Arhiva zilnică: 16 februarie 2022

În genunchi, tăcuți, supuși, an după an, deceniu după deceniu, timp după timp, „sic transit gloria nostra”…

Data: 3 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Citind „argumentul” CSAT -ului în decizia sa de a respinge (!) proiectul de lege privind „construcția de noi termocentrale”, ar trebui să înțelegem gravitatea situației în care ne aflăm… Nu din punct de vedere energetic, ne-am mai încălzit noi, în existența noastră, cu „tizic”, cu balegă, paie și coceni în sobă, și, da, eram mai demni!, ci pentru că avem dovada adevăratului agresor la adresa noastră, a ființei naționale, a însăși existenței noastre viitoare… Proprii guvernanți și instituțiile statului transformate în sinecurile unor centre de decizii puse în slujba altora… Străini, venetici, expați… Iar astăzi vorbim poate chiar despre ultima instituție de stat (dar nu, iată, și a statului, ca apărător al națiunii, al limesului de reprezentare, protejare și apărare a teritoriului, a tezaurului și panopliei cu valori identitare), CSAT -ul… Care s-a exprimat din coconul slujirii „la stăpâni străini”, pentru respingerea inițiativei legislative de construire de noi termocentrale, de reactivare și modernizare a acelor conservate, forul apărând, a priori, nu patria, ci „valorile” europene, fie ele și vădit anti-românești… Într-o speță în care ar fi trebuit să se pronunțe, eventual!, doar pentru identificarea de soluții tehnice și de finanțare, CSAT a decis pentru noi că este în interesul UE ca aici să nu se mai construiască termocentrale… Iar motivațiile consiliului „de (ne)apărare” sunt halucinante… Perspectiva bugetară a creșterii costurilor cu astfel de „noi” investiții și încălcarea intereselor UE… În fapt, a angajamentelor „noastre” (ale guvernanților și politicienilor slugarnici și trădători) de a nu încurca socotelile Europei… Pentru că s-ar încălca angajamentele luate de România în sinistra asumare a procesului de decarbonificare distructivă a industriei sale, de eliminare totală a oricărui consumator de cărbune, deși, exact în aceste angajamente ale guvernărilor ar trebui CSAT să caute vinovații pentru trădarea intereselor naționale, pentru subminarea economiei și punerea în pericol a securității naționale… Dar, prin această poziționare, împotriva construirii de termocentrale, deși, în Europa procesul chiar a luat avânt („pe ultima sută de metri a existenței combustibililor fosili”, după cum sună chiar „bula” de dezlegare dată de unii comisari UE), CSAT dovedește, chiar ca paradigmă a existenței sale, că servește, slujește, indiferent de guvernările și președinții care s-au perindat în structura sa, acțiunile anti-românești… Astfel, construirea de „noi termocentrale” ar duce, în opinia CSAT, la cheltuieli suplimentare la buget (și nu se mai pot da miliarde altora, nu-i așa?!), dar și la creșterea, ulterioară (!), a tarifelor energetice.. În traducere, eventuala independență energetică ne-ar costa prea mult… Dar nu asta ar fi problema, ci faptul că am strica planurile unei Europe care și-a hașurat deja reîmpărțirea centrelor de interese, de influență, de control, de colonizare, energetică… De aceea, chiar dacă nu avea nici o chemare să se exprime, CSAT spune „Nu!” proiectului de lege ce ar fi permis construirea/reactivarea termocentralelor, verificarea existenței unor opțiuni tehnologice viabile în cazul celor conservate (unde a mai rămas ceva…) prin identificarea instalațiilor și clădirilor (or, aici s-ar vedea jaful, nu?!)…

De ce s-a cerut însă, pentru un proiect de lege din Parlament, avizul CSAT -ului? Ce trebuință avea țara de punctul de vedere al unei instituții concentrate cvasi instituțional politic-guvernamental?… Iar prin aceasta, supusă scârbavnic impunerilor de la Bruxelles… Să fie o încercare de a aduce CSAT -ul în procesul de legiferare parlamentară, ca speță de raportare? Mai ales dacă nimeni nu va cere explicații pentru decizia de acum de a interzice termocentralele… Pentru a hotărî dintr-un singur loc ceea ce este „bun” pentru țară?… Pentru a da direcțiile ce nu trebuie să afecteze interesele UE, ale actorilor dar și cabotinilor (politici și statali), ale centrelor de influență, ale multinaționalelor, colonizatorilor?…

Suntem dară, nu doar în afara legilor securității naționale (oricum, de mult nu mai suntem acolo…), ci a oricăror minime cutume de protejare, de reprezentare, de apărare a intereselor naționale… Iar mâine-poimâine, același CSAT ar putea lua acea decizie de implicare a țării în război, argumentând că opțiunea de a fi parte a păcii ar încurca politicile (de război) ale UE și ne-ar costa mult prea mult dacă am menține, cu orice preț, pacea… Pentru că am pierde finanțările industriei de război (chiar dacă banii europeni destinați fabricilor de moarte intră masiv în buzunarele altora) și am bloca logistica NATO-UE de transport militar… Pentru că asta urmează: transportul militar sub umbrela de război… Și nu doar a instalațiilor, a componentelor militare, ci inclusiv a resurselor…

O acțiune concentrată, vădit anti-românească… În care ni se spune că nu avem voie să mai construim termocentrale… Că nu trebuie nici măcar să ne gândim a încerca să mai punem șurub lână șurub din ceea ce se mai găsește dezmembrat (și) în acest segment industrial… Că nu avem dreptul la tarife firești, normale, pentru un stat producător de energie electrică, de produse petroliere, de combustibili, de resurse… Că trebuie să (ne) acceptăm starea de a fi colonie a multinaționalelor și actorilor statali… Și a celor politici interni, evident! Pentru că, fără aceștia, nu am fi ajuns aici… Nu am fi ajuns în situația în care, din propriul Parlament să fie excizat un proiect de redare a capacităților tehnico-industriale ale României!… Nu am fi asistat la modul în care, în locul Armatei Române, a părții sale de expertiză tehnico-militare (avizând drumurile, podurile, tunelurile și viaductele ce se construiesc), să vină în inspecții ofițerii corpurilor multinaționale NATO, pentru a verifica încadrarea în parametrii structurali și a claselor de încărcare militară… Nu am fi asistat la punerea în pericol imediat a zonelor cu risc, prin restrângerea până la imposibilitatea asigurării pazei zonelor cu deșeuri nucleare (ale centrelor aparținând Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Metale și Resurse Radioactive), închise și abandonate cu tot cu documentele clasificate, aparatura și deșeurile radioactive… Nu am fi ajuns ca, în loc să emită note de chemare la explicații a ambasadorului ucrainean pentru grava acțiune din Portul Constanța, în loc să verifice haosul logistic de transport și evacuare în caz de calamitate, din orașele țării afectate de ploi și inundații, în loc să analizeze achizițiile de „tehnică militară” gata perimată sau dovedit ineficientă (precum achiziția pe viitor a scutului aerian evreiesc care s-a dovedit, în propriul lor război de agresiune, o umbrelă găurită), CSAT -ul să dea decizii de blocare a oricăror măsuri în interesul națiunii române… Iar noi stăm în case… Ne sunt smulse icoanele, ne este confiscată moștenirea lirică și gazetar patriotică, ne sunt huliți înaintașii, mințile unor secole de lumină pentru națiune, suntem puși la zid pentru orice cuvânt potrivnic, ne sunt vânați păzitorii cărților pentru dreptul lor de a spune Adevărul, ne sunt goniți oamenii de cultură care citează din înaintași… Chiar dacă, fundamental identitar, nu, nu „Sic transit gloria mundi” ne strivește în ghearele neputinței, ci un atât de propriu „sic transit gloria nostra”… A noastră, a națiunii, a istoriei noastre, a demnității și mândriei a ceea ce am fost cândva…

O bombă socială stă să explodeze în Uniunea Europeană…

Data: 3 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

De fapt, având în vedere protestele violente din Anglia și Irlanda de Nord, s-ar putea spune că deja bomba să fi fost amorsată. Din nefericire, nu va dura mult până când furia oamenilor, cauzată de migranții ilegali care comit infracțiuni (unele dintre ele atroce) se va re-orienta (din nou) către concetățenii noștri, plecați la muncă în UK și UE. Vorbim despre migranți, mai ales despre migranții ilegali. Pe de o parte, politicile UE în domeniul migrației au fost cât se poate de prost gestionate. Odată cu gestul Angelei Merkel de a chema migranți pentru a fi exploatați ieftin în economia îmbâcsită a Germaniei, fluxul a crescut an de an, alimentând și infracționalitatea, și dumpingul social și fiscal (munca migranților este prost plătită, iar taxe, impozite și contribuții nu se plătesc sau se achită foarte puțin în comparație cu costurile fiscale ale muncii legale). Tratați mereu ca niște marginali, migranții sfârșesc deseori să se comporte marginal. Este o realitate științific probată în sociologie, iar vina aparține, în primul rând, autorităților care nu țin cont de faptul că niște persoane care sunt intenționat ținute la marginea societății vor eșua în anomie, adică, în lipsa de reguli.

Neavând nimic de pierdut, persoanele excluse social, politic și cultural se vor simți îndreptățite să încalce regulile societății care îi marginalizează și exclude. De aici haosul din orașe ca Bruxelles, capitala administrativă a UE și sediul NATO. În cartierul Ixelles, dacă mergi per pedes, trebuie să te comporți ca un girofar, ca să nu cumva să te atace cineva cu ochii ardenți, de la „iarbă” sau de la prafuri, ca să îți smulgă telefonul sau geanta. La ieșirea din metrou te poți aștepta ca vreunul să sară pe tine cu maceta sau să descarce un încărcător de kalașnikov în mulțime – și nu e vorba de ruși. E vorba de cei pe care UE pare că i-a primit cu brațele deschise, ca niște frați binevoitorii, dar i-a aruncat în ghetouri, subsoluri și la marginea societății „civilizate”, inclusive, a UE.

Statele membre au pus în practică diferite reglementări, moșmondite de UE, privind deportarea. Eșecul a fost major – la nivelul întregii UE, deși s-au dispus sute de mii de deportări pe an, rata de succes a deportărilor este de doar 27 la sută. Adică, din cei cărora li s-a ordonat (judiciar sau administrativ) deportarea, mai puțin de o treime au fost efectiv deportați. Restul a rămas clandestin și total ilegal în UE. Statele cele mai afectate, dar și cele mai prost gestionate din acest punct de vedere sunt: Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda, Belgia. Pentru că nu mai știu cum să scoată cămașa, cele șase state puternic dezvoltate economic ale UE au zis că pot rezolva problema migrației impunând restului statelor UE cote de migranți. În sistemul aplicabil din 1 iulie,România va fi cadorisită cu un miliard de euro ca să înceapă să primească migranți din cele șase state.

Pe de altă parte, cei ce stau ilegal în UE, în special, cei ce au deja ordin de deportare, fie lucrează ilegal, fie atârnă de sistemele de asistență socială sau de comunitățile pe care le-au populat. Problemei majore a lipsei cronice de locuințe din orașele mari europene (lipsă care vine din prețurile mari la case, din chiriile exorbitante și din evacuările din locuințele familiale cauzate de supra-îndatorarea și de falimentul pe motive de captivitate bancară) i se adaugă problema lipsei de locuințe a migranților ilegali, care sunt adevărate fantome sociale, mai ales după deportare. Legal, acești oameni (care, în marea lor majoritate, au fugit de acasă din motive economice sau politice) nu există după deportare, dar faptic ei devin din ce în ce mai numeroși. Pedro Sanchez, premierul socialist al Spaniei a decis anul trecut să legalizeze 500 de mii de astfel de persoane, care cu un asemenea statut vor avea drept legal de circulație liberă în toată UE. Iar spaniolii de rând (ca de altfel și francezii și italienii sau belgienii) se confruntă acum cu un fenomen inimaginabil acum zece ani: casele lor sunt ocupate de oameni fără case și fără identitate. Li se spune „ocupas” (spaniolă) sau squatters (engleză). Pleci de acasă pentru 2-3 luni, lași casa „liberă” și când te întorci dai de squatters, care te scot cu violență din casa ta, pentru a avea unde locui ei…

Dar în Parlamentul European o nouă reglementare privind deportările – Return Regulation. Votul favorabil noii reglementări a fost covârșitor, dovadă că problema nu mai putea fi amânată: 418 voturi pentru, 218 împotrivă. Această nouă reglementare înlocuiește Directiva Returnărilor din 2008 și completează Pactul UE privind Migrația și Azilul. Scopul principal este creșterea semnificativă a ratei de returnări a resortisanților din țări terțe care stau ilegal în UE. Cei vizați de ordinele de deportare trebuie să coopereze cu autoritățile și să părăsească teritoriul UE imediat sau într-un termen stabilit. Neconformarea duce la reducerea beneficiilor, pierderea stimulentelor pentru returnare voluntară și posibile sancțiuni penale (inclusiv închisoare, conform legislației naționale). Perioada de detenție poate fi chiar și de doi ani și 6 luni, iar decizia se ia pe baza evaluării individuale privind riscul de sustragere, de necooperare sau de securitate. Autoritățile pot percheziționa locuințe sau alte spații și pot confisca bunuri personale sau dispozitive electronice (cu autorizație judiciară sau administrativă) pentru a asigura executarea returnării. Persoanele deportate pot fi transferate în centre din țări terțe, pe baza unor acorduri care trebuie să respecte drepturile omului. După deportare, se aplică și interdicții de re-intrare în UE, care pot fi dispuse pe zece ani sau chiar pe termen nedeterminat.

De ce a eșuat reglementarea anterioară (Directiva din 2008)? oficial, din lipsa cooperării din partea țărilor de origine (acorduri de readmisie slabe sau inexistente), din cauza dificultăți de identificare a naționalității și obținere a documentelor sau a dispariției prea facile a celor deportați (care se transformă, așa cum am zis, în fantome legale după deportare) precum și pentru că apelurile contra deciziilor de deportare au efect suspensiv de executare și întârzie procesul. Milioane de ordine de deportare, neexecutate de-a lungul anilor, au lăsat un număr mare de migranți ilegali pe teritoriul UE. Cu ce ne putem confrunta acum, după apariția acestei reglementări (aparent) severe? Cu un risc de escaladare a atentatelor teroriste… Sub vechea reglementare, ineficientă, așa cum s-a spus în preambulul noii reglementări, au existat cazuri documentate în care persoane cu decizii de returnare pendinte sau care nu au putut fi deportate (din motive administrative, de cooperare sau apeluri) au comis atacuri teroriste sau acte de violență gravă. Exemplul cel mai notoriu este atacul de la Berlin, din 2016, când un camion a intrat peste oameni în piața de Crăciun. Principalul autor, Anis Amri, era un solicitant de azil respins, cu probleme de deportare. Între timp, noi cheltuim în România 1,5 miliarde de euro pe an cu serviciile secrete. UE își face propriul serviciu secret, pentru a lupta contra ingerințelor străine (a se citi rușii, rușii, rușii). UE își face scut democratic European și coase de zor cordoane sanitare, pentru a lupta contra inamicilor interni (=opozanții și criticii sistemului). Discursul incitator la ură a ajuns similar cu critica politicii privind migrația. Lupta contra dez-informării se concentrează pe climate change, vaccinuri, informații despre migranți. Totul ne costă zeci de miliarde de euro anual…

Dreptul Roman și „covorul roșu”…

Data: 3 iulie 2026 by Petru Jipa

În sălile de marmură ale anticei Curii din Roma și în coridoarele de sticlă și oțel ale instituțiilor europene de astăzi, persistă un ecou liniștit, dar neobosit, nu al trompetelor sau al arcurilor de triumf, ci al „lex-legis”, al rațiunii codificate, al puterii deliberat dezlănțuite de ea însăși. Dreptul roman nu se limita doar la a guverna cetățenii; el „a inventat structura guvernării”, încorporând în jurisprudența sa o intuiție proto-constituțională: că autoritatea, lăsată neîmpărțită, se coagulează în arbitrariu și că libertatea, pentru a dăinui, trebuie apărată arhitectural. Această intuiție nu a fost nici accidentală, nici bruscă. De la poruncile dure ale celor Douăsprezece Table „Legea să fie aceeași pentru toți, fie patricieni, fie plebei” până la declarația enormă a lui Cicero că „suntem cu toții slujitori ai legii, pentru a putea fi liberi”, jurisprudența romană a tratat legea nu ca pe o poruncă a suveranului, ci ca pe o limită a suveranului. Arhitectura tripartită a Republicii, consulii deținând „imperium”, Senatul deliberând „auctoritas” și adunările exercitând „potestas” – nu era o comoditate birocratică. Era un experiment viu în echilibru: forța executivă îmblânzită de înțelepciunea senatorială, voința populară disciplinată de forma procedurală și toate trei ținute sub control de „intercessio” – veto-ul, acel bisturiu lingvistic și juridic care tăia excesul înainte ca acesta să se întărească în tiranie. Aici, separarea nu era diviziune în sine; era „tutela dialectică”, unde fiecare putere o privea pe cealaltă nu cu suspiciune, ci cu o datorie solemnă, instituțională.

Ce-i mai important este că dreptul roman a realizat acest lucru nu prin teorie abstractă, ci prin „obișnuință instituțională”. Edictul anual al pretorului reînnoit, rafinat și înscris public, era legea în mișcare: receptivă, legată de precedent, dar niciodată subordonată voinței tranzitorii. Juriștii: Ulpian, Gaius, Papinian, nu erau simpli comentatori; Ei erau „arhitecți ai constrângerii”, țesând principii precum „nullum crimen sine lege” și „in dubio pro reo” în însăși structura procesului judecătoresc. Textele lor nu doar interpretau legea, ele realizau separarea puterilor: judecătorul aplică legea, juristul o interpretează, legiuitorul (oricât de imperfect) o încadrează, fiecare rol distinct, fiecare voce calibrată, niciuna neavând voie să le înghită pe celelalte în întregime. Constituționalismul modern îi atribuie adesea lui Montesquieu meritul de a fi cristalizat doctrina, dar el a fost mai puțin inventator decât cartograf, cartografiind terenul deja studiat de juriștii romani care au înțeles că „potestas” fără „limitatio” nu este putere, ci prădare; că „imperium” fără „responsio” nu este comandă, ci cucerire. Geniul roman constă în a recunoaște că separarea nu este un zid static, ci un circuit dinamic unde „auctoritas” Senatului putea stăvili „imperium”-ul unui consul, unde persoana sacrosanctă a tribunului putea opri mașinăria statului, unde chiar și împăratul, îmbrăcat în „princeps”, era așteptat de către juriști, prin obicei, prin greutatea „ius civile” să guverneze ca și cum frânele Republicii ar mai respira. Acel „ca și cum” era balamaua în jurul căreia se învârtea libertatea. Așadar, atunci când asistăm la regresul democratic de astăzi, nu prin lovituri de stat, ci prin erodarea tăcută a independenței judiciare, golirea controlului legislativ, normalizarea decretelor executive nu ne confruntăm cu o criză nouă.

Suntem martorii uitării lente și sistemice a celei mai durabile lecții a Romei: că legea nu este slujnica puterii, ci arhitectul ei suveran și că separarea puterilor nu este o relicvă, ci un ritm. Trebuie practicată, nu doar proclamată; reînnoită, nu doar recitată. Căci, în cele din urmă, Roma nu a căzut pentru că legile sale au slăbit, ci pentru că instituțiile menite să le întruchipeze au încetat să mai creadă, în măduva lor, că puterea, pentru a fi legitimă, trebuie mai întâi „divizată”. Întrebarea care bântuie epoca noastră nu este dacă deținem instrumentele separării, dacă mai avem voința de a le mânui, nu ca arme împotriva rivalilor,nca jurăminte pentru viitor.

Dar ce putem să facem astăzi când „imperium-ul” se împiedică în covorul roșu? Covorul roșu se desfășoară ca o rană pe treptele de marmură ale Palatului Cotroceni, nu un simbol al triumfului, ci o acuzație tăcută, purpurie. Acolo, în pragul puterii, se află noul președinte ales al României, Nicușor Dan: matematician prin formație, activist civic prin vocație și, în strălucirea neiertătoare a protocolului, o figură din ce în ce mai evidentă a disonanței. Poticnirile sale, pășind pe lângă, nu pe, calea stacojie; pauzele ezitante la mijlocul propoziției, silabele dizolvându-se într-o tăcere stânjenitoare; privirea spontană către un consilier, ca și cum ar căuta nu îndrumare, ci absolutizare nu mai sunt incidente izolate. Sunt motive. Un laitmotiv al neliniștii care răsună pe coridoarele unui stat care încă învață cum să împace competența cu ceremonia, substanța cu simbolismul. Aceasta nu este, să fim preciși, o critică a sincerității. Integritatea lui Dan nu este pusă la îndoială; angajamentul său față de transparență, reforma urbană și responsabilitatea instituțională rămâne palpabil, chiar admirabil. Ceea ce este analizat cu atenție este prăpastia dintre greutatea ritualului prezidențial românesc, rigid, ierarhic, impregnat de fastul epocii sovietice, reambalat ca tradiție și temperamentul unui lider făurit în tranșeele neîngrijite ale societății civile.

Protocolul aici nu este doar etichetă; este putere personificată cu spatele rigid, neclintit, cerând supunere nu față de funcție, ci față de viziunea sa teatrală. Dan nu vorbește fluent dialectul acesteia. Pauzele sale nu sunt viduri, ci spații în care gândirea se luptă cu forma; greșelile sale nu sunt eșecuri de caracter, ci fracturi în stratul fragil al autorității. Și totuși, atenția neobosită a mass-media asupra acestor poticniri își exercită propria violență tăcută. Fiecare clip viral al unei strângeri de mână ratate sau al unei plecăciuni întârziate este un pixel într-un portret mai mare, unul care riscă să reducă președinția la o audiție televizată, mai degrabă decât la un mandat constituțional. Paralelismul abundă: măsurăm strânsoarea lui Dan pe o sabie ceremonială, ignorând în același timp strânsoarea sa asupra agendei de reformă a Direcției Naționale Anticorupție. Îi disecăm postura în fața demnitarilor străini, în timp ce trecem cu vederea insistența sa de a publica declarațiile ministeriale de avere într-un format care poate fi citit automat. Ritualul consumă realitatea. Simbolul eclipsează substanța. Și în această eclipsă, pâlpâie paradoxul democratic mai profund al României: o națiune care cere rigoare tehnocratică de la liderii săi, dar insistă ca aceștia să stăpânească un lexic ceremonial care aparține unei teologii politice demult apuse. Așadar, la ce suntem cu adevărat martori când Nicușor Dan pășește pe covorul roșu? Nu incompetență, ci coliziune. O coliziune între logica tăcută, cumulativă a reconstrucției civice și logica bombastică, instantanee a teatrului politic. Între cadența lentă a încrederii instituționale și algebra volatilă a percepției publice. Covorul, la urma urmei, nu este sacru. Este țesut. Poate fi refăcut. Poate chiar, cu suficientă voință colectivă, să fie înlocuit, nu cu o altă nuanță de roșu, ci cu ceva mai onest: un prag marcat nu prin culoare, ci prin claritate; nu prin deferență, ci prin dialog. Prin forma redactată a „dreptului Roman” căci din acest motiv am ales să ne numim România. Întrebarea care bântuie Cotroceniul nu mai este dacă Nicușor Dan va învăța să respecte regulile, ci dacă România va avea în sfârșit curajul să le retragă.

Să fie pace!

Despre opera lui Eugen Dorcescu II. Antologie critică (2021–2026) – o sinteză a receptării critice contemporane și un document de istorie literară

Data: 2 iulie 2026 by Alexandru Florin Țene

Volumul Despre opera lui Eugen Dorcescu II. Antologie critică (2021–2026), îngrijit de Mirela-Ioana Dorcescu și apărut în 2026 la Editura Waldpress, reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte de recuperare și sistematizare a receptării critice dedicate unui scriitor român contemporan. Cele 511 pagini reunesc intervențiile unor critici, istorici literari, eseiști și scriitori din perioada 2021–2026, constituind o veritabilă panoramă a receptării operei lui Eugen Dorcescu și, în același timp, un document de istorie literară aflat în plină desfășurare. Cartea continuă proiectul început prin volumul Despre opera lui Eugen Dorcescu (2021), coordonat de aceeași editoare, consacrat primelor decenii ale receptării critice. În istoria literaturii române, antologiile critice au avut rolul de a fixa imaginea receptării unui autor într-un anumit moment al evoluției sale. Ele depășesc simpla funcție documentară, devenind instrumente indispensabile cercetării.

Volumul Mirelei-Ioana Dorcescu se înscrie în această tradiție. El nu urmărește doar reunirea unor texte dispersate în reviste și publicații culturale, ci reconstruiește cronologia receptării operei lui Eugen Dorcescu într-o perioadă extrem de fertilă din creația acestuia. Prin această perspectivă, cartea capătă valoarea unei istorii critice în miniatură. Nu este întâmplător faptul că în ultimii ani opera poetului timișorean a suscitat un interes critic crescând, fiind publicate ediții critice, jurnale, traduceri și volume exegetice dedicate universului său poetic și filosofic. Una dintre marile calități ale volumului constă în concepția editorială. Mirela-Ioana Dorcescu nu este doar coordonatoarea antologiei. Ea este unul dintre cei mai importanți hermeneuți ai operei lui Eugen Dorcescu. Activitatea sa din ultimii ani demonstrează o impresionantă consecvență: editarea critică a jurnalelor; îngrijirea edițiilor definitive; comentarii hermeneutice; studii de poetică; antologii critice; promovarea internațională a operei.  În acest context, noul volum reprezintă continuarea firească a unui program cultural de anvergură. Editorul devine aici mediator între operă și istoria receptării.

Un merit esențial al antologiei îl constituie diversitatea perspectivelor. Textele reunite aparțin unor: istorici literari; critici literari; universitari; poeți; eseiști; filosofi ai culturii. Această pluralitate produce o imagine poliedrică asupra operei lui Eugen Dorcescu. Nu există o interpretare unică. Există convergențe. Există diferențe. Există accente distincte. Tocmai această diversitate transformă antologia într-un laborator al interpretării. Citită integral, cartea produce un fenomen interesant. Dincolo de diferențele dintre autori, apare treptat o imagine unitară. Eugen Dorcescu este perceput drept: poet metafizic; creator de poezie religioasă; autor al unei lirici existențiale; moralist; eseist; diarist; intelectual european. Aceste constante critice se repetă în numeroase studii. Ele configurează ceea ce Hans Robert Jauss ar numi „orizontul receptării”. Astfel, antologia nu doar reflectă critica, ci fixează canonul interpretativ al operei „dorcesciene”. Volumul poate fi citit și dintr-o perspectivă diferită. Nu doar opera lui Eugen Dorcescu devine obiect de analiză. La fel de interesantă este evoluția criticii românești. Textele reunite ilustrează coexistenta mai multor direcții: critica impresionistă; critica hermeneutică; analiza tematică; critica simbolică; lectura teologică; interpretarea comparatistă; analiza stilistică. Prin urmare, antologia reprezintă și un document asupra criticii românești din primul sfert al secolului XXI. Una dintre funcțiile majore ale unei asemenea lucrări este conservarea memoriei culturale. Articolele publicate în reviste riscă adesea să rămână inaccesibile cercetătorilor. Prin reunirea lor într-un singur volum, ele devin: accesibile; comparabile; verificabile; utilizabile în cercetările viitoare. Din perspectivă universitară, volumul poate deveni: sursă bibliografică; instrument pentru cursurile de literatură contemporană; bază pentru teze doctorale; model de antologie critică. Rigoarea organizării, amploarea documentării și reprezentativitatea autorilor îi conferă statutul unei lucrări de referință.

Dunărea în interferențe culturale vizual-artistice…

Data: 2 iulie 2026 by Redacția

Expoziția colectivă „Dunărea – interferențe culturale”, ajunsă la ediția a IV-a, reunește artiști vizuali într-un dialog dedicat unuia dintre cele mai importante simboluri ale identității europene: fluviul Dunărea. Organizată cu prilejul Zilei Internaționale a Dunării, expoziția propune o întâlnire între perspective culturale și expresii plastice diverse, având ca punct comun ideea de memorie și legătură între comunități. Prin pictură, grafică, obiect și experiment vizual, artiștii participanți explorează Dunărea ca spațiu al interferențelor culturale, al transformării și al continuității. Evenimentul devine astfel nu doar o celebrare a fluviului, ci și un prilej de reflecție asupra relației dintre natură, identitate și patrimoniu cultural european.

Curatorul expoziției, Costin Brăteanu, propune prin această ediție o platformă de întâlnire artistică și dialog cultural în jurul simbolsticii fluviului care unește teritorii, istorii și comunități. Cuvântul de deschidere va fi susținut de Directorul ABA Banat, Ing. Viorel Avram, acesta va sublinia importanța culturală și simbolică a Dunării în context contemporan. Participă artiștii: Mariana Țepeș, Daniel Suici, Lidia Ștef Vărșăndan, Patricia Stanga Iusztin, Carol David, Delia Danciu, Elena Ursei, Liana Tripșa, Sorina Marandiuc, Traian Abruda, Cristian Ienciu, Tar Béla, Lia Popescu, Sarah Raluca Miulescu, Adriana Ilin Tomici, Dorothea Hîrjoi, Ritta Hertz, Kara Molnar, Claudia Marta Junc, Andrei Teodorescu, Albu Simona, Ioana Ursu, Marinela Asăvoaie, Liviu Șoptelea, Lucia Preda, Ecaterina Schiwago, Cristina – Claudia Lihăt, Costin Brăteanu și Loredana Furca.

Danube Revisited propune o reîntoarcere lucidă și sensibilă către unul dintre cele mai încărcate simbolic spații europene – Dunărea – nu ca peisaj fix sau motiv romantic, ci ca teritoriu viu, instabil, supus reinterpretării continue. Fluviul devine aici mai mult decât un subiect: este un mediu de gândire. Un spațiu în care memoria, geografia, istoria și ecologia se suprapun și se contrazic. „Revisited” implică nu doar revizitare, ci și revizuire – o repoziționare critică față de imaginile canonice ale Dunării, față de mitologiile construite în jurul ei și față de modul în care aceasta a fost reprezentată de-a lungul timpului.

În preajma Zilei Internaționale a Dunării, sărbătorită în 29 iunie, expoziția aduce împreună lucrări ce explorează fluviul ca arhivă fluidă, în care trecutul se sedimentează și se dizolvă simultan, linie de demarcație și conexiune, între culturi, identități și istorii, ecosistem vulnerabil, supus transformărilor accelerate ale prezentului sau spațiu al proiecției afective, unde o privire își reflectă propria curgere. În acest context, artiștii nu documentează Dunărea, ci o reinterpretează, o fragmentează și o reconstruiesc prin medii diverse – pictură, obiect, desen, fotografie sau intervenție conceptuală. Rezultatul nu este o imagine unitară, ci o pluralitate de perspective care pun sub semnul întrebării ideea de reprezentare stabilă.

Danube Revisited devine astfel un exercițiu de relectură: o invitație de a privi din nou, dar altfel. De a înțelege fluviul nu ca pe un dat, ci ca pe un proces — o curgere continuă de sensuri, tensiuni și transformări. Într-o epocă marcată de instabilitate și reconfigurare, Dunărea apare ca o metaforă extinsă a prezentului: un corp în mișcare, care nu poate fi fixat, dar care poate fi înțeles tocmai prin această perpetuă devenire. Artiștii invitați să participe la acestă ediție de către curatorul Costin Brăteanu sunt: Andrei Teodorescu, Slavița Grigoroaie, Liana Tripșa, Mariana Țepeș, Delia Danciu, Ovidiu Cărpușor, Mihaela Vieru, Daniel Suici, Tar Béla, Dorothea Hîrjoi, Kara Molnar, Elena Ursei, Ecaterina Schiwago, Patricia Stanga Iusztin, Sorin Nicodim, Adriana Ilin Tomici, Lia Popescu, Ritta Hertz, Lidia Ștef Vărșăndan, Sorina Marandiuc și Doru Brăteanu. Cuvântul de întâmpinare va fi rostit de scriitorul Robert Șerban.

A consemnat Costin Brăteanu

Biserica „Cuvioasa Parascheva” din Rășinari (jud. Sibiu; Sec. XVIII)

Data: 2 iulie 2026 by George V. Grigore

Știm că picturile exterioare de pe lăcașurile de cult au fost specifice Moldovei la început, dar de asemenea trebuie să știm că acestea apar și în zona Olteniei (Râmnicu Vâlcea), dar și în Transilvania (Sibiu), posibil ca o modalitate de atragere a drept credincioșilor și de comunicare „la prima vedere”. Pictura specială exterioară și interioară a Bisericii vechi „Cuvioasa Paraschiva” din satul Rășinari (Jud. Sibiu) m-a atras de la prima vedere, aceasta fiind un monument istoric trecut în Repertoriul Arheologic Național cu codul 143539.04. Prima menționare documentară a localității este din anul 1204. Biserica se află în vechiul centru al comunei, pe locul numit „La Scaun”, unde mai demult se afla locul de judecată al comunității și cimitirul satului. Pe locul actualei biserici de piatră a existat o mai veche biserică din lemn, datată 1688, și vândută în secolul al XVIII-lea parohiei din Satu Nou, Brașov (fiind demontată și remontată pe noua locație). Biserica Veche, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1725-1758 pe cheltuiala episcopului greco-catolic Petru Pavel Aron de la Blaj. Edificiul a fost realizat în stil baroc, ca sursă de inspirație servind biserica iezuiților din centrul Sibiului, la rândul ei o copie a bisericii vieneze „Schottenstift”.

Biserica are plan dreptunghiular cu turn de clopotniță pe vest și prezintă în plastica monumentală forme baroce simplificate precum și frumoase picturi murale la interior (1752) și pe fațade (1785), acestea fiind semnate de Ion Grigorovici. Odată cu tulburările confesionale iscate de intervenția mitropoliților sârbi de la Carloviț, în deceniul al șaselea al secolului al XVII-lea, s-a instalat la Rășinari episcopul sârb Dionisie Novacovici, urmat de Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici și Gherasim Adamovici. Prezența sârbă la Rășinari a avut drept scop ocuparea bisericii construite de episcopul român unit de la Blaj, obiectiv care a fost atins în anul 1765 prin alungarea preoților români. La intrarea în biserică, deasupra ușii, pe zid se remarcă inscripția „Dela zidirea bisericii anii Domnului 1725 mai 29”, iar ceva mai jos, săpat în grinda de lemn de deasupra ușii „Anii Domnului 1755 Mai 29”. În biserică fost înmormântat în anul 1788 episcopul Ghedeon Nichitici, al cărui mormânt se află în fața altarului, acoperit cu o lespede roșie. În pronaosul bisericii sunt zugrăvite portretele pictorilor de Aleman și Bucur, nepoții popii Man, care au contribuit la zugrăvirea ei. Aceștia au făcut parte din școala de zugravi de biserici din secolul al XVIII-lea din care se remarcă Ioan și Gheorghe Zugrav, popa Radu Man și fii săi, Stan și Iacob, care au pictat și biserica mânăstirii Curtea de Argeș.

În exterior între turn și acoperișul bisericii se vede săpată în piatră: „Leatu bisericii vechi anii Domnului de la Hristos 420, iar cea nouă 1755”. Pe turnul bisericii, de asemenea se vede săpată în piatră: „Leatu bisericii vechi anii Domnului de la Hristos 420, iar cea nouă 1758”. Cele două „leaturi” se pot explica prin aceea că înainte cu 420 se ani a fost zidită o altă biserică – cea din lemn – care a rămas în interiorul actualei biserici, așa după cum declara un meșter zidar din Sibiu: „că demolând biserica la 5 iunie 1753, lucrătorii au aflat în biserica cea veche o carte sfăntă, care era a feciorului popii Savu, cu numele de Aleman”. Tot un preot român din Rășinari se presupune că a tradus și catehismul tipărit în 1544 la Sibiu, aceasta fiind cea dintâi carte tipărită în limba română. Existența unei biserici mai vechi în Rășinari este credibilă datorită consemnării în documentele vremii a unor preoți din veacul al XV-lea: popa Iacov, popa Vasile Tomuța, popa Iosif Pătruț, popa Sain, popa Maniu, popa Bratu. Ultimului dintre ei, popa Bratu, i-au fost încredințate misiuni speciale de către domnitorii Țării Românești în relațiile politice și comerciale pe care le aveau cu orașul Sibiu. Turnul bisericii adăpostește trei clopote și un ceas, după modelul bisericii iezuiților din Piața Mare a Sibiului. Biserica a fost pictată în interior în întregime sub formă de frescă de către „Grigorie zugrav, Iacobici și Ioan Zugrav”, fii preotului Radu din Rășinari, care au zugrăvit printre altele și la Mănăstirea Curtea de Argeș. În exterior biserica a fost pictată parțial. Dacă în exterior pictura este foarte bine păstrată, în interior praful și fumul au deteriorat pictura în mod semnificativ și trebuie restaurată. În 1932, prof. V. Chidu de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu a recondiționat pictura cu miez de pâine, dar în lipsa unor tehnici de restaurare moderne aceasta s-a degradat din nou. Acum prezența picturilor exterioare atrage credincioșii, dar și turiștii care doresc să își bucure ochiul și sufletul cu aceste mesaje picturale simbolice.

Școala de „șmecheri”…

Data: 1 iulie 2026 by Petru Jipa

Cineva are nevoie de un spațiu, merge la primar și propune. Primarul face o consultare cetățenească. Se ia o bucată de hârtie pe care cineva o semnează, se așează într-un loc obscur și gata, informarea a fost făcută. Așa se distruge un parc și un șmecher mai construiește un bloc de locuințe sau o cârciumă. Iar toate aceste „informări” primesc aprobarea primarului. Toate aceste minuni se întâmplă în Ploiești, acel oraș unde scandalurile sunt la ordinea zilei. Unde un om apărut din „spuma mării” a ajuns primar. Să facem o scurtă istorie a unui oraș înfloritor. Ploiești este un oraș situat în județul Prahova, în regiunea Muntenia, România. Primele dovezi arheologice de așezare umană pe teritoriul actual al orașului datează din epoca neolitică (mileniile V–IV î.Hr.), iar în perioada dacică existau așezări fortificate în apropierea cursului râului Prahova. În Evul Mediu, zona face parte din Țara Muntenea, iar prima mențiune scrisă a localității apare într-un hrisov al lui Vladislav I Vlaicu din 1377, sub denumirea de Ploiești – un nume de origine slavă, probabil legat de „ploaie” sau de „ploieș” (un tip de pășune umedă). În secolele XV–XVII, Ploiești este menționat ca o așezare de târgoveți și centru administrativ al unei județii muntene. O cotitură decisivă în istoria orașului o reprezintă descoperirea și exploatarea zăcămintelor de petrol din zona Prahovei, începând cu mijlocul secolului XIX. În 1857, la Râfov (astăzi cartier al Ploieștiului), a fost forat primul puț de petrol din Europa, iar în 1858 a început exploatarea industrială a petrolului la Beceni și Moreni. Ploiești devine rapid „capitala petrolului românesc”, atrăgând investiții străine (în special britanice și olandeze), construcții de rafinării și infrastructură modernă. În 1864, Ploiești primește statutul de oraș, iar în 1877 devine reședință de județ. În perioada interbelică, orașul se dezvoltă intens: se construiesc școli, spitale, teatre și clădiri administrative. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, datorită importanței strategice a rafinăriilor, Ploiești devine ținta principală a raidurilor aeriene aliate, cel mai cunoscut fiind „Raidul Tidal Wave” din 1 august 1943, unul dintre cele mai costisitoare și complexe raiduri ale Forțelor Aeriene americane. După 1945, industria petrolieră este naționalizată, iar în perioada comunistă Ploiești se transformă într-un centru industrial major, cu accent pe chimie, metalurgie și energetică. După 1989, orașul trece printr-o perioadă de restructurare economică dificilă, dar reușește treptat să-și diversifice economia și să-și reafirme rolul de centru urban regional. Dar atât, industria a fost distrusă cu multă voioșie de acești „șmecheri de școală nouă”.

Astăzi, Ploiești este al șaselea cel mai mare oraș din România, cu o populație de aproximativ 180.000 de locuitori, și un important nod de transport, educație și cultură în regiunea sud-estică a țării. Astăzi citesc un anunț prin care parcul din centrul orașului se trece încet, încet, la zonă construibilă. Parcul nu a fost niciodată doar un spațiu verde; a fost diafragma orașului, extinzându-se și contractându-se odată cu ritmul vieții comune. Copiii au învățat să meargă cu bicicleta pe cărările sale șerpuitoare; bătrânii își țineau cărțile sub ramurile sale; elevii mâzgăleau notițe în lumina pătată, unde fotosinteza depășea marjele de profit. A-l demola pentru tarabe speculative nu este planificare urbană, este violență anatomică: secționarea plămânilor înainte de a diagnostica febra. Iar diagnosticul este clar: un model de guvernare care confundă încrederea publică cu concesiunea privată, care măsoară sănătatea civică în metri pătrați de teren imobiliar închiriat, mai degrabă decât în metri cubi de aer respirabil. Ceea ce face ca acest act să fie deosebit de coroziv este aspectul său de legitimitate. Permisele sunt ștampilate. Procesele-verbale sunt înregistrate. Consultarea publică, care a avut loc la ora 16:00, într-o cameră de la subsol, fără lumină naturală a fost „desfășurată” din punct de vedere tehnic. Dar legitimitatea nu este conferită doar prin procedură; este câștigată prin proporționalitate, previziune și fidelitate față de îndatoririle constituționale, printre care, obligația statului de a proteja integritatea mediului și echitatea intergenerațională. Când o autoritate municipală schimbă o fabrică de oxigen veche de un secol cu un bazar temporar de proveniență îndoielnică, nu încalcă doar codurile de zonare, încalcă și o convenție: pactul nerostit dintre conducător și guvernați, conform căruia pământul nu aparține funcționarului, ci oamenilor, trecuți și încă nenăscuți. Și mai rău este precedentul pe care îl consolidează: că memoria ecologică nu are temei legal; că sechestrarea carbonului de către un copac are o greutate mai mică decât înregistrarea TVA a unui vânzător; că „interesul public” este acum o clauză maleabilă, rescrisă zilnic în litere mici ale decretelor administrative.

Acesta nu este vandalism izolat, este o recalibrare sistemică, în care metrica valorii se schimbă de la rezistența ecologică la viteza tranzacțiilor, de la bunăstarea colectivă la traficul pietonal trimestrial. Fiecare trunchi tăiat devine un precedent; fiecare chioșc, un monument al eroziunii lente și sancționate a binelui comun. Așadar, trebuie să ne întrebăm, nu ca cetățeni care imploră, ci ca administratori care invocă datoria, ce fel de oraș respiră prin chioșcuri? Ce fel de viitor se construiește pe fundații de rădăcini strămutate și cântec de păsări înăbușit? Parcul nu a fost niciodată un spațiu gol care așteaptă să fie umplut. Era plin, plin de viață, plin de istorie, plin de rezistență tăcută la logica extracției. Distrugerea sa nu semnalează progresul. Semnează o ruptură: între autoritate și responsabilitate, între creștere și gravitate, între hartă și sens. Când ultima frunză cade și primul semn neon prinde viață peste moloz, ceea ce rămâne nu este o piață, ci o oglindă. Și în sticla sa spartă, nu vedem un oraș care avansează, ci unul care își ține respirația… așteptând să fie amintit sau iertat.

Să fie pace!

„Păpuși emoționale”: când omul a devenit o piesă din rețeaua „Internet of Bodies”…

Data: 1 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

Ați avut, desigur, de nenumărate ori senzația că e ceva foarte în neregulă cu dispozitivele voastre inteligente, digitale, pe care dați scroll la fiecare zece secunde ca să verificați dacă aveți un mesaj urgent cu pisici, dacă a apărut un meme la care va amuzați cinci secunde, dacă ați primit măcar trei like- uri, dacă s-au mai păruit starletele, dacă a mai fiert un pic amprenta de carbon, dacă a mai dat vreun rateu de comunicare Nicușor-cel-cu-care-nu-i-ușor… Este imposibil să nu fi văzut (direct sau cu vederea periferică) îndemnuri la achiziție de pe shein, temu, trendyol, emag, ode la adresa lui Bolo și oferte de tigăi gratis. Întâmplător, ai vorbit de shein, tigăi, politică. Nu online, ci offline și ceea ce ai vorbit se regăsește printre „oferte”. E imposibil să nu fi sesizat că mașina ta inteligentă îți indică ruta cea mai rapidă către casă, birou, facultate, aeroport – culmea, astea chiar sunt deplasările tale frecvente. Ca rezultat al scroll – ului zilnic, în news feed îți intră ceea ce „crede” algoritmul că trebuie să te intereseze. Este rezultatul interconectării sculelor inteligente și al dotării lor cu senzori de recoltare a „surplusului comportamental” chiar și când sunt deconectate. Nu e nicio exagerare, nu e nicio teorie a conspirației: sculele noastre „inteligente” sunt, de fapt, sculele serviciilor de inteligency ale colectorilor de date cu caracter personal. Sculele „noastre” inteligente ne spionează: telefonul, laptopul, televizorul, frigiderul, mașina, trotineta, euro-pubela. Tot ceea ce este ștampilat cu atributul „smart” e acolo ca să ne scaneze și ca să ne ofere spre re-modelare, ca niște figurine de plastilină, „sculptorilor”.

Și este mai grav decât ne-am putea imagina… Din plandemie încoace, eforturile de a trece de la internetul cu care ne-am obișnuit (o rețea globală de calculatoare care comunică între ele prin hub – uri de interconectare și prin cabluri de fibră optică de mare viteză) la „internetul lucrurilor”, adică, Internet of Things (IoT) s-au intensificat. De pe vremea testelor genetice și a vaccinurilor cu manipulare genetică din plandemie, s-au intensificat și eforturile de trecere la „internetul corpurilor”, Internet of Bodies (IoB). Să zăbovim puțin pe aceste noțiuni, ca să încercăm să le înțelegem și ca să fim capabili să le dibuim când ne împresoară: Internet of Things (IoT) este o rețea deja funcțională de dispozitive fizice conectate la internet care colectează și schimbă date. Până și pubelele de gunoi sunt conectate la IoT; Internet of Bodies (IoB) este extensia IoT la corpul uman. Sunt dispozitive pe corp (wearables ca Apple Watch, brățări fitness), în corp (implanturi medicale: stimulatoare cardiace, pompe de insulină, senzori de glucoză; unii ar spune că și vaccinurile cu ARNm sunt implanturi nanometrice cu acest scop) sau în jurul corpului care monitorizează biometrie (ritm cardiac, somn, temperatură, mișcare, voce, uneori emoții prin analiză facială/ton). Termenul IoB a câștigat tracțiune în jurul plandemiei, când s-au accelerat eforturile de conectare la rețea prin aplicații de contact tracing și de monitorizare la distanță a sănătății, prin senzori de temperatură, prin nano-particule etc. Portofelele digitale sunt dezvoltări ale „pașapoartelor digitale de sănătate”, celebrele certificate “verzi” de vaccinare (pe care unii le-au numit nazzipass). În aceste portofele sunt introduși receptorii pentru senzorii din rețeaua Internet of Bodies…

Organizații ca RAND, World Economic Forum și cercetători academici au folosit termenul IoB pentru a descrie această tendință. Nu este o conspirație – este o realitate tehnică în expansiune rapidă. Yuval Noah Harari a folosit expresia „păpuși emoționale” în câteva eseuri în care a atras atenția asupra realității că omul a devenit o piesă din rețeaua Internet of Bodies care poate fi virusată și piratată. Biotehnologia, la care se adaugă acum inteligența artificială, pe fundalul unor continente de date culese de la noi (fără voia și conștiința noastră), ne-a făcut în parte cyborgi, în parte recoltă, obiecte care pot fi relativ ușor manipulate ca și când ar fi vorba de o populație de Pinochio. Supravegherea noastră este acum chiar sub piele noastră – „surveillance is under the skin”. Un sistem care te înțelege mai bine decât te înțelegi tu însuți poate prezice, manipula și eventual lua decizii în locul tău.

Algoritmii, având la dispoziție datele noastre biometrice, ne pot influența emoțiile, deciziile și comportamentul la scară mare, fără ca persoana concretă să-și dea seama pe deplin ceea i se întâmplă. Poate părea o dramatizare, dar diabolicul consistă în faptul că „milițienii adevărului” au reușit să arunce dezbaterea în derizoriu și să alunge orice încercare de reglementare decentă, simplă, pe înțelesul tuturor. Iată însă riscurile concrete, ordonate pe o scală de la cele mai imediate la cele mai speculative: 1. Eroziunea intimității și a datelor intime. Dispozitivele IoB colectează date extrem de personale (sănătate, emoții, locație, obiceiuri). Inteligența Artificială poate face inferențe din date aparent inofensive (de exemplu, din ritmul de tastare sau voce poate deduce starea emoțională sau chiar boli). Datele pot fi vândute, furate sau folosite de companii/guverne. Deja se întâmplă la scară mai mică cu rețelele sociale; 2. Manipulare comportamentală și emoțională – Inteligența Artificială excelează la analizarea datelor IoT/IoB și la crearea de „nudges” (împingeri subtile). Exemple actuale: • Algoritmi de recomandare care maximizează timpul petrecut pe platformă (doomscrolling, infinitscrolling, outrage). • Publicitate hiper-personalizată care exploatează vulnerabilități emoționale. • Aplicații de sănătate sau asistenți AI care „știu” când ești stresat și sugerează produse/acțiuni precise. Riscul real este pierderea autonomiei prin influențare constantă, subtilă. Nu ești neapărat o „păpușă” inconștientă total, dar deciziile tale pot fi dirijate mai eficient ca niciodată; 3. Securitate fizică și hacking – dispozitive medicale conectate au fost deja piratate (exemple reale cu pompe de insulină sau stimulatoare cardiace). O mașină autonomă sau un implant piratat poate avea consecințe directe asupra vieții. Cu Inteligența Artificială, atacurile devin mai… inteligente; 4. Concentrație de putere – puține companii (Big Tech) și câteva guverne controlează infrastructura, algoritmii și datele. Cine decide ce este „normal”, ce emoții merită „optimizate” sau ce date se colectează? Evident, este un risc major de abuz autoritar sau corporatist; 5. Pierderea controlului personal și „cyborgizarea” involuntară – deja suntem parțial cyborgi. Viitoarele interfețe neuronale (cum ar fi Neuralink) vor accelera asta. Problema nu este cyborgizarea în sine (poate fi o soluție pentru persoane cu dizabilități), ci lipsa de control și transparență. Dacă dispozitivele devin esențiale pentru viață și datele pacienților sunt controlate de alții, autonomia scade. Există și vestea bună care poate anula toate aceste riscuri ale jocului de-a Dumnezeu: oamenii au rezistență, cultură, legislație și capacitate de conștientizare. Ființele umane sunt libere în mod fundamental și, deci, sunt voluntare. În plus, tehnologia evoluează haotic, cu interese contradictorii. Inteligența Artificială poate deveni un fâs sau un faliment generalizat, așa cum a fost cazul cu falimentele dotcom din anul 2000.

Așadar, teme-te de pierderea controlului asupra datelor tale intime și de influența subtilă, scalabilă a algoritmilor asupra emoțiilor și deciziilor tale. Este posibilă și transformarea în cyborgi – păpuși fără voință proprie, dar nu este inevitabilă. Tehnologia nu este, totuși, destin. Depinde de cum o reglementăm, cum o folosim și cât de conștienți rămânem. La final, câteva scurte aprecieri în legătură cu non-inteligențele naturale care s-au ocupat cu implementarea programelor de finanțare a UE pe domenii din această gamă… PNRR-ul României are aprox. 1,2 miliarde € alocați pentru managementul deșeurilor. Printre altele, există proiecte de pubele inteligente (smart bins) cu senzori, compactare, Wi-Fi etc. Depozitul de garanție (RetuRO) implică sisteme digitale de tracking al ambalajelor. UE pregătește Digital Product Passport (DPP) în cadrul Regulamentului Ecodesign for Sustainable Products (ESPR). Textilele și încălțămintea sunt grup prioritar. Acest nou pașaport digital (DPP) va conține informații despre compoziție, trasabilitate, impact de mediu, reparabilitate, reciclare etc., accesibile de obicei prin cod QR sau similar. Se va aplica din 2028. Scopul acestui DPP este dublu: sustenabilitatea și circularitatea (mai puțină risipă textilă, ceea ce nu e rău în sine). Doar că acest pașaport va oferi o infinită rezervă de trasabilitate și spionaj al… consumatorului. Produsul textil cu cod QR identifică cumpărătorul prin digital wallet, inclusiv la momentul aruncării produsului la coșul „inteligent”. De aici, un profil complet de consum și o viitoare limitare a libertății de alegere și consum, adică la cumpărături ca pe vremea comuniștilor, pe cartelă. E adevărat că nu există în niciun plan oficial și nu este prevăzută de reglementările UE – dar când a spus UE adevărul relativ la intențiile reale ale acestei „digitalizări”? Și aici e o veste bună: industria textilă din România (unde multe firme lucrează în lohn pentru branduri europene) are probleme reale de adaptare: costuri de colectare a datelor din lanțul de aprovizionare, trasabilitate, conformitate. Unele articole de presă și declarații din industrie vorbesc de presiuni, creșteri de costuri și impact asupra producției. Deci, succesul programului în România e incert.

Hai liberare!

Numărul 783

Data: 1 iulie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Paradisul birocrației…

Data: 1 iulie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Alergăm disperați de la un birou la altul, de la un ghișeu la altul, de la o instituție la alta să ne rezolvăm o problemă. Hârtii, hârtii și iar hârtii, munți de dosare, fluvii de cerneală, timpi morți, care ne decupează bucăți masive din viață, nervi, înjurături, nemulțumiri. În loc să mai avem timp să citim o carte, să ne mai plimbăm în aer liber, să mai vedem un film sau, de ce nu, să ne mai odihnim pentru a scăpa de stres, trebuie să ne blindăm cu acte, cu documente, cu hârtii. Desigur, veți zice, toate sunt necesare, toate trebuie făcute, rezolvate. De acord, dar foarte ușor alunecăm în ridicol și absurd, fiindcă așa sunt legile croite, regulile interne ale unor instituții. Trei exemple în acest sens vă voi relata și, cu siguranță, dumneavoastră veți adăuga multe altele. S-a desființat ferma de la Bârda. În perimetrul ei înglobase în 1949, la înființare, și o parte din pământul bisericii de la Bârda. Am depus, cum era firesc, cerere de retrocedare a terenului bisericii. Doi ani m-am judecat. Am câștigat. Zece ani am fost dus cu vorba de primărie: ba că se apropie alegerile și nu vor să facă zarvă, ba că nu știu ce și nu știu cum. După zece ani, hotărârea a expirat, nefiind aplicată. Am luat-o de la capăt. Proces cu primăria, cu comisia locală de fond funciar și cu comisia județeană de fond funciar. Eu eram singur, ei aveau juriști angajați. Și, totuși! Am câștigat iarăși, după încă doi ani! Au trecut apoi de atunci doi ani și jumătate și nu i s-a mai dat parohiei titlul de proprietate. Motivul? Nu mai calcă întru totul slogurile terenului bisericii cu ale vecinilor. Patruzeci de ani pământul acela a fost muncit de fermă. A cultivat acolo cereale, lucernă și pomi fructiferi. Utilajele agricole au lucrat terenul an de an, ca un tot unitar, fără a ține seamă de fostele sloguri dintre terenurile foștilor proprietari. Au mai trecut treizeci de ani de la desființarea fermei și an de an binevoitorii au dat foc plantației respective. Au ars pomi, au ars mărăcini, iarbă și ce-a mai fost. Dacă de pe terenul acela, înainte de 1989, se recoltau mere, care plecau la export pentru multe țări europene, de treizeci de ani pe acolo e pustiu, scrum, tăciuni și speranțe risipite. Nici statul n-a folosit ceva, nici la foștii proprietari nu a dat terenul, fiindcă… nu cad slogurile perfect! Mama mea a murit în 2005. Dumnezeu s-o ierte! Prin 2015 am primit somație de la Casa de Asigurări de Sănătate, ca să plătesc câteva milioane bune. De fapt, somația era pe numele mamei. Nu plătise cota de asigurări de sănătate pentru perioada 2005-2010. Medicul de familie raportase lunar situația deceselor din circumscripție, dar cineva nu făcuse operațiile de rigoare în evidențele centrale. Bine, mi-am zis! O vom rezolva repede! Am luat certificatul de deces al mamei, am făcut copie după el și m-am dus să clarific situația: „Vă mai trebuie o adeverință de la Administrația Financiară, din care să reiese că din 2005 n-a desfășurat activități economice și de la medicul de familie că n-a beneficiat în această perioadă de asistență medicală!” Am simțit că ceva în creier mi se blochează. Parcă n-am mai avut nici aer suficient în momentul acela. Am reușit, totuși, să zic: „Doamnă, mama a murit, conform certificatului de deces. Aveți cuvântul meu de onoare, că, după ce a murit, nu a desfășurat activități economice și nici n-a beneficiat de asistență medicală!” Replica a venit brusc: „Eu vă înțeleg, dar astea sunt ordinele! Vă trebuie și actele astea, altfel facem executare silită!” Am făcut demersurile necesare pe la Administrația Financiară, ca să scot hârtia cu pricina, am luat adeverință de la medicul de familie…, ca să dovedesc că… mortu-i mort!

Altă situație de-a dreptul ridicolă se întâlnește des și mulți v-ați confruntat cu ea. Au existat și există și în parohia noastră oameni peste care s-au abătut nenorociri mari. Fie că au avut accidente grave, fie că au avut anumite boli, în urma cărora li s-au extirpat anumite organe ale corpului. Ei au primit, cu chiu cu vai, un ajutor social. Pentru ca să li se mențină acest ajutor bănesc, acești oameni sunt chemați periodic, mai bine-zis la câteva luni, în fața unei comisii medicale, ca să fie consultați și onorata comisie să vadă dacă acei oameni mai au sau nu handicapul pentru care au primit ajutorul. Nu este ușor să transporți un bolnav grav dintr-un sat îndepărtat, să-l ții la coadă ore în șir. Cunosc cazuri când astfel de oameni nu au unul sau ambele picioare. Le-au fost amputate. Și, totuși, ei sunt chemați „la verificare”. Nu cred că există cineva pe lume, care să fi văzut niște picioare tăiate cu ferestrăul crescând și redevenind iarăși cum au fost la vremea când omul era sănătos. Sunt oameni orbi din cauza unor boli incurabile. Și aceștia sunt chemați și alții la fel ca ei.

Ni se pare absurd, dar este legislația noastră, formată din „pachete de legi”. Mă întreb, dacă azi un Noe ar mai putea să ducă la bun sfârșit un proiect ca cel din Vechiul Testament, adică să mai construiască o corabie, cu care să salveze lumea de la pieire. Mă îndoiesc. Numai câte acte întrevăd eu că i-ar trebui, iar în final ar constata că, de fapt, nu are voie s-o construiască. Gândiți-vă numai de cât spațiu are nevoie o găină, conform normelor europene, dar să îngrămădești atâtea animale într-o biată corăbioară?! Autorizații, adeverințe, avize, aprobări etc., etc. Ar trebui să aibă autorizație de mediu, autorizație anti-incendiu, de la protecția animalelor, de la electrica, de la protecția civilă, de la silvic, de la primărie certificat de urbanism, de la asigurări sociale pentru angajarea lucrătorilor și plata impozitelor cuvenite, de la o școală de specialitate că a absolvit studii de constructor de corăbii, de la protecția muncii, de la…., de la…., dar de unde nu? Până la urmă, ori puhoaiele ne-ar înghiți pe toți și n-ar mai rămâne urmă de pământean, ori Dumnezeu ar renunța la proiectul Lui de a mai distruge cea mai mare parte din lume. La urma-urmei, cine I-ar da aprobare să facă acest lucru?! De ce s-o mai distrugă El, când o putem distruge noi singuri! Cu acte în regulă!