mai ales la cele mai vechi, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Este vorba despre faptul că unele dintre aceste opere aparțin unor reprezentanți ai școlii de pictură din mănăstire, care dovedesc reale calități de portretiști.
Realizările lor, în care aplică stilul portretisticii de șevalet a picturii occidentale, constituie repere semnificative în contextul curentului de dezvoltare al picturii românești de șevalet moderne. În ceea ce privește vestimentația, sunt puține lucruri de spus în mod special. Mai toate portretele înfățișează, pe dominanta de negru călugări cu tradiționala camilafcă și cu mantia monahală, purtând în mâini toiege sau cârje. Unii ierarhi au decorații pe piept sau sunt reprezentați cu veșmintele și ornatele specifice rangului arhieriei. Personajele sunt redate fie frontal, fie 3/4. Dar ceea ce rămâne de urmărit aici, de fiecare vizitator în parte, sunt trăsăturile fizionomice ale fiecarui personaj reprezentat, ceea ce denotă o artă portretistică demnă de toată atenția. În afara acestor portrete care, pe lângă calitățile lor plastice, au și o certă valoare documentar-istorică, acest hol central mai cuprinde o altă pictură, tot ulei pe pânză, din secolul al XIX-lea, cu o tematică cu totul aparte. Tabloul „Viața adevăratului călugăr” este exact reprezentarea care a fost ulterior redată și în pictura murală din pridvorul bisericii mari și căreia această pânză i-a folosit, foarte probabil, ca model iconografic. Reprezintă un călugăr răstignit pe cruce, deasupra-i fiind înfățișat Iisus Hristos pe nori, cu o carte deschisă pe piept, iar de jur împrejur fiind înfățișați îngeri și diavoli, precum și diferite texte moralizatoare privitoare la viața călugărească. Ajunși la capătul evocării valorilor patrimoniale de istorie, cultură și artă bisericească pe care le prezintă astăzi colecțiile muzeale de la Mănăstirea Căldărușani, ne aflăm mult înălțați sufletește de bucuria întâlnirii cu aceste neprețuite comori de spiritualitate tradițională, profund evocatoare ale unei tradiții multiseculare de smerită viețuire și roditoare lucrare întru slava lui Dumnezeu cel în Treime închinat pe pământul românesc. (G.V.G.)
