Arhiva zilnică: 7 octombrie 2019

Premierul socialist al Spaniei, Pedro Sánchez, a lansat oficial HODIO, adică: „Huella del Odio y la Polarización”, tradus în română Amprenta Urii și Polarizării. Este un instrument guvernamental de cenzură bazat pe inteligența artificială, creat și lansat în urmă cu o săptămână pentru monitorizarea discursului urii și a polarizării pe rețelele sociale mari (Instagram, TikTok, X, YouTube, Facebook). Ce face acest HODIO? Măsoară prezența, evoluția și impactul conținuturilor care promovează ură, xenofobie, misoginie, antisemitism etc. (evident, nu se focusează deloc pe discursul săracofob, flâmândofob sau totalitarofil) și generează rapoarte publice periodice care compară cât de multă „ură” circulă pe fiecare platformă. HODIO va fi administrat de Oberaxe (Observatorul Spaniol împotriva Rasismului și Xenofobiei) din cadrul Ministerului Incluziunii. Vă invit să zăboviți un pic pe aceste denumiri: Amprenta Urii, Observatorul Rasismului, Ministerul Incluziunii. Cei ce ați apucat să citiți aceste cărți, gândiți-vă: nu sună aceste expresii exact la fel ca în „1984”, de George Orwell sau ca în „Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley?Sánchez a comparat acest HODIO cu „amprenta de carbon”, spunând că, „atunci când măsurăm ceva, devine vizibil și putem cere responsabilitate”. La fel a fost și cazul certificatului „verde” de vaccinare – cei nevaccinați urmau a fi aruncați extra muros, în afara zidurilor cetății. La fel este și cazul „portofelului digital” – cei fără avatar digital nu vor mai scânteia online, deci, nu vor mai exista online. Birocrații UEropeni de rang înalt (în special, unii ca Timmermans, anchetat azi pentru corupție, sau ca Breton, suspectat azi de conflicte de interes) au zis-o pe șleau: dacă avem aceste instrumente, de ce să nu le folosim? A mers în România, cu anularea alegerilor, deci poate merge și în Spania, Franța sau Germania…

Permierul spaniol este un fel de vedetă europeană acum, pe motiv că i-a refuzat lui Trump cererea de a utiliza în războiul din Iran bazele americane de pe teritoriul Spaniei. El a făcut public anunțul referitor la lansarea lui HODIO la un „forum împotriva Urii” din Madrid. Ca de fiecare dată, progresiștii comunistoizi și totalitarofili văd ură peste tot, cu excepția discursurilor și programelor proprii. Opoziția spaniolă – Vox, Se Acabó La Fiesta, conservatorii – precum și voci independente numesc pe față HODIO drept instrument de cenzură, Big Brother sau Ministerul Adevărului. Ura nu are o definiție obiectivă clară, așa că, în concepția acestor totalitari, ura este tot ceea ce vine dinspre opozanții sistemului ori dinspre dizidenți oridinspre noi toți, cei care nu avem atribuția sau puterea de a defini ce aanume este această „ură” pe care trebuie să o combată inteligența artificială și ce anume este conținutul ilegal pe care trebuie să îl elimine platformele și social media.

Ironic, HODIO apare exact când Sánchez este presat de scandaluri de corupție (soția sa, Begoña Gómez, este în centrul unui scandal de corupție). Sánchez vrea, de fapt, să reducă criticile online la adresa sa, la fel cum vrea și cazul lui Macron (acesta, la rândul său, a inițiat un demers de eliminare a tot ceea ce nu este conform cu știrile oficiale, știri spuse doar la câteva posturi tv sau radio, fidele sistemului).

Criticii spun că HODIO va fi folosit ca să preseze platformele să șteargă conținut de dreapta (anti-imigrație, anti-guvern) sub pretextul „luptei cu ura”. La fel a fost cazul luptei cu covid, al luptei cu clima și al luptei cu Putin (mai nou, lupta cu Trump are șanse să devină main – stream). Media de dreapta din Spania sau din UE prezintă HODIO ca pe un model de „cenzură comunistă” sau de „derivă autoritară”. Guvernul și presa de stânga (El País, RTVE) spun, în schimb, că HODIO e doar monitorizare transparentă, iar nu cenzură directă – platformele vor fi trase la răspundere, dar nu se șterge automat conținut. Spania are deja legi stricte anti-ură. HODIO nu este decât o altă escaladare a cenzurii de tip totalitar: Spania trece de la reacție la monitorizare proactivă sistematică. HODIO va putea fi utilizat și la „prevenție” – criticii, opozanții, influencerii care sunt targetați de HODIO vor fi neutralizați încă din faza de intenție prezumată, fără a mai fi nevoie de fapte. Ce să mai vorbim de judecată … Sunt câteva reacții virale pe X și Instagram, de gen „Sánchez vs. libertatea de exprimare”, meme-uri cu „HODIO = odio” etc., dar reacția este neașteptat de moale și leșinată, ceva similar cu ceea ce s-a întâmplat cu nazipass – ul din plandemie, cu amprenta de carbon și cu portofelul/identitatea digitală. Ca și Ursula von der Leyen, Macron sau Starmer, și spaniolul Sánchez foloște strategia pașilor maximali. Deciziile sale sunt șocante, reacția oamenilor, moale sau inexistentă, tăcerea valorează acceptare, deci se trece la următorul pas maximal. Când lumea va percepe că este într-o colivie digitală, va fi fost prea târziu.

Odată un centru vibrant al vieții cotidiene, unde râsul se revărsa de pe balcoanele încălzite de soare, roțile de tramvai huruiau ritmic peste pietrele cubice, iar brutăriile umpleau aerul dimineții cu mirosul pâinii proaspete, orașul stă acum straniu de nemișcat. Nu este liniștit. Nu se odihnește. „Redus la tăcere”. Ceea ce rămâne nu sunt urmările dezastrului natural, ci destrămarea lentă și deliberată a îngrijirii civice: piețe închise, biblioteci devastate, un râu înfundat cu plastic și rugină. Piața, odinioară plină de vânzători care se tocmesc și aroma acrișoară a prunelor coapte, acum colectează apa de ploaie în plăcile crăpate. Fațada bibliotecii centrale dăinuie, dar ferestrele sale sunt scânduri sau sparte; în interior, rafturile stau goale, cu cotoarele lor decolorate de decenii de soare nesupravegheat. Râul, cândva o arteră reflectorizantă a vieții civice, curge dens și gri, malurile sale fiind pline de resturi, nu de flori. Totuși, acesta nu este abandon. Este „ocupație” prin memorie, prin moștenire, prin acte tăcute de rezistență. Lecțiile unui fost profesor răsună sub un tei doborât. Cusăturile meticuloase ale unui croitor dăinuie încă în tivurile zdrențuite ale paltoanelor încă purtate în tot cartierul. Mușcatele unei femei în vârstă pot fi dispărute, dar obiceiul ei de a îngriji frumusețea, pe fiecare al treilea balcon, trăiește în vlăstarele verzi încăpățânate care ies prin crăpăturile trotuarelor. Urbanii, istoricii și locuitorii deopotrivă se întreabă acum: Ce reconstruim și „cum”? Nu doar structuri, ci sisteme. Nu doar fațade, ci funcții. Nu doar nostalgie, ci infrastructură de îngrijire. O coaliție în creștere, studenți, arhitecți, vârstnici, activiști, cartografiază orașul nu ca pe o ruină, ci ca pe un loc de recuperare. Proiecte de restaurare conduse de comunitate sunt în desfășurare în trei cartiere. O inițiativă a bibliotecii mobile a înregistrat peste 12.000 de împrumuturi de cărți din martie. Iar săptămâna trecută, prima audiere publică privind renovarea urbană participativă a atras peste 800 de participanți, mulți ținând fotografii ale orașului așa cum era și schițe despre cum ar putea fi. Din toate acestea nimic. Nu este vorba despre întoarcerea în trecut. Este vorba despre refuzul de a permite trecutului să fie șters. După cum a spus un locuitor în timpul audierii de marți: „Nu reconstruim un monument. Reactivăm o amintire și o transformăm într-un impuls.” Dar orașul a dispărut. Sau așteaptă, politici, investiții, atenție. Și, din ce în ce mai mult, acțiuni concrete. Dar nimic.

Vă întrebați probabil despre ce oraș vorbesc, despre ce paradis pierdut scriu. Da este vorba despre București. A fost suficient să trec pe bulevardul Magheru și să mă sperii. În dreptul ruinelor de la fostul „Ciclop” o duhoare greu de închipuit peste închipuiri. Și da vis a vis un elegant hotel internațional. Ce să vadă turiștii în acest spațiu insalubru? Treceam îngândurat pe bulevardul Magheru și mă întâlnesc cu un jurnalist și blogger vestit, Marian Ceaușescu. Mă opresc și stăm de vorbă. Dânsul din simpatie îmi oferă un cartonaș pe care este scris: „Borfașilor, dați, bă, banii înapoi!”… Poate știe dânsul ceva de umblă cu asemenea cartonașe după dânsul. Și mi-a povestit despre un om, astăzi ascuns, care trebuia să apere justiția dar care are o datorie de un milion de euro la stat. Eu mă gândeam la scrisoarea mea de la primărie prin care sunt atenționat că mama (Dumnezeu să o odihnească în pace) mai avea o restanță și din această cauză sunt căutat, iar pe urmele mele este o firmă de executare silită.

Și totuși, trebuie să ne întrebăm: ce înseamnă când catalogul de infractori crește atât de mult încât cerneala încețoșează pagina? Când un „hoț” încetează să șocheze și începe să se așeze, precum praful pe o lege neglijată? Atunci pericolul nu mai constă doar în furt, în dezvățarea lentă și colectivă a indignării. Când furtul este normalizat, responsabilitatea devine opțională. Când impunitatea îmbracă hainele legitimității, izvorul nu doar se diminuează, își uită propriul nume. Așadar, să numim clar. Să numim furtul „furt, nu „neregularitate”; trădarea „trădare”, nu „pas greșit politic”; și jaf „pradă”, nu „realocarea resurselor”. Căci limba este primul gard pe care îl construim în jurul justiției și dacă lăsăm cuvintele să ruginească, poarta se deschide larg. Banii poporului nu sunt un împrumut. Este un legământ. Și legământurile nu sunt încălcate în tăcere, sunt spulberate la vedere, apoi măsurate, numite și dacă îndrăznim, reparate, picătură cu picătură sacră.
Să fie pace și poate scăpăm de acești hoți.

Faimosul (în teorie) parteneriat strategic cu SUA, bazat pe afaceri gen Bechtel şi Chevron, se sprijină pe picioarele de lut ale României şi ne va aduce belele. Aeronavele-cisternă americane de la baza Mihail Kogălniceanu, folosite pentru realimentarea în aer a avioanelor de luptă F15, F22, F35, precum şi sistemele de radare, senzori, drone de supraveghere, dar și cele cîteva sute de militari, gata de luptă în Orientul Mijlociu, au făcut Iranul să amenințe România, afirmînd că acest fapt echivalează cu o agresiune militară, iar ţara noastră va suporta consecințe juridice şi politice. Guvernul elveţian a refuzat cererea SUA ca două avioane militare americane să survoleze teritoriul său, relatează Reuters. Autorităţile elveţiene au invocat legea neutralităţii ţării, care interzice survolurile părţilor implicate în conflict în scopuri militare. Nicuşor şi Bolojan au trădat din nou România şi au băgat-o în războaiele psihopaţilor lumii (Trump & Zelenski). Meciul S.U.A în deplasare pare bicisnic, Iranul se apără şi loveşte fără milă, însă Trump nu stă picior peste picior, face noi planuri pentru alte războaie. Soluţia? Ar fi salvator pentru omenire să-i trimitem pe cei doi în spaţiu, numai cu bilet de dus. Să fie însoţiţi şi de măscăricii U.E., B.M., F.M.I., de „astronauţii” de la Davos şi de trădătorii de țară din conducerea României. Oricum, în domeniul spaţial americanii sînt pe nicăieri. Fără tehnologia rusească nu treceau de biosferă, litosferă, ionosferă, stratosferă. N-au călcat nici pe lună, doar nu credeţi în filmele alea regizate de celebrii regizori americani în 1969! Citiţi studiile reale din revista „Ştiinţă şi tehnică”. N.A.S.A foloseşte rachete ruseşti pentru lansări, mai sigure, mai ieftine, mai performante, iar S.S.I. este, de fapt, M.I.R- ul rusesc abgradart, abdatat. Pînă una alta, din cauza lui Trump şi a celor doi trădători din fruntea ţării ne pîndeşte războiul cu doi ochi. Unul din Iran, altul din Ucraina.

Henry Kissinger a afirmat la vremea sa că „soldaţii sunt nişte animale proaste de care ne folosim pentru a face politică externă”. Armatele lumii şi industria de armament sînt cei mai mari poluatori la nivel mondial, dau au fost închise alte industrii pentru planeta verde. Industria de armament arde anual milioane de tone de combustibil în numele războiului. Poluează mai mult decît toate ramurile industriilor pe care au pus lacătul pe motivul fals al încălzirii globale. Din totalul emisiilor globale, 55 la sută poluează industria de armament. Războiul nu înseamnă doar distrugerea statelor şi tragedii umane, ci şi o catastrofă climatică. Războiul din Ucraina a produs 250 milioane de tone de CO2, în doar patru ani, Războiul din Gaza, alte 32 de milioane de tone. Să ne amintim că UE voia să taxeze gazele vacilor, dar permite armatelor să polueze fără să fie raportate milioanele de tone de carbon. Cine plăteşte? Populaţia Europei cu sănătatea, care inspiră plumb şi fum toxic.

Am o propunere cu privire la subiect: recrutările pentru un ipotetic război (care nu-i al nostru, zgîndărit şi chemat de către Stan şi Bran de România) să se facă din rîndul clasei politice şi a conducerii României. Ce act de mare patriotism ar fi să-i vedem în prima linie, cu arma în mînă pe Bolojan, Nicuşor, madam Țoiu şi toată gaşca de troglodiți! Cei mai mulţi tineri n-au făcut armată! Nu cred că autorităţile vor fi atît de înguste la minte încît să pună arma în mînă unor tineri cărora le-a ajuns amarul şi traiul sărac pînă la trăgaci. Aceştia nu vor lua în considerare vulnerabilitatea contextului geopolitic european şi internaţional şi vor îndrepta armele mai întîi spre membrii clasei politice, spre palatele din Bucureşti, spre restul palatelor private ale rechinilor, spre bancheri şi speciali. Să ştiţi că românii nu vor mai sta mult timp cu onoarea „nereperată”, vorba lui Nenea Iancu. Totuşi, nutresc speranţa că nu va fi niciun război la noi, că nu vom fi atacaţi de nicăieri, însă autorităţile slugarnice străinilor cheltuiesc nişte sume colosale aiurea pe înarmare şi pentru asta folosesc panica lui Arafat. Aceasta e o altă invitaţie la trezire a românilor din somnul anesteziant şi mortal indus de manipulatorii corupţi.

Politica lor malformată a adus Ţara dinaintea atîtor pericole. Aceştia şi odraslele lor sînt cei mai potriviţi să pună mîna pe arme! Pentru ce să moară tineretul în războaiele altora? Ca să apere reţele mafiote din sînul Puterii şi vanităţile politicienilor mărunţi? Clasa politică să îmbrace haina militară şi să meargă la război, să scoată castanele din focul aprins de licurici. Să-şi apere plinul făcut prin fraudă şi corupţie. Ţara este a celor care o conduc! Au decimat armata, acum s-o înlocuiască mintenaş cu forţele proprii. SUA nu doresc pacea lumii, nici schimburi economice corecte. Vor doar profit, dominaţie şi exploatare. Să sperăm că se apropie eliminarea acestei elite malefice şi psihopate (valabil şi pentru groparii României), iar omenirea va intra pe drumul evoluţiei fireşti. Ceea ce se întîmplă în Ucraina este o regie perfectă pusă la cale de S.U.A. şi U.E. prin „Maidanul” de la Kiev, încă de atunci s-a născut ideea războiului de azi, ca o provocare la adresa Rusiei. U.E. a dat puţin înapoi cînd a deschis bine ochii şi a văzut că atitudinea de zbir îi este defavorabilă, dar americanii merg înainte. S.U.A. e naşul tuturor războaielor!

Jandarmii planetari americani au marşat de-a lugul istoriei pe cea mai mare vrăjeală şi anume, „exportul occidental de democrație”. Pe unde şi-au băgat coada s-a ales praful. În bună parte, Maidanul din Ucraina şi războiul cu Rusia au fost creația lor. Abia acum, cu războiul din Iran, Trump și-a dat seama că lumea nu mai este unipolară. Ceea ce nu înţeleg oamenii este ca Vestul s-a degradat. Cel mai recent export de democraţie al SUA este Iranul, cu puţin timp în urmă a fost genocidul din Gaza, alături de Israel, unde palestinienii au fost dezumanizaţi, invocînu-se false argumente istorice si religioase pentru a asasina un popor întreg, cu mame şi copii cu tot. Nişte odioşi rasişti care n-au învățat nimic din Holocaust, decît cum să-l reînvie azi, în calitate de călăi de această dată. SUA şi Europa sînt complici la aceste crime barbare, finanțînd cu bani, arme, logistică. De aceea nu mai au dreptul moral să dea lecţii de democraţie. UE s-a transformat într-un lagăr totalitar, unde libertatea de expresie a fost anihilată, tratele europene, încălcate de Comisia Europeană şi de BCE. Trump face ce a făcut toată viața: bani şi afaceri cu armament, mai nou, cu vieţi omeneşti. SUA a minţit cu armele de distrugere în masă în Irak, cu masacrul de la maternitatea din Kuweit City, cu tota războiele duse, cu primăverile arabe, georgiene, armene, cu sancțiunile economice etc. Occidentul nu a avut niciodată legitimitate morală atîta timp cît a continuat să exploateze fostele colonii şi țările din Europa de Est, să se compromită în fața regimurilor autoritare din Golf și să susțină regimul sionist. Cunoaşte cam toată lumea că rolul politicii marilor puteri este acela de a genera probleme, conflicte, dispute, războaie, toate, în vederea îmbogățiri şi supunerii unor state. Aşadar, pe lîngă SUA, care a întreţinut focul războiului timp de 233 de ani, şi astăzi fiind tot cu puşca la ochi, mai sînt şi alte state interlope în lume. Anglia a invadat 171 de ţări, a eliminat 22 de peşedinţi africani din 1963 încoace. Franța a desfăşurat sute de conflicte externe, expansiuni, intervenții militare, conflicte, invazii și campanii coloniale. Napoleon a invadat o mare parte din Europa – Germania, Italia, Spania, Austria, Prusia, Rusia și Țările de Jos. A invadat și colonizat numeroase țări din Africa, Asia și America, inclusiv Algeria, Vietnam, Tunisia, Maroc, Senegal, Niger, Mali, Ciad, Libia și multe altele. Iată-i, acum pe francezi aduși pe capul nostru de Bolojan.

Textul meu stă sub semnul lui Jean D’Ormesson, e titlul său (emisiunea Antenne 2, Paris, 1977-88) și mă obsedează, ca tot ce-i bun și frumos. A deforma faptele istorice nu-i decât un mod de a profana morminte. De la Dosoftei cetire (psalmul 78), „sângele vărsat ca apa” era. În traducerea lui Șerban Foarță, „Vărsat-au sânge cum verși apă/ și n-avea cin’ să-i sape groapă/ celui în veci neastrucat./ Iar cei ce,-n jurul nostru, îs, /de-acest prăpăd al nostru-au râs,/iar cei mai ageri au surâs/a zeflemea… Până când, Doamne,/ de-a lungul câtor ierni și toamne/ mânia Ta să ne condamne?” (Hexachordos)… A fost vremea Roller, când patrioții erau etichetați „eretici periculoși”. Acum, trecerea Prutului, în 22 iunie 1941, nu mai e considerată ripostă la agresiunea URSS din tragicul an 1940: Basarabia întreagă, Bucovina de Nord, Herța (am auzit, la un miting post-socialist, pe cineva spunând, de la tribună, Herțegovina în loc de Herța, atâta istorie știa) răpite. Istoricul Adrian Cioroianu le spune evenimente; eu le spun dezastre. În teritoriile risipite, Basarabia și Bucovina, s-au risipit un milion și cinci sute de mii de români. Cât despre România, a fost mereu jertfelnică în război după război, ca și în criză după criză. După bilanțul lui Florin Mătrescu, au fost 180.000 de prizonieri, în URSS. După același bilanț, cinci sute de mii au fost uciși în lagăre și-n închisori.Uciși în mișcarea partizanilor din munți:10.000. Uciși de colectivizare: 200.000. uciși de Ceaușescu: 60.000. Totalul lui Mătrescu: 2.451.400. Aproape două milioane și jumătate. Acum se vaccinează „sigur și eficient” virușii patriotismului curat, element compromis după ’89. Un mercenar al corectitudinii politice, pe care nu-l mai numesc, zice ritos că nu-și poate iubi țara „pentru că dictatorii își iubesc țara”. Și-mi amintesc de disperarea lui Octavian Paler, îngrozit de ideea mai multor Românii, dar și a mai multor patrii, patria nefiind decât una. Avem acum cea mai numeroasă expatriere din Europa. Se nasc mai mulți copii în afara granițelor decât în România.

S-a revenit, ca-n timpuri rolleriste, la teme tabú. Giureștii, Prodan, Constantiniu, Berindei, Buzatu au fost catalogați reacționari, xenofobi, antisemiți, fasciști. S-a uitat că-n vremi reperiste (Stalin ne voia străini de istoria noastră, cu limbă cu tot: pe ferestrele de tren sta scris: „Ne naghibaitisi v naruju!” (Nu te apleca în exterior) dacă-mi amintesc bine), a-ți iubi patria, alta decât URSS, era crimă de lezdogmă comunistă, atitudine fascistă, hitleristă. Naționalism avea ca sinonim fascism. Brucan, devenit globalizator după ’89, intrat în admirația lui Mândruță de la ProTV, scria în „Scânteia” lui un editorial intitulat„ Dezrădăcinarea naționalismului”, cerând arestarea lui Iuliu Maniu. Istoricul Ovidiu Pecican, pe Facebook, în 16 iulie, 2025, a încercat o definiție a fascismului: „Fascism. opțiune antidemocratică aducând gravă atingere principiului egalitar care stabilea șanse echitabile pentru cetățeni dincolo de credința religioasă sau absența ei, dincolo de opțiunile erotice și sexuale, care manifestă predilecție pentru violența în spațiul public și soluțiile extreme în raporturile dezagreabile cu semenii (…) spre deosebire de celălalt extremism, cel munist, fascismul absolutivează naționalismul intransigent, nu internaționalismul proletar”.

Avem de ales? Mă întreb (oare ca un fascist?) dacă avem de ales. Da. Vocabula intransigent față cu cei care nesocotesc simbolul Unirii, ca istoricul universitar Cioflâncă. Colonelul Cuza îi place sau nu-i place, treaba lui, dar Cioflâncă universitarul caută efectele holocaustului într-un cimitir din preajma Iașului. N-a găsit groapa comună pentru evreii uciși, cum a crezut și a vrut să-l credem. Erau doar oase de țărani băștinași, nicidecum criminali fasciști, dintr-un vechi cimitir sătesc abandonat. Și-o fi cerut scuze pentru acest fake ridicol?

„Ne-au tras iarăși pe sfoară Corbii”, mi-a spus Gheorghe Buzatu, cu referire la gruparea filosovietică Iliescu-Brucan-Mazilu-Kostyal. În dosarul „Corbii”, instrumentat de col.Gh. Trosca, ucis nu întâmplător, apar ca agenți sovietici. Nicolae Militaru, pus de Ion Iliescu ministru al Apărării, Virgil Măgureanu, pus director SRI, gen. Ionel Vasile, pus șef la Marele Stat Major, Emil (Cico) Dumitrescu, pus secretar de stat la interne. Cico l-a chemat pe Iliescu la TV. Era membru GRU. Iar istoricul Buzatu a fost etichetat edec reacționar, pășunist, conservator. „KGB și GRU, a mărturisit gen. Victor Atanasie Stănculescu, în interviul cu Alex Mihai Stoenescu, au tras în București și în Timișoara”. 1015 teroriști adevărați, zice „Victoraș”, s-au evaporat.

Am intrat în post-adevăr? Și-i mulțumesc pentru vocabulă lui Lee McIntire, Post-Truth, 2018. A fi corect istoric înseamnă să denigrezi trecutul și să vâri bug-uri în urechile tinerilor ca să-i derutezi, prin manuale alternative, despre fapte alternative. Să cauți dovezi? Metodă perimată. O fi un depășit Jaques Le Goff care scrie că „Istoria trebuie făcută cu toate documentele pe masă”, nicidecum cu toate de-mitizările pe masă, cum face Boia? Manipularea prin istorie e la ordinea zilei. Și nu mai scapi de minciună, n-o mai scoți din minte, minciuna fiind de multe ori mai convingătoare decât adevărul. Avem „pământul răstignirii”, spre a-l numi ca Goga, iar semidocții care apar pe varii canale găsesc cu cale să-i conteste pe martirii închisorilor, în siajul lui Florian (de ce nu este un ONG Institutul „Elie Wiesel”, dacă nu contenește să-i conteste pe partizanii din munți?). Știe urmașul profesorului de marxism-leninism-stalinism – exact așa se numea cursul – de martirajul din pușcării? Știe ce le era interzis „bandiților”? N-ai voie să vorbești. Să privești afară. Să răspunzi admonestărilor gardienilor. Să citești, să studiezi? Interzis. Să scrii cu tocul sau cu stiloul? Interzis. Și acum ce facem? Ne supunem iarăși de-personalizării? E minim, pe cale de consecință, curajul de a vorbi? Libertatea civică e și ea minimă sub Legea Vexler? Ne e scris în ADN să fim supuși, nu demni, nu cu onoare? Nu, nu cred asta. Suntem liberi încă să acceptăm ori să negăm. Ce-i drept, cu riscul unei condamnări, conform Legii Vex, între doi și cinci ani de pușcărie. Condamnarea pentru exprimarea unui opinii o fi democratică? Dar inducerea unei frici iraționale, ca să-ți pui lacăt la gură, tot democratică este?

Există un moment rar în viața publică a unui om în care presiunea nu îl mai micșorează, ci îl dezleagă. În care hărțuirea nu mai strivește, ci decantează. În care sistemul, crezând că își apără zidurile, ajunge să creeze fără să vrea un Om liber. Absolut liber. Ceea ce a spus ieri Călin Georgescu nu a fost un discurs defensiv. Nu a fost o justificare. A fost o ieșire din cușcă. Calm, rar, fără ură. A vorbit ca un om care nu mai cere voie. Și tocmai de aceea a fost periculos pentru cei care trăiesc din frică și control. Sistemul hărțuiește doar ceea ce nu poate controla. Nu ideile goale sunt urmărite, ci cele care pot trezi. Nu figurile decorative sunt atacate, ci cele care refuză să se lase absorbite. Hărțuirea nu este semn de slăbiciune a celui vizat, ci mărturia limitei sistemului. În fața acestei presiuni, Călin Georgescu nu s-a fragmentat. Nu s-a retractat. Nu a coborât tonul pentru a fi acceptabil. A făcut exact opusul: s-a adunat. A vorbit despre muncă nu ca slogan, ci ca lege a demnității. Despre resurse nu ca pradă, ci ca responsabilitate. Despre patriotism nu ca zgomot, ci ca legătură sacră între om și pământul pe care calcă. A vorbit ca un om care știe că libertatea nu este oferită de stat și nici garantată de aplauze. Libertatea începe atunci când nu mai ești negociabil. Când nu mai depinzi de validare. Când nu mai ai ce pierde în afară de adevăr.

Și tocmai aici se produce ruptura: sistemul funcționează pe frică, pe dependență, pe conformare. Omul liber funcționează pe sens. Iar sensul nu poate fi hărțuit. Când un om rămâne în picioare sub presiune, el nu mai este doar persoană publică. Devine oglindă. În el se vede întrebarea care îi neliniștește pe toți: dacă se poate trăi și altfel? Dacă se poate vorbi fără teamă? Dacă se poate munci fără să fii umilit? Discursurile lui nu sunt despre sine Ci despre o Românie posibilă, una care nu se târăște, nu cerșește, nu se rușinează de sine. O Românie care înțelege că resursele nu sunt doar în sol, ci în oameni. Că munca nu este pedeapsă, ci act de libertate. Că patriotismul nu este strigăt, ci fidelitate tăcută. În fața hărțuirii, omul obișnuit se apără. Omul liber se eliberează. Și exact asta s-a văzut: nu o victimizare, ci o desprindere. Nu o luptă cu sistemul, ci o ieșire din logica lui.

De aceea, după toate ce s-au întâmplat, Călin Georgescu nu pare slăbit. Pare mai limpede. Mai greu de prins. Mai imposibil de redus la etichete. Pentru că libertatea absolută nu este lipsa constrângerilor. Este independența interioară față de ele. Iar când un om ajunge acolo, sistemul poate face un singur lucru: să se privească pe sine și să se teamă. Când un om nu mai poate fi înfrânt de frică, sistemul nu mai are nici o putere asupra lui. Asta face hărțuirea de fapt. Hărțuirea te scoate din rând și propria ta libertate te scoate din sistem. Nici până azi nu l-au putut învinge pentru că un Om liber nu poate fi învins. El poate fi cel mult recunoscut. Și de prieteni și de dușmani. Politici! Sistemul te poate urmări, dar tot sistemul trebuie să înțeleagă un lucru simplu: Libertatea interioară a unui om, oricum s-ar numi el, nu poate fi arestată! Niciodată!

Domnul să vă miluiască.