Arhiva zilnică: 26 noiembrie 2018

Trump Bullytorul…

Data: 22 aprilie 2026 by Marin Neacșu

Recunosc că am dorit ca Trump să câștige alegerile împotriva lui Biden, dar nu pentru că l-aș fi apreciat pe Trump, ci pentru că am constatat că Biden nu mai era în stare să conducă nici țara, nici politica SUA și probabil nici mașina, dacă o conducea el. Era senil și spun asta nu cu răutate ci ca o constatare privind efectele vârstei și bolilor de care suferea. La fel de adevărat este că nu agream deloc politica democraților în special amestecul administrației, dar și al susținătorilor lor, recte Soroș, în viața internă a statelor europene, inclusiv a României. Nu îmi place să îmi dicteze altul la mine în casă, indiferent ce intenții pretinde că are. Dar încă de la primul mandat al lui Trump, am constatat și menționat că indiferent câte sedii sau case are, pe toate are ceva tigle lipsă. De atunci, în zece ani, dacă luăm în calcul câte uragane, tornade, furtuni au bătut America de la Nord la Sud sau de la Est la Vest și invers, este normal ca numărul tiglelor zburate să se fi mărit. Dacă informația apărută în media este adevărată, cea legată de declarația sau îngrijorarea primei mame a Americii despre propriul fiu, atunci ar fi o confirmare a părerii generale, și anume că este un a-sociabil, în cel mai fericit caz. Citind, totuși, elemente din biografia lui, cred că mama lui nu ar fi făcut astfel de afirmații, pentru că era prea modestă, prea tăcută, prea cuminte pentru a spune că fiul ei e un idiot.

Opinia nepoatei lui Trump este reală și deloc măgulitoare la adresa „pacifistului” lumii. Mary Trump, fata fratelui său, Fred Junior, spune despre el că este „un sociopat, cu manifestări de bullying, antisemitism, rasism, misoginism şi xenofobie”. Eu personal o cred, dar ceea ce este mai grav, este că manifestările sale de bullying, practicate prima oară în Academia Militară din New York, au devenit politică de stat a „statelor unite ale SUA”. Să mă explic:

Când Trump a afirmat, la începereea celui de-al doilea mandat, că vrea să anexeze Canada, cei mai mulți au spus că glumește; Când, în aceeași perioadă, a ridicat pretenții asupra Groenlandei, făcându-i pe danezi să apeleze la sprijinul mamei Europa, aceiași spectatori au zis că așa ceva nu se poate, dar cu jumătate de gură; Când același Trump a ridicat pretenții asupra Premiului Nobel pentru Pace iar deținătoarea, intimidată, i l-a cedat într-un gest incredibil, unii au zâmbit condescendent; Când l-a ridicat pe Maduro din pat cu familie cu tot și a rechiziționat aurul și petrolul venezuelean, Europa a tăcut, pentru că Venezuela nu însemna nimic pentru ea; Când același Trump, căci nu pot să spun America, a executat ordinul Israelului atacând Iranul, din nou Europa a tăcut, dar a și tremurat pentru că știa că va fi atrasă în conflict, cu sau fără voie, așa cum a fost implicată și împinsă și în din cel din Ucraina. Numai că acuma Europa încă se codește, mimează opoziția, deși știe că nu are încotro, depinde de petrolul și gazelle pe care americanii au pus mâna. Practic rechiziționarea petrolului venezuelean a fost pasul către atacarea Iranului, căci practic SUA a lăsat Europa fără altă variantă de aprovizionare și e obligată să facă jocul lui Trump. Mai devreme sau mai târziu, în grup sau individual, țările Europene vor fi nevoite să se alăture atacatorilor.

Acum, supărat că Franța, Italia, Anglia (la briți mie îmi dă cu zecimale, îmi e teamă că Anglia face din nou un joc perfid, eu cred că sfârșitul, indiferent când și cum va veni, va aduce doar 3 câștigători, SUA, Israel și Anglia) și Spania au refuzat să se implice și chiar să dea voie avioanelor americane din bazele „NATO” din Europa să participle fie și doar logistic la conflict, Trump amenință Spania cu măsuri „comerciale”. De ce amenință doar Spania și nu și Franța, Germania și Anglia? Pentru că Spania e cea mai slabă și nu poate riposte nici măcar diplomatic. Iar perfidul Albion spre exemplu, își trimite coroana să negocieze acordul, dar fără a angaja Parlamentul. Se știe că regele nu are prerogative executive, cum nu are nici prima țiitoare a României, deci poate semna orice, juridic și diplomatic nu are valoare, dar Bully se poate lăuda că „o serie de țări ne-au promis sprijinul”. Nu ar fi exclus să ne trezim că și Nicușoara noastră a semnat ceva.

Ei bine, toate aceste acte și multe altele ca și declarațiile și amenințările uneori aberante ale lui Trump la adresa oricui nu îi dă „jucăria” care îi cade lui cu tronc, nu sunt altceva decât manifestări ale unui orgoliu nemăsurat și practic asistăm la un bullying politic, economic, diplomatic și militar similar acțiunilor marilor satrapi ai istoriei, plecând de la Genghis Khan și terminând cu Hitler. Diferența însă este aceea că dacă aceștia își manifestau și impuneau dorințele în fața unor vecini, sau țări considerate dușmani, Trump îi „bull(y)ește” pe cei care credeau că sunt aliații lui. Este clar că Trump e surprins și supărat că Europa nu a intrat în jocul său, dar nu pentru că ar avea nevoie de „forța lor” căci Europa, militar, grație „contribuției” la conflictul din Ucraina, este la pământ, deci Trump nu de tehnica militară europeană are nevoie, și face spume și amenință inclusiv cu ieșirea din NATO, așa cum și Becali amenință că pleacă din fotbal, dar și unul și altul fac bullying. Trump nu va scoate SUA din NATO, pentru că asta ar fi cea mai mare lovitură pentru economia de război a SUA, fără partenerii din NATO, „câinii războiului” din industria militară americană, ar deveni muritori de foame, căci nu ar mai avea cine să le cumpere și schimbe periodic tehnica.

Eu am spus de ani de zile că scopul SUA în conflictul din Ucraina nu este să slăbească Rusia, nici să apere „democrația” Bandera din Ucraina, ci să slăbească Europa, să o facă să își cedeze tehnica Ucrainei pentru a se reaproviziona apoi cu tehnică „de ultimă generație” de la unchiul Sam care nu a dat nimic gratis nimănui, ba, a mai și primit bani în avns fără să fie văzută marfa și chiar fără să existe fizic. În comparație cu firmele contractoare americane, fetele lui Epstein sunt exemple de corectitudine căci ele măcar arătau marfa înainte de a cere bani. S-ar pune întrebarea dacă Trump va reuși să îi „convingă pe aliați” să i se alăture. Eu personal cred că da, și mai cred că unii „macroni” care au tot baleat când într-o luntre când în alta, deja poartă negocieri și vor parte din „pradă” așa cum au încercat să obțină și din Ucraina, dar „pe șest”, să nu afle „prietenii” din NATO. Mai vedem, dar europenii sunt prea slabi și prea corupți pentru a putea rezista bullyingului lui Trump.

Faptul că Trump a decis să își trimită mii de soldați să încerce să ”deschidă” Ormuzul, unitățile de elită și multă, foarte multă tehnică, ne arată că e decis, cel puțin el, să meargă până la capăt, indiferent care va fi acesta. E prea plin de el pentru a îi fi teamă că un ”neica nimeni„ îl poate înfrânge, mai ales că țările arabe din zonă nu s-au despărțit de el, iar Rusia și China se implică doar informațional dar în niciun caz deschis de partea Iranului. Culmea este că în loc să îi amenințe pe ruși și pe Chinezi pentru sprijinul acordat Iranului, Trump își amenință aliații pentru neimplicare, deși nu e cazul să ceară ceva, articolul 5 nu se aplică când una din țări atacă altă țară. Spune și asta ceva despre caracterul său, despre politica SUA. Ba, mai mult a început să ia măsuri interne, își schimbă sau provoacă să plece proprii colaboratori, generali din Pentagon, a renunțat la Prim-Procuror și alte persoane de rang înalt, pentru că nu vor să îl urmeze. Șeful clasei își bate proprii colegi. Atitudinea sa se împletește cu cea a lui Tony Blair, acualul consilier al lui Trump care spune: „respingem afirmațiile că ceea ce a făcut Israelul în Gaza este genocid, deoarece acesta este antisemitism. Nu există genocid”. Deci nu există decât ceea ce vor ei să existe, toate definițiile genocidului se prăbușesc când vor ei, cei de la butoane. Și noi îl condamnăm pe Stalin pentru că a aplicat principiul Leninist, „cine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Deja este depășit, astăzi Trump ne spune că „nu există adevăr decât adevărul meu„ iar „cine nu este cu mine, va fi pedepsit”.

Și când mă gândesc că unii aplaudat” patriotismul” lui Trump, îndemnul la autodeterminare, la suveranism și „ieșirea din turmă” pe care le propăvăduia în campania sa. Am spus încă de atunci că totul e gargară, că Trump propagă suveranitatea lui, că îi iubește pe cei care nu acceptă jugul altora dar își pleacă capul în fața lui, că vrea suveranitate, dar nu pentru căței, dar nu am fost crezut. Dacă și acuma mai crede cineva în bunele sale intenții și dorința de a ”încheia pacea” să meargă să se înroleze în Diviziile „păcii„ 101 și 82. Pentru cine se întreabă de ce au fost schimbați Randy George și alți generali americani, pun o întrebare de om normal: cine ar accepta să trimită pe o insuliță de 20 km, zeci de mii de soldați, oferind astfel iranienilor ocazia să decimeze efectiv floarea armatei americane? Nu trebuie să fii strategul lui pește prăjit ca să înțelegi, pe de altă parte, că a invada o insuliță de 20 km sau a ocupa o țară de 1,648,195 kmp cu 10000 de oameni este o nebunie. Bănuiesc că și Trump știe asta și are nevoie de sprijinul Europei, pentru că: – lipsa de implicare a Europei dă curaj iranienilor care văd că Trump e izolat și poate speră că acesta renunță, dar refuzul Europei nu dă bine nici în fața americanilor care se văd izolați; – dacă rămâne singur, sau cu un aliat sau doi de alura lui Nicușor vor râde și curcile de el; – un conflict în care să moară DOAR soldați americani din ambiția altora (a se citi israeliților) nu face bine la tenul americanilor; – din ce în ce mai mulți republicani îl contestă și riscă să nu mai prindă nici 20% în sondaje la jumătate de mandat; – proiectul MAGA riscă să se transforme în praf urât mirositor;

Deci Trump are nevoie de „participarea” europenilor fie și doar declarativ, căci oricum mare lucru nu au de oferit. Iranienii, însă, dar mai ales americanii, trebuie să știe că „Trump e sprijinit”, America nu se „sacrific singură”. De aici și minciunile lui Trump și așa-zisele amenințări sau „victorii”, acestea sunt trâmbițate pentru a-i convinge pe europeni că victoria e ca și asigurată și dacă vor să stea la masa învingătorilor, să participle la ”reconstrucția Iranului, să prindă contracte (ca și în Ucraina ?!) trebuie să se miște. Deci, va șarja Europa la cererile lui Trump? Are posibilitatea să își păstreze „independența? Mie mi se pare aproape imposibil. Trump a pus punctul pe „I” când a spus: – „cumpărați din SUA, avem din abundență. – adunați-vă puțin curajul întârziat, mergeți la strâmtoare și pur și simplu luați-l. A fost o replica furioasă, pentru refuzul Europei de a îl sprijini fie și doar declarativ, dar și plină de cinism, pentru că i-a împins să nu mai ia gaze și petrol de la ruși, a aruncat în aer North Stream pentru a se asigura că nu mai au cum să apeleze la ruși, i-a pus pe europeni să își doneze parte din petrol și gaze Ucrainei, apoi a rechiziționat petrolul venezuelean pe care acuma îl vinde Indiei. Deci Europa a rămas fără resurse energetice, la îndemnurile, sfaturile și măsurile impuse de SUA. De ce a făcut America asta? Pentru a se asigura că europenii îl vor sprijini în conflictul cu Iranul, iar mai târziu cu China și/sau Rusia. Acuma se vede că totul a fost un plan pregătit din timp pentru acest război care de fapt nu e în folosul americanilor, pentru că și ei își pierd investițiile din Orientul Mijlociu, ci doar în avantajul Israelului. Europenii sunt cu ștreangul pe gât iar Trump, cel care a pregătit funia și le-a pus-o pe gât, acuma le spune cinic : Noi avem din belșug, nu avem nevoie de strâmtoarea Ormuz, dar voi dacă aveți nevoie, cumpărați de la noi sau treceți prin strâmtoare. Dacă nici acuma liderii europeni nu văd realitatea nu le rămâne decât să își tragă scaunul de sub picioare.

Așadar, soarta lumii se află la ora asta în mâinile unui individ care în afară de propriile vise nu mai ține cont de nimic. „Alea jacta est!”.

Nouă molii stacojii…

Data: 22 aprilie 2026 by Viorel Patrichi

În sfârșit, președinta Curții Constituționale a explicat de ce acest organism suprastatal și suprapartinic a anulat alegerile: un candidat a devenit brusc prea popular cu ajutorul rușilor și trebuia oprit. Ea nu a explicat și de ce Călin Georgescu și Elena Lasconi au fost eliminați complet de pe lista candidaților când s-au reluat alegerile. Simina Tănăsescu manifestă convingerea (!) că așa trebuia procedat și că nu s-a încălcat Constituția prin anularea dreptului de a alege și de a fi ales, și că nu a fost comandă politică. Dimpotrivă, „o țară întreagă știe” (expresia revine de mai multe ori) că așa trebuia procedat după „desecretizarea documentelor” pe care „o țară întreagă le-a cunoscut”. Cocoțată pe purcoiul de bani, cucoana sfidează orice jenă elementară, la fel ca tapirul care a ieșit la pensie ultraspecială. AȘA dOAMNĂ MAI RAR!… „Hotărârea noastră e publicată în Monitorul Oficial (…) Motivele țin de încălcarea drepturilor electorale ale alegătorilor, încălcarea dreptului de a fi ales al candidaților și nerespectarea flagrantă a regulilor referitoare la finanțarea campaniei electorale. Sunt trei motive extrem de solid ancorate în textul Constituției noastre”, a explicat Simina Tănăsescu într-un interviu acordat pentru TVR Info. „Ele țin de competența CCR, în măsura în care vorbim de drepturi fundamentale de tip electoral. Și sunt motive care au fost detaliate într-o hotărâre care a trecut destul de multe teste juridice, și testul Comisiei de la Veneția, și testul Comisiei Europene. Motivele sunt bine prezentate în Hotărâre”, a subliniat ea. Să chiorăști tu că a fost de acord Comisia de la Veneția cu abuzul vostru fără precedent?! Fiindcă până și Stalin falsifica alegerile, dar nu a îndrăznit vreodată să le anuleze. O asemenea decizie frizează apocalipsa totalitară. De aceea, majoritatea românilor vorbesc despre lovitura de stat prin folosirea Curții Constituționale.

Despre faptul că CCR validase deja primul tur al alegerilor prezidențiale, apoi a decis anularea întregului proces electoral, președinta Curții Constituționale a spus că decizia a fost luată după ce „împreună cu o țară întreagă am luat cunoștință de informațiile din documentele desecretizate”. Iar din acele documente desecretizare, judecătorii CCR au fost interesați de acele informații legate de modul în care s-a desfășurat campania, a mai spus Simina Tănăsescu.

„Într-o primă fază, CCR a validat primul tur al alegerilor, iar asta s-a întâmplat într-o zi de luni. Anularea întregului proces electoral, nu doar al primului tur, ci în întregime tot procesul – asta înseamnă de la faza depunerii candidaturilor – s-a produs într-o zi de vineri. (…) Nu toate candidaturile ajung la CCR decât dacă au fost contestate. Unele candidaturi nu au ajuns deloc la nivelul CCR. Unele aspecte nu sunt în competența CCR, ci a altor instituții ale statului care se ocupă de modul de desfășurare a campaniei în mass-media. Chestiunile legate de campanie și finanțare au făcut obiectul analizei la finalul procedurilor, când trebuia validat ansamblul alegerilor. (…) Încălcarea dreptului de vot al cetățenilor chiar cred că nu aveam cum să o stabilim anterior. Împreună cu o țară întreagă, și noi am luat la cunoștință de documentele care au fost desecretizate, și am avut nevoie de un timp de procesare a informațiilor din acele documente, care au fost desecretizate într-o mișcare fără precedent”.

Nu a fost deloc ușor pentru moliile de la CCR. Cum să dai cu parul și să anulezi alegerile? „N-a fost o decizie ușoară, n-a fost una pe care să ne-o dorim, n-a fost ceva la care să ne fi gândit vreodată că am putea să ne confruntăm, însă a fost o decizie asumată. Informații pe care nu le-am avut și le-a avut nimeni înainte ca ele să fi fost desecretizate, au necesitat un timp de înțelegere și de gândire asupra argumentelor… Din perspectivă juridică, mai exact, ne-au interesat din acele documente chestiuni legate de modul de desfășurare a campaniei electorale, pe care nu le aveam, nu le știam. Când documente desecretizate arată faptul că e posibil ca într-o campanie electorală (un candidat) poate să aibă un salt spectaculos de popularitate cu cheltuieli absolut inexistente, sau cel puțin declarate a fi zero, asta este o informație pe care nu o aveam anterior și pe care a trebuit să o analizăm din perspectivă constituțională. (…) Realitatea obiectivă rămâne aceeași: unele informații au fost cunoscute în spatiul public abia după desecretizarea acelor documente”, a explicat Simina Tănăsescu.

Cucoana a rămas în același delir de grup: „Informații pe care nu le-am avut și le-a avut nimeni înainte…” Cum adică? Cei nouă judecători au decis, la 6 decembrie 2024, anularea întregului proces electoral cu privire la alegerea preşedintelui ţării şi reluarea acestuia de la zero, în integralitate. Decizia, luată cu unanimitate de nouă voturi, a intervenit după ce Curtea validase primul tur de scrutin, dar asta nu le preocupă defel pe cele nouă molii stacojii. Cu o zi înainte de decizia de anulare, CCR a primit patru sesizări în care se solicita anularea rezultatelor de la primul tur al alegerilor prezidenţiale. Sesizările au fost formulate după desecretizarea rapoartelor înaintate în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) de către serviciile de informații, în care „s-a constatat că au avut loc acţiuni ale unui actor cibernetic statal” şi că „România este o ţintă pentru acţiuni hibride agresive ruse”. Adică milioane de români au votat fiindcă așa le-a poruncit Putin! Și când Putin poruncește, până și țăranii care votau din moși strămoși cu pesedeu au votat acum pentru Călin Georgescu. Asemenea otrepe sfidează bunul simț elementar când justifică reluarea scrutinului după ce ambii finaliști au fost excluși de pe liste. Poate eu voiam să votez pentru Elena Lasconi și mi s-a luat acest drept. Dragi tovarăși și naș Floreo, rămâne ca în gară. Ca în gara lui Kim din Coreea de Nord…

Istoria a scăpat de sub control…

Data: 22 aprilie 2026 by Petru Jipa

Odată, lumea era ascultătoare. Nu ritmul unui somn, ci zumzetul pașnic al unei case unde toți visau frumos. Oamenii credeau că au lăsat istoria în urmă, ca un copil care crede că și-a învins în sfârșit frica de întuneric. Dar apoi, fără avertisment, istoria a sărit din umbră. Nu ca o amintire, ci ca o armă. Războiul care odinioară dormea în arhive s-a trezit, iar odată cu el, groaza pe care credeam că am alungat-o pentru totdeauna. Ce s-a întâmplat? Niciun mare dușman, niciun atac brusc de nicăieri. Mai degrabă, a fost spulberarea încrederii, o ruptură care încet, inexorabil, a devorat societatea. Ca un virus care se răspândește prin rețelele digitale fără știrea noastră, a apărut o nouă ură: nu bazată pe ideologie, ci pe neîncredere. Mass-media, odinioară mesageri ai adevărului, a devenit arme. Adevărul însuși a devenit o monedă care putea fi cumpărată, manipulată sau vândută. Și așa a început jocul, nu cu tunuri, ci cu știri, cu hashtag-uri, cu minciuni care se simțeau ca săpunul în mâinile celor puternici. Lumea, care atât de mult timp se considera matură, și-a dezvăluit rănile. Tinerii, care nu văzuseră niciodată războiul, au învățat brusc ce înseamnă să-ți fie frică. Bătrânii, care cunoșteau suferința trecutului, au revăzut-o, nu în amintiri, ci în ochii nepoților lor. Mișcarea pentru pace, odată o adiere ușoară, a devenit o furtună de neoprit. Căci pacea nu este o stare, ci o alegere constantă și uneori omenirea alege împotriva ei.

Totuși, în aceasta rezidă puterea momentului: Istoria nu s-a schimbat. Este încă aceeași, doar că de data aceasta nu o mai putem ignora. Războiul nu este un accident, ci un avertisment. O reamintire că pacea nu este un dar, ci un instrument care trebuie ascuțit zilnic. Și dacă nu reușim să facem acest lucru, istoria nu numai că se va repeta, ne va înghiți. Pentru că lumea despre care credeam că va rămâne pentru totdeauna tăcută aștepta doar momentul în care vom înceta să-i acordăm atenție. A început cu un foc de pistol la Sarajevo, mic, ascuțit, aproape disprețuitor, ca un chibrit aprins într-o cameră plină de lemne uscate. Nimeni nu și-a imaginat că flacăra va înghiți continente. În 1914, Europa a pornit la război nu pe tobele ideologiei sau ale cuceririi, ci pe ritmul fragil al alianțelor înțelese greșit, al orarelor citite greșit și al presupunerilor atât de adânc înrădăcinate încât încetaseră să mai fie puse la îndoială, pur și simplu „banal”. O banalitate a birocrației, a protocolului, a „așa s-a făcut dintotdeauna”. Astăzi, armele sunt mai liniștite, câmpurile de luptă mai puțin vizibile, dar același zumzet liniștit al certitudinii neexaminate vibrează sub diplomația noastră, algoritmii noștri, titlurile noastre. Această banalitate nu a dispărut; doar și-a schimbat uniformele. Atunci, purta lâna gri a generalilor care credeau că orarele feroviare erau mai fiabile decât judecata umană. Acum, poartă sticla neagră și elegantă a smartphone-urilor care derulează criză după criză: Ucraina, Gaza, Marea Chinei de Sud în timp ce mintea, obosită de repetiție, începe să confunde „familiaritatea” cu „înțelegerea”.

Vorbim despre „cicluri de escaladare” și „linii roșii” ca și cum ar fi modele meteorologice previzibile, inevitabile, chiar naturale, când, în realitate, sunt construcții umane, fragile ca un pergament vechi, ținute laolaltă de obicei, nu de înțelepciune. Banalitatea de astăzi este algoritmul care ne hrănește cu indignare în doze atent selecționate; este comunicatul diplomatic care înlocuiește sintaxa cu substanța; este consensul tăcut că unele conflicte sunt „prea complexe” pentru a fi confruntate… până când ard. Și mai rea este banalitatea aritmeticii morale, calculul inconștient care atribuie valoare vieților pe baza geografiei, religiei sau vizibilității media. Moartea unui copil la Kiev ajunge pe primele pagini ale ziarelor; aceeași tragedie din Khartoum pâlpâie pentru scurt timp, apoi se estompează, înlocuită nu de acțiune, ci de un alt titlu, o altă statistică, o altă „normalitate”. Aceasta nu este indiferență; este ceva mai insidios: normalizarea. Asemenea diplomaților dinainte de război care semnau ordine de mobilizare în timpul prânzului, absorbim atrocitatea în fragmente de 280 de caractere, apoi ne întoarcem la rutina noastră, netulburați, neclintiți, fără a da socoteală. Mașinăria războiului nu mai are nevoie de săbii și de zăngănit de săbii; funcționează pe tăcere, pe viteză, pe abandonul liniștit al imaginației în fața confortului. Și totuși aici se află fractura din oglindă, știm mai bine. Avem arhive, arhive pline de avertismente. Avem mărturii ale supraviețuitorilor, socotelile istoricilor, pergamentele poeților, toate mărturisind nu despre soartă, ci despre alegere. Primul Război Mondial nu a fost inevitabil. A fost ales, treptat, de oameni care au confundat procedura cu prudența, precedentul cu principiul. Astăzi, alegerile sunt mai subtile, dar nu mai puțin importante: alegerea de a „deconecta” în loc de a conecta; alegerea de a încadra conflictul ca „răutăți antice” mai degrabă decât ca resurse contestate sau moșteniri coloniale; alegerea de a trata diplomația ca performanță mai degrabă decât ca reparație. Atenție la noua schimbare din Ungaria, nimic nu e întâmplător. Dar poate rațiunea învinge răutatea. Să fie pace!

Numărul 773

Data: 22 aprilie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Poezia ca ceremonie a textului. Limbaj, ritual și sacralitate în discursul poetic…

Data: 21 aprilie 2026 by Alexandru Florin Țene

Într-o epocă dominată de comunicarea utilitară și de accelerarea schimburilor semantice, poezia își conservă o funcție aparte: aceea de a suspenda fluxul obișnuit al limbajului și de a institui un spațiu de intensitate simbolică. Conceptualizată ca „ceremonie a textului”, poezia poate fi înțeleasă drept un act ritualic în care cuvântul nu mai este instrument, ci eveniment. Această paradigmă permite articularea unei perspective interdisciplinare, la confluența hermeneuticii, semioticii și antropologiei culturale. Studiul de față își propune să investigheze mecanismele prin care textul poetic dobândește statut ceremonial, insistând asupra dimensiunii performative a limbajului, asupra rolului autorului și cititorului, precum și asupra modului în care poezia românească modernă și contemporană reconfigurează această funcție. Noțiunea de ceremonie implică un cadru simbolic organizat, repetitiv și consacrant. În teoria lui Mircea Eliade, ritualul marchează trecerea de la profan la sacru, instituind un timp și un spațiu diferit de cotidian. Analog, textul poetic creează o ruptură în ordinea discursului obișnuit, configurând o „zonă de intensitate” semantică.

Roman Jakobson definea funcția poetică drept orientarea mesajului asupra lui însuși. Această autoreferențialitate transformă limbajul într-un obiect de contemplare, apropiindu-l de structura ritualică: fiecare element devine semnificant în sine, nu doar purtător de informație. Ritmul, repetiția și paralelismul — trăsături definitorii ale poeziei – sunt, de altfel, caracteristici fundamentale ale discursului ritualic. Ele creează o ordine formală care depășește nivelul semantic și induce o experiență aproape corporală a textului. Teoria actelor de limbaj, dezvoltată de J.L. Austin, introduce distincția între enunțuri constatative și performative. În poezie, această distincție se estompează: orice enunț devine, într-un anumit sens, performativ. Versul poetic nu descrie doar o realitate, ci o instituie. În acest sens, poezia poate fi comparată cu incantația: ea creează o lume posibilă prin simpla rostire. George Steiner observa că „orice limbaj autentic este, într-un sens profund, o invocație”.

În poezia lui Lucian Blaga, de exemplu, cuvântul are o funcție cosmogonică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Această declarație nu este doar o afirmație etică, ci un act de poziționare ontologică — o instituire a unei relații specifice între subiect și univers. Textul devine astfel un spațiu ceremonial în care se negociază raportul dintre cunoaștere și mister. În această paradigmă, autorul poate fi interpretat ca un „oficiant” al limbajului. El nu doar creează, ci organizează un ritual textual, stabilind reguli implicite de lectură. Paul Valéry sublinia că poezia este „o ezitare prelungită între sunet și sens” – formulă care sugerează caracterul deliberat, aproape liturgic al construcției poetice. Cititorul, la rândul său, devine participant activ. Hans-Georg Gadamer a demonstrat că înțelegerea este un proces dialogic; în cazul poeziei, acest dialog capătă o dimensiune inițiatică. Lectura presupune o disponibilitate pentru ambiguitate, o suspendare a așteptărilor logice și o deschidere către pluralitatea sensurilor.

În poezia lui Nichita Stănescu, de exemplu, cititorul este invitat într-un joc ritualic al limbajului: „Se nasc cuvintele din tăcere”. Această inversare ontologică transformă lectura într-un act de participare la geneza sensului. Roland Barthes introduce conceptul de „plăcere a textului”, asociat cu experiența unei intensități semantice care depășește comunicarea utilitară. În acest sens, poezia poate fi interpretată ca un proces de sacralizare a limbajului. Julia Kristeva dezvoltă noțiunea de intertextualitate, arătând că orice text este un spațiu de intersectare a altor texte. În poezie, această intertextualitate contribuie la caracterul ceremonial prin evocarea unei tradiții simbolice. În lirica lui Ion Barbu, de pildă, limbajul devine un sistem ermetic, aproape inițiatic: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste”. Aici, ceremonialitatea derivă din opacitatea controlată a limbajului, care solicită un efort interpretativ asemănător descifrării unui ritual. Poezia românească oferă numeroase exemple ale acestei dimensiuni ceremoniale. De la simbolismul lui Alexandru Macedonski la modernismul lui Tudor Arghezi și experimentalismul contemporan, se poate observa o tensiune constantă între formă și destrămare. La Tudor Arghezi, cuvântul devine materie sacră și impură în același timp:„Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Această transmutare a impurului în valoare estetică are o dimensiune ritualică evidentă — un proces de „alchimie” textuală.

În modernitate, ritualul nu dispare, ci se transformă. Poezia avangardistă destructurează formele tradiționale, dar păstrează funcția ceremonială sub forma unui „anti-ritual”. Fragmentarea, discontinuitatea și experimentul devin noi modalități de sacralizare a limbajului. Conceptul de „poezie ca ceremonie a textului” oferă o cheie interpretativă complexă și fertilă pentru înțelegerea discursului poetic. Prin analogia cu ritualul, poezia este reconceptualizată ca un act de consacrare a limbajului, în care sensul nu este doar transmis, ci instituit. Această perspectivă evidențiază caracterul profund al experienței poetice: ea nu aparține exclusiv domeniului estetic, ci implică dimensiuni ontologice, simbolice și chiar sacre. Într-o lume dominată de comunicarea rapidă și superficială, poezia rămâne unul dintre puținele spații în care limbajul își regăsește gravitatea și misterul originar.

Vulcanii noroioși de la Haşag, în judeţul Sibiu, activați de cutele diapire ale unui masiv de sare

Data: 21 aprilie 2026 by Redacția

Poate v-au surprins în mod plăcut peisajele pe care le-au „născut” vulcanii noroioși din Buzău. Seamănă cu fotografiile făcute pe Palneta Marte, cumva… Dar puţină lume ştie că în România se află şi alţi vulcani noroioşi în afara celor din judeţul Buzău. Vulcanii noroioşi din Hașag (jud. Sibiu) nu sunt la fel de spectaculoşi ca ceilalţi, însă merită văzuţi, pentru că se află într-o zonă deosebită din punct de vedere geografic. Aceştia se află în comuna Loamneş, la aproximativ 20 de kilometri de oraşul Sibiu. Vulcanii noroioşi din Hașag au o suprafaţă totală rezervată de 50 de hectare, însă numai un hectar, adică trei vulcani, se află inclus într-o arie protejată geologic. Rezervaţia naturală se află în lunca râului Visa, iar cei trei vulcani incluşi în ea sunt cei mai mari dintre vulcanii noroioşi din acest sat. Mărimile sunt variabile, după activitatea acestora: două conuri au, fiecare, un diametru de 10 metri, în timp ce al treilea are diametru de 50 de metri. Zona în care se află vulcanii noroioşi din Hașag a fost descoperită în anul 1853, însă ea a fost analizată în amănunțime patru ani mai târziu. Aici se află peste o sută de vulcani, în jurul cărora există foarte puţină vegetaţie și care s-au format datorită prezenţei sării în scoarţa terestră. Sarea este elastică şi, în perioada fazelor de cutare a sâmburelui salid, vulcanii răbufnesc în cute diapire prin care se elimină la suprafaţă apa sărată şi gazul metan. Acestea provoacă refulări sub formă de noroi (argilă și apă), iar craterele care rezultă se numesc conuri vulcanice.

Vulcanii noroioși de la Hașag reprezintă o rezervație geologică situată pe depozite sarmațiene, situată în județul Sibiu, la 21 km de municipiul Sibiu, in apropierea satului Hașag, de unde se traverseazș Valea Pârâului Alb, apoi Valea Pârâului Visa. Pe valea pârâului Visa se observă cele trei conuri de mărimi diferite, cel mai mare cu un diametru de 50 m și o înălțime de șase-opt metri și două conuri cu diametrul de zece metri. Materialul de pe conuri este foarte fin și nu există nici o vegetație aici, ceea ce dă un aspect dezolant peisajului. Prezența vulcanilor de la Hașag se explică prin structura geologică particulară pe care o imprimă sarea din fundament. Din cauza presiunilor tectonice din timpul fazelor de cutare, sarea fiind elastică, este împinsă spre suprafață, formând cute diapire. Un astfel de masiv diapir este cel de la Ocna Sibiului, situat la sud de Hașag. S-a constatat că în jurul vulcanilor, prin fisurile datorate mișcărilor tectonice se elimină gaz metan care antrenează și o parte din apa sărată. Aceasta înmoaie marnele transformându-le în noroi (emulsie), care este împins afară. Noroiul a dat naștere la conuri, prin care mai iese apa și bolborosește gazul metan. Aceastp suprafață protejată de o sută de hecatre a fost descoperită în anul 1853 de C. J. Andrae, iar mai apoi a fost analizată de E. Bielz (1857). În urma studiilor efectuate în regiune de-a lungul timpului, aspectul vulcanilor noroioși nu s-a schimbat foarte mult.

Vulcanii noroioși de la Hașag (monument al naturii) alcătuiesc o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a III-a IUCN (rezervație naturală de tip geologic), situată în Transilvania, pe teritoriul județului Sibiu. Ca localizare, aria naturală se află în extremitatea vestică a județului Sibiu, pe teritoriul administrativ al comunei Loamneș, în partea sud-estică a satului Hașag, Sibiu (în lunca râului Vișa), în imediata apropiere de drumul județean DJ106B; care leagă satul Mândra de Soroștin. Rezervația naturală a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr.152 din 12 aprilie 2000) și se întinde pe o suprafață de un hectar. Vulcanii noroioși de la Hașag reprezintă un fenomen geologic și geomorfologic, datorat prezenței sării în scoarța terestră, care în timpul fazelor de cutanare cauzate de presiunea tectonică răbufnesc, formând cute diapire, cu rupturi marginale de strate, ce permit eliminarea gazelor la suprafață. Acest proces antrenează cantități de apă sărată, înmuind marnele care refulează sub formă de noroi, formind mici cratere (conuri vulcanice). Aria protejată are trei conuri, cu mărimi variabile (cel mai mare având un diametru de 50 m și o înălțime de 8 m), împrejmuiți de zone cu vegetație specifică solurilor sărăturate. Vulcanii noroioşi din Hasag au un mare potenţial turistic, în special datorită peisagisticii – relieful pseudovulcanic a fost modelat şi remodelat în decursul anilor, astăzi având o formă deosebită. Nu toţi vulcanii sunt activi, deoarece unii au obturate căile prin care se evacuau gazele, acestea devenind fosile. Vulcanii nu sunt foarte bine văzuţi de locuitori, deoarece, spun ei, de multe ori s-a întâmplat ca animalele lor să cadă în gurile vulcanilor fără a putea fi salvate. Deşi vulcanii noroioşi din Hasag sunt protejaţi, acest lucru este numai unul teoretic – nu există delimitări şi nu există niciun om care să protejeze zona de cei care o strică, într-un fel sau altul. De aceea, suprafaţa zonei are de suferit din cauza activităţilor agricole ale locuitorilor, care vor distruge, în cele din urmă, acest relief uimitor. Deși mai puțin cunoscuți decât verii lor din Buzău, vulcanii noroioși din Hasag oferă o experiență unică de explorare. Aflat într-o zonă cu peisaje rurale pitorești, acest sit este ideal pentru drumeții și fotografie de natură, oferind vizitatorilor ocazia de a se conecta cu natura într-un mod rar întâlnit. (G.V.G.)

Un studiu internațional cu participarea cercetătorilor de la Universitatea din București rescrie istoria dinozaurilor de pe continentul european…

Data: 21 aprilie 2026 by George V. Grigore

Noile descoperiri paleontologice legate de lumea dinozaurilor pitici din Țara Hațegului a făcut ca și specialiștii români să intre în atenția forurilor mondiale de specialitate. Astfel, Revista Nature, cel mai important jurnal științific internațional, a publicat un studiu care rescrie istoria ceratopsienilor, cunoscuții „dinozauri cu coarne”, aparținând perioadei din Cretacicul târziu. Studiul a fost realizat de o echipă de cercetători coordonată de prof. Susannah Maidment de la „Natural History Museum” din Londra, alături de specialiști din instituții de cercetare de prestigiu din Marea Britanie, Ungaria, Germania și România, printre care și conf. univ. dr. Zoltán Csiki-Sava, cercetător și cadru didactic la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității din București. O parte dintre fosilele care stau la baza noului studiu au fost descoperite în Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului, parte din patrimoniul administrat de Universitatea din București. Studiul corectează o idee veche de peste un secol, conform căreia ceratopsienii, dinozauri cunoscuți pentru trăsăturile lor craniene distinctive, nu ar fi ajuns niciodată în Europa. Noile investigații indică faptul că fauna cretacică europeană era mult mai diversă decât s-a considerat, iar fosilele din România și Ungaria oferă dovezi că dinozaurii ceratopsieni erau prezenți în regiune și au produs aici adaptări distinctive. Aceste concluzii deschid o nouă perspectivă asupra modului în care continentul european a funcționat în trecutul geologic ca spațiu de evoluție și interconectare pentru diferite grupe de dinozauri. „Aceste rezultate schimbă fundamental modul în care înțelegem evoluția faunei cretacice din Europa.

Fosilele descoperite, inclusiv cele de pe teritoriul Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului, arată că dinozaurii ceratopsieni nu doar au ajuns pe fostul arhipelag european, ci au și evoluat aici forme proprii, adaptate mediului insular. Studiile noastre arată că unele fosile considerate în trecut drept rhabdodontide – un grup recunoscut ca fiind endemic european – aparțin, de fapt, unor «dinozauri cu coarne» atipici , iar Europa ar fi putut reprezenta chiar un coridor important în dispersia acestor animale între Asia și America de Nord”, afirmă conf. univ. dr. Zoltán Csiki-Sava. Fosilele din Geoparcul Internațional UNESCO Țara Hațegului, unul dintre cele mai valoroase teritorii paleontologice din lume, au reprezentat o piesă importantă în această descoperire. Pe baza materialelor fosile din Formațiunea din Sînpetru, situată în sudul Bazinului Hațeg, cercetătorii au definit un nou gen de dinozaur, Ferenceratops shqiperorum, o specie de ceratopsian primitiv. Numele său onorează contribuția baronului Franz (Ferenc) Nopcsa, pionier al cercetărilor paleontologice din Țara Hațegului și unul dintre cei mai influenți paleontologi ai începutului de secol XX. Nopcsa este și cel care a descoperit materialul fosil ce reprezintă astăzi exemplarul de referință al speciei (holotipul). Prof. dr. Susannah Maidment de la London Natural History Museum, coordonatorul studiului recent publicat, explică motivul pentru care aceste animale au fost atât de greu de identificat în trecut: „Deși Iguanodon și Triceratops arată foarte diferit, grupele din care fac parte au evoluat dintr-un strămoș comun și au moștenit anumite caracteristici comune. Ambele grupe au dezvoltat independent mersul patruped, mecanisme complexe de masticație și o talie corporală mare. Din acest motiv, dinții și membrele lor sunt surprinzător de asemănătoare, atât din cauza istoriei evolutive comune, cât și a modului de viață similar. Atunci când avem la dispoziție doar fragmente din schelet, poate fi foarte dificil să stabilim ce animal avem în față.”. Rezultatele studiului fosilelor din România vin să completeze date oferite de recente descoperiri importante din Cretacicul superior din Ungaria, unde au fost identificate elemente craniene, mult mai complete decât cele cunoscute anterior, aparținând speciei Ajkaceratops kozmai, un „dinozaur cu coarne” cu afinități contestate până de curând. Nou-descoperitele resturi de craniu confirmă fără echivoc și apartenența acestei specii la grupul ceratopsienilor.

Interpretarea descoperirilor din România și Ungaria confirmă atât importanța colaborării internaționale în cercetarea paleontologică, cât și rolul esențial al teritoriului Țării Hațegului în reconstituirea evoluției faunei cretacice europene. Acest studiu deschide noi direcții de investigație și consolidează poziția Geoparcului Internațional UNESCO Țara Hațegului, parte din patrimoniul administrat de Universitatea din București, ca reper științific la nivel global. Importanța acestei descoperiri este amplificată de faptul că inclusiv unele materiale atribuite anterior dinozaurului erbivor Zalmoxes prezintă trăsături ceratopsiene, ceea ce sugerează că identitatea și diversitatea dinozaurilor erbivori din Bazinul Hațeg vor trebui substanțial reconsiderate. Unul dintre cei mai cunoscuți paleontologi ai momentului în studiul vertebratelor, prof. dr. Steve Brusatte, coautor al studiului, accentuează semnificația reinterpretării materialului fosil european: „Dinozaurii cu coarne, precum Triceratops, sunt printre cei mai cunoscuți dinozauri, dar majoritatea speciilor din acest grup provin din America de Nord. Acum îi găsim și în Europa, unde au stat ascunși la vedere, fiind confundați timp de decenii cu reprezentanții altor grupe de dinozauri.” Iată cum o cercetare mai atentă a elementelor paleontologice descoperite în zona Țara Hațegului poate aduce schimbări importante în istoria acestor uriași dinozauri ce au stăpânit planeta la un moment dat.

Nu procentele companiilor naționale strategice „listate” contează, fie și ca piese de domino ori pioni pe o tablă de șah, ci jocul pe de-a întregul…

Data: 20 aprilie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Să zicem că am crede în „onorabilitatea” guvernanților care aproape că se jură că nu ne (mai) fură, că au făcut-o deja!, și că prin listarea companiilor naționale de stat (rămase…) nu ar fi vorba despre o privatizare integrală… Ci ar fi vizate, de fapt, doar procente insignifiante din acestea, iar statul ar rămâne acționar majoritar… Dar problema este generată tocmai de procentele „insignifiante” puse la bătaie de către guvernanți, atât prin cumul lor la nivelul întregii economii a țării, și raportarea lor la procentele acționarului majoritar – Statul Român, dar și prin destinația lor următoare… Mai ales în condițiile în care România se află sub un evident război economic de preluare/acaparare, în fapt, de predare chiar prin mâinile guvernanților, a industriei sale, a piețelor de desfacere, a nișelor economice… Și nu mai vorbim doar despre posibila intruziune a unor interese străine în acționariatul companiilor naționale ale țării, ci și de cumulul lor, la nivel de prezență, în favoarea unui anumit jucător… Pentru că, în momentul în care în toate companiile strategice ale țării va fi prezent un anumit „jucător”, tabloul securității economice naționale se va schimba radical; inclusiv al aceluia geostrategic în contextul fronturilor ce se înmulțesc și se apropie, și nu doar spre limesul țării, ci înspre sferele ei economice interne, prin globalizarea efectelor economice ale conflictelor din apropierea țării dar și din lume… Or, în condițiile în care România se găsește deja sub asaltul cumpărării bucată cu bucată, a terenurilor și fabricilor sale, a piețelor de desfacere, a segmentelor de depozitare, transfer și logistică, în favoarea aceluiași mare „achizitor” (inclusiv pentru a vinde prin noi în UE toate produsele sale, dar și spre ale zone ale lumii, precum cele cândva aflate pe rutele ei de cereale, astăzi aflate sub presiunea și blocajul de război al Rusiei), a mai pune pe piață procente din companiile de stat strategice nu generează doar vulnerabilități, ci ne expune integral și iremediabil… Pentru că nu poți scoate la vânzare nici măcar un singur procent din aceste companii strategice fără a fi dezvoltat un minim mecanism legislativ care să împiedice aglutinarea acestor procente, cumulate practic bucată cu bucată (așa cum a fost înstrăinat pământul țării, apoi industria și economia, prin toate fabricile, piețele și nișele noastre de desfacere) în beneficiul unui jucător scos în față de către Bruxelles: Ucraina… Pentru că dacă legea monopolului prevede doar limitarea acaparării majoritare a unui segment de către un jucător, asta nu înseamnă că, în lipsa unei asemenea acțiuni, același jucător nu va putea exercita un monopol (care, în final, se va referi tot doar la ceea ce contează azi: controlul) la nivelul întregii economii a țării prin cumulul procentelor preluate din segmentele esențiale ale acesteia. Mai ales când nu există nici o minimă limitare legală a posibilității ca un centru de interes (în cazul de față, și pentru conjunctura de acum, Ucraina) aflat în spatele companiilor scoase în față pentru acapararea logistică a pieței, să nu depășească un procent, al poziționării ca majoritar, al activelor (din oricare segment economic) al unei țări… Și nu avem nici garanția faptului că, prin preluarea a „doar câtorva procente insignifiante” din activele companiilor strategice scoase la vânzare de către guvernanți, România să nu fie acaparată și devorată din interior spre exterior, transformându-ne într-un stat în care prezența unei puteri regionale să depășească, la nivel de preluare a pieței, tocmai controlul dat de acel procent majoritar garantat Statului Român prin lege…

În fapt, suntem într-un moment în care toate companiile naționale, reclamate de către guvernanți ca fiind păguboase, vor conta mâine indiferent de „găurile negre” financiare și fiscale pe care le-au generat în trecut… Pentru că însăși conjuncturile globale se schimbă într-o măsură în care trecutul financiar al acestor companii nu va mai conta, nici măcar la nivelul cheltuielilor cu salariile și indemnizațiile supradimensionate, esențiale fiind doar resursele (actuale, dar mai ales cele viitoare, precum gazul din Marea Neagră) pe care acestea le au. Pentru că lucrurile nu se complică întâmplător în lume… Ele urmează un scenariu bine trasat… În care singura necunoscută, de exemplu, rămâne momentul în care, la nivel economic și de securitate a resurselor disponibile, Europa a fost de fapt predată Statelor Unite… Pentru că dovezi au existat, dar nu am vrut să le vedem… Precum alocarea prioritară a achizițiilor de vaccinuri din pandemie către firme din SUA (ca produs final cumpărat sau ca licență de producție), care ar fi trebuit să ne dea de gândit… Mai ales într-o Europă în care propria-i industrie farmaceutică (inclusiv la nivel de cercetare) a fost trasă pe dreapta pentru a lăsa culoar liber intereselor „unchiului Sam”… Iar astăzi, se petrece același lucru… Cu alte ținte pe care UE bruxeleză le declară nepotrivite pentru Europa… În care alți jucători devin paria pentru asigurarea cu resurse a Europei, dar nu pentru a proteja atât statele europene de ceva nedefinit oricum (dar continuu dezvoltat speculativ-imaginar), ci pentru a mai pune un ponton de influență la dispoziția Statelor Unite… Iar o nouă dovadă (și de câte altele va mai avea oare nevoie Europa pentru a se trezi?!) vine din radicalizarea Bruxelles -ului care, după impunerea independenței energetice față de Rusia (de fapt, de blocare a pieței europene și îndreptarea ei spre o anumită „alternativă”), cere acum, la fel de agresiv, aproape pe același model al marotei „Vin rușii!”, o desprindere asumată a statelor europene față de resursele din Orientul Mijlociu (unde „unchiul Sam” este cel ce forțează blocade navale, tocmai pentru a nu mai ieși vreo picătură de petrol, netaxată de el, spre Europa!)… Iar Bruxelles -ul acționează aproape fățiș, îndreptând Europa, în „alegerea” sursei de aprovizionare cu resurse energetice, spre petrolul și gazul lichefiat vândute chiar de Statele Unite… Or, în asemenea condiții, vânzarea (predarea) procentelor din propriile companii naționale strategice, mai ales a acelora din sfera resurselor energetice, spre „listare”, și, previzibil, achiziționarea de către Ucraina (sau alți jucători ai UE) înseamnă facilitarea acțiunii de blocare a asigurării de resurse energetice din propriile surse și alinierea la coada petrolierelor cu produse USA (proprii sau capturate, acaparate, preluate și vândute ca „made in USA”), cărora li s-au pregătit deja și infrastructurile de descărcare din Grecia (pentru „coridorul vertical”)…

Poluarea, sindromul devastator al războiului…

Data: 20 aprilie 2026 by Grigore Stamate

Au trecut 35 de ani de la Războiul din Golf al anilor 1990-1991, iar învățămintele care ar fi trebuit desprinse și analizate în profunzime și discernământ au tergiversat nepermis de mult. Drept dovadă, izbucnirea – cu o și mai aprigă furie – a conflictului în curs de desfășurare, ce tinde să se internaționalizeze, cu repercusiunile de urmare. Între care, inevitabil, distrugerea de și mai multe vieți umane, destructurarea economică și, sigur, destabilizarea întregii zone. Iar, complementar, reluarea și mai accentuată a poluării survenite la începutul deceniului nouă al secolului trecut. Respectiv, a ceea ce, de pe atunci, reprezenta acea „pată neagră”, considerată de experții ca fiind „unul dintre cele mai mari dezastre ecologice provocate de om din istorie”. Dar, să intervenim cu o scurtă retrospectivă: după retragerea forțelor irakiene din Kuweit, au fost incendiate circa 700 de sonde de petrol și au avut loc masive scurgeri și deversări peste terenul înconjurător și apele Golfului. Iar, incendiile au continuat aproape un an, eliberându-se în atmosferă fum toxic, particule de funingine și dioxid de sulf, care s-au extins pe o suprafață mare, fiind secondate de ploi acide, al căror efect s-a resimțit în mai toate statele învecinate. Numai în Golful Persic – spun specialiștii – s-au deversat peste 8 milioane de barili de țiței (după unele estimări, chiar și mai mult), poluându-se peste 800 de kilometri de coastă, o mare parte și din Arabia Saudită, până înspre Bahrain și Qatar. Justificat, la acel moment, s-a apreciat că a fost „cea mai mare deversare de petrol, cunoscută vreodată. Dacă ar fi să estimăm – dincolo de efectele nemijlocite asupra oamenilor (să ne reamintim de „sindromul Războiului din Golf” , asociat cu grave probleme de sănătate), se spune au murit peste 30.000 de păsări marine și au fost devastate, aproape în întregime, habitatele de corali, mangrove și creveți. Peste sol (pe circa 1.000 de km²), s-au așezat așa-zisele „lacuri de țiței”, iar funinginea și particulele nocive, amestecate cu nisip, au format un strat solid de catran (acele „tacrete”), un fenomen de catranizare a deșertului, fără de precedent. Astfel, s-a afectat profund întregul ecosistem al regiunii și au fost contaminate, pe termen lung, rezervele de apă subterană.

Spuneam că, în pofida lecțiilor istoriei, omenirea (și mai exact, unele dintre marile puteri) făcând abstracție de orice învățământ, a declanșat o serie de alte războaie în zona Orientului Apropiat, dintre care actualul conflict, în plină desfășurare, din Iran, depășește orice așteptare. Așadar, cu sau fără de voie, trebuie să acceptăm că – potrivit celor mai recente informații – în prezent, nivelul de poluare a apelor din Golful Persic a atins cote alarmante, iar regiunea este considerată ca „zonă de dezastru ecologic în desfășurare”. Printre cauzele principale, fiind „bombardarea rafinăriilor, depozitelor, câmpurilor petroliere și a altor instalații energetice”. Astfel, se spune că au fost lovite inclusiv petroliere, între care peste 85, încărcate cu peste 21 milioane de țiței, au fost blocate în apropierea strâmtorii Hormuz. Oricum, potrivit acelorași analiști, în regiune s-au înregistrat „peste 300 de incidente cu potențial impact asupra mediului”, cu mare risc de poluare petrolieră, ce amenință speciile de dugongi, țestoase, creveți, îndeosebi. În afara acestora, se mai afirmă că „reziduurile de mii de rachete și drone căzute în mare au contaminat solul și apa, provocând deversări de substanțe chimice toxice și metale grele, care pot persista timp de decenii”. N-o spunem noi, o constată, cu îngrijorarea, experții în materie, de la care am preluat știrea. Mai mult, specialiștii au mai constatat că „Războiul a accelerat criza climatică prin eliberarea unor cantități uriașe de CO2. În doar primele zile ale conflictului, raportându-se milioane de tone de gaze emise în urma bombardamentelor și incendierilor de la infrastructura energetică”. Iar, „Incendiile cauzate de atacurile asupra depozitelor de combustibil au generat un fum negru, toxic, care afectează calitatea aerului și sănătatea populației”. Inclusiv, masa de soldați angajați în diferitele operațiuni militare.

Din analiza „Observatorului Conflictelor și Mediului”, precum și a altor institute de mediu se estimează că „au fost eliberate peste 5 milioane de tone de CO2 echivalent (tCO2e) numai în primele 14 zile de bombardamente (între 28 februarie și 14 martie 2026)”. Mai mult, „Atacurile asupra depozitelor de combustibil și instalațiilor petroliere (din Iran și din apropierea Golfului Persic) au cauzat arderea a milioane de barili de petrol”. Și, dacă, la toate acestea, ar fi să adăugăm consumul masiv de combustibil al avioanelor de luptă, dronelor, navelor navale și lansatoarelor de rachete etc., panoplia dezastrului s-ar amplifica la extrem.

Tot din observațiile acelorași observatori reiese că, doar „Emisiile din aceste prime două săptămâni au depășit nivelul anual de poluare al Islandei”. În plus, The Guardian ne anunță că „Războiul dintre SUA și Israel împotriva Iranului reprezintă un dezastru pentru climă, potrivit unei analize care arată că acesta epuizează bugetul global de carbon mai repede decât 84 de țări la un loc. În timp ce avioanele de luptă, dronele și rachetele ucid mii de oameni, distrug infrastructura și transformă Orientul Mijlociu într-o gigantică zonă de sacrificiu ecologic”. Să reținem: „o gigantică zonă de sacrificiu ecologic”. Sens, în care Patrik Bigger, director de cercetare la Institutului pentru Climă și Comunitate, accentuează, că: „Fiecare atac cu rachete reprezintă un pas în plus către o planetă mai fierbinte și mai instabilă, iar nimic din toate acestea nu sporește siguranța nimănui” (sursa: Digi24.ro).

Războiul însă este în plină desfășurare și – cu toate anticipările optimiste – nu dă semne de încetare. Dimpotrivă, după spusele președintelui SUA, Donald Trump, ar trebui să ne așteptăm la o escaladare și în plan terestru. Ceea ce ar amplifica, peste măsură, dezastruoasele efecte. Față de toate aceste aspecte „apocaliptice”, firesc, ar trebui să ne întrebăm ce fac acele ong-uri de mediu? Sau, ce poziție au ministerelor de resort? Ca și toate structurile, care ar fi trebuit să intervină operativ și responsabil față de ceea ce îi este dat planetei Pământ, să suporte. Oare, să fi fost atât de nocive emisiile gazelor în zootehnie, încât să justifice încrâncenarea unor asemenea organisme, care se străduiau să ne convingă că „râgâitul și flatulențele vacilor au un impact semnificativ asupra mediului înconjurător, fiind un factor major în încălzirea globală”? Nu, nu este de râs, chiar este de plâns, pentru că adeseori suntem luați de proști. Au „cârâit” un timp, în privința a ceea ce se întâmplă în Ucraina, după care s-au potolit. Acum însă tac. Tac, pentru că, între ipocrizie și obediența față de orice acțiune a puternicilor vremii, aleg ceea ce le e mai convenabil. Fără nicio grijă față de ceea ce reprezintă o imensă breșă de securitate mondială în atmosfera penetrată de efectele dezastruoase ale oricărui război.

Indiferent în ce parte a lumii se desfășoară conflagrația și independent de orice protagonist.

Oameni buni, Dumnezeu ne-a binecuvântat – în egală măsură pe toți – cu cea mai minunată planetă din Univers. Un corp ceresc cu suflete, pe care l-a dăruit cu toate cele necesare traiului în bunăstare, în liniște și în pace. Iar noi (unii dintre noi, ca să nu exagerăm) nu știm cum să o distrugem, nu știm cum să-i curmăm existența și, pe cale de consecință, însăși viața umană. O viață atât de frumoasă și de interesantă, care nu are niciun corespondent atât de fantastic în întreg multiversul. O viață, în sprijinul căreia ar trebui să intervenim doar constructiv, pentru a-i prelungi existența și a-i asigura, în perspectivă, un potențial superior de manifestare. Personal, mărturisesc că nu sunt stăpânit de nicio temere în privința evoluției și nimic nu-mi zdruncină credința sinceră în Mântuitorul Iisus Hristos. Dimpotrivă, încerc să fac abstracție de feluritele predicții, ce vor să atragă atenția asupra viitorului anticipând venirea Antihristului. Un antihrist, pe care unii, mai îndrăzneți, îl identifică cu diferiți semeni ai contemporaneității.

Am serioase rezerve. Ca atare, mă mențin la distanță până și de profeția Sfântului Nil Athonitul, care încearca să ne convingă că: „Începând cu anul 1900, până la mijlocul veacului douăzeci, oamenii şi lumea întreagă vor ajunge să fie de nerecunoscut”(sursa: Doxologia.ro). Eu, tot mai cred că – sub același apanaj divin – omenirea va cunoaște un reviriment. Altfel, nici că se poate. Deși, trebuie să recunosc că, cu fiecare an în adaos și cu fiecare eveniment în contrast, ceva se tulbură și în mine. În inima și în mintea-mi, care încep să refuze tot mai multe dintre faptele la care suntem făcuți părtași. Dezgustat de realitatea românească, care – treptat, dar sigur – pare-mi-se, că se aliniază la realitatea unei alte lumi. O lume, pe care, atunci, în decembrie ’89, altfel am fi vrut noi să o avem ca model de referință.

Doamne, ocrotește-i pe români!

ONG-ul, statuia lui Octavian Goga și marota…

Data: 20 aprilie 2026 by Petru Jipa

De ce marotă…? Pentru că începem cu ideile obsesive „Să dărâmăm statuile scriitorilor, așa ne cere politica.” O propoziție care aterizează ca o piatră aruncată în apă liniștită: unda este mică la început, dar tremurul călătorește adânc, în biblioteci, săli de clasă, colțurile liniștite unde se nasc și se îngroapă cuvintele. Nu este vorba doar despre bronz sau marmură; este vorba despre memorie asediată, despre care voci primesc piedestaluri și care sunt șterse. Statuile scriitorilor nu sunt monumente de piatră, ci de sediment: straturi de gândire, disidență, dor și adevăr comprimate în timp. Mihai Eminescu nu stă pe un soclu în București pentru a admira vremea, stă acolo pentru că versurile sale au cartografiat cândva sufletul unei națiuni care învață să-și rostească propriul nume. Ion Luca Caragiale nu privește inexpresiv de pe o bancă în parcul din Ploiești, privește, nemișcat, cu o ironie ascuțită de decenii, amintindu-ne că puterea, atunci când nu este examinată, își repetă întotdeauna farsele. A demonta astfel de figuri nu este iconoclasm, este amnezie deghizată în reformă. Politica poate da ordinul, dar istoria nu primește ordine. Așteaptă. Își amintește. Se întoarce adesea în limbajul pe care radierele au încercat să-l reducă la tăcere. Ceea ce este cu adevărat demolat aici nu este granitul, ci continuitatea. Când îl răsturnăm pe scriitor, rupem firul dintre conștiința trecută și alegerea prezentă. Confundăm cenzura cu critica, ștergerea cu evoluția. O democrație sănătoasă nu își igienizează canonul literar, îl interoghează, îl extinde, îl argumentează tare, cu înverșunare, în spațiul public. Dar a alunga statuia înseamnă a alunga conversația însăși. Este mai ușor să rupi o mână de bronz decât să te lupți cu ideile pe care le-a ținut odinioară sus. Este mai ușor să reduci la tăcere o voce din secolul al XIX-lea decât să confrunți ecourile incomode pe care încă le aruncă în titlurile de astăzi. Și totuși să fim preciși: niciun scriitor nu este sacru dincolo de orice control. Naționalismul lui Eminescu, ambiguitățile lui Caragiale, compromisurile lui Sadoveanu acestea nu sunt defecte de șters cu aer, ci linii de falie de studiat. Pericolul nu constă în a pune sub semnul întrebării scriitorul, ci în a delega această chestionare decretului politic. Când Ministerul decide care condei trebuie să cadă, literatura încetează să mai fie o oglindă și devine un buletin informativ al ministerului. Când statul se desemnează curator al memoriei culturale, nu păstrează patrimoniul îl transformă într-o armă. O statuie poate fi reformată. O propoziție, odată cenzurată, poate dispărea înainte de a fi măcar scrisă. Așadar, lăsați statuile să stea nu ca idoli, ci ca martori. Lăsați-le să adune ploaie, pene de porumbel și graffiti adolescentini, nu pentru că sunt impecabile, ci pentru că sunt „acolo”, încăpățânate, incomod, uman acolo. Lăsați studenții să se certe cu ele, să le revizuiască în eseuri, să le traducă în noi urgențe. Lăsați următoarea generație să nu moștenească o piață igienizată, ci o arhivă încărcată, crăpată, contestată, vie. Pentru că, în momentul în care lăsăm politica să dicteze care scriitori merită să fie condamnați, renunțăm nu doar la memorie, ci și la însăși gramatica rezistenței. Și fără această gramatică? Nu va mai rămâne nicio propoziție de demontat.

ONG – ul și marota. Două cuvinte, dar apare și al treilea și al patrulea „Statuia lui Octavian Goga” care la prima vedere, par lumi separate: unul un acronim birocratic zumzăind de gravitate instituțională, celălalt o fantomă folclorică din amurgul transilvănean pe jumătate glumă, pe jumătate avertisment, marota care fură somnul, fură rațiunea, fură timpul însuși. Totuși, în România de astăzi, nu doar coexistă. Se orbitează una în jurul celeilalte precum niște corpuri cerești neliniștite, prinse într-un dans tăcut, zilnic, al responsabilității și absurdității. ONG – organizația non-guvernamentală nu este doar o entitate juridică; este un vas. Un vas pentru curaj civic, pentru memoria de la bază, pentru insistența încăpățânată că unele adevăruri trebuie documentate, unele voci amplificate, unele nedreptăți numite chiar și atunci când nimeni nu ascultă. Sosește cu foi de calcul și sondaje, cu cereri de granturi și formulare de consimțământ conforme cu adevărul. Bate la uși cu date în mână și demnitate în postura sa. Dar apoi există marota. Nu baba mitică din poveștile bătrânelor, ci încarnarea ei modernă: ceața târâtoare a întârzierii birocratice, cerința fantomă care se materializează doar după trei revizuiri, întâlnirea programată pentru „săptămâna viitoare” care se dizolvă în „când ciclul bugetar se aliniază” o expresie la fel de evazivă ca fumul. Marota nu țipă; oftează. Nu refuză, uită. Nu obstrucționează „reclasifică”. Și aici se află tensiunea: nu între bine și rău, ci între intenție și inerție.

Fiecare ONG care își depune raportul anual la timp duce un război tăcut nu împotriva corupției în sensul grandios, care atrage atenția, ci împotriva tiraniei mai tăcute a marotei: erodarea impulsului, sufocarea lentă a bunăvoinței de către ceața procedurală. Când un adăpost pentru femei din Cluj așteaptă șase luni reînnoirea unui permis, în timp ce cazurile de violență domestică cresc; când o organizație de supraveghere a mediului din Tulcea este rugată să prezinte aceeași hartă, certificată, notarială în trei formate diferite pentru trei ministere diferite; când o inițiativă pentru educația romilor este lăudată la Bruxelles, dar blocată la București din cauza lipsei unei cratime într-o anexă în limba română, marota nu este folclor. Este infrastructură. Este prăpastia dintre politică și practică, dintre promisiune și agrafă. Mă gândeam să pun și eu o întrebare: domnilor cu „onegheuri” (vorba unui fost dar actual „gânditor de „elitră”) voi cunoașteți opera poetică acestui scriitor? Dar să fie pace, iar marotă mai înseamnă și acel sceptru cu clopoței pe care îl purtau bufonii.