Arhiva zilnică: 14 iulie 2018

Aici este România! Stat suveran, nu protectorat, nu land austriac!

Data: 1 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

De la diplomatic la reactiv este doar un pas… Iar mantinela unei provocări din prea multă grijă este mai subțire chiar decât linia roșie a „nedepășirilor” cerute de Europa… Dar, cu ochii în subiectul zilei, drona, nu am dat atenția cuvenită unei intervenții destul de brutal-„diplomatice” a Austriei… Care și-a convocat ambasadorul rus de la Viena pentru incidentul produs la… Galați! Galați, de România! Încă… Pentru că, privind „la rece” lucrurile, „drona ca drona… Dar ce facem, ca reacție, cu o intruziune a unei alte diplomații decât cea a noastră?!… În fond, era inevitabil să se întâmple un astfel de incident major… Pentru că asta înseamnă să ai un război la graniță… Iar întrunirea CSAT -ului își avea rostul, logic și rațional (dar, nu întotdeauna, ceea ce este logic și rațional este și necesar, nu-i așa?!), așa că „sensul” convocării consiliului de apărare rămâne cu mari puncte de suspensie, și chiar ghilimele, dacă a fost vorba doar de redactarea pe repede înainte a variantelor „de lucru” (înghițim în sec, băgăm capul în nisip sau reacționăm prin interpelări ale aparatului diplomatic rus; noi, și nu alții, recte Austria?!)… Pentru că, un asemenea incident era previzibil (și pare a fi fost mai degrabă de natură „tehnică” decât o provocare voită la adresa României și a limesului NATO), iar, dacă de la începutul războiului din Ucraina și până acum, nu au fost imaginate scenariile oricând posibile, și metodologiile de acțiune (și ca intervenție, și ca gestionare a isteriei de pe social media) pentru situația în care o dronă (Doamne ferește(-ne) de o rachetă rătăcită!) lovea o zonă civilă, fie o clădire izolată – precum în Polonia, fie o aglomerație urbană, sau chiar una militară (de la infrastructuri fie și abandonate la unități având un statut de importanță maximă pentru securitatea țării, a populației, a industriei și economiei), înseamnă că degringolada este deja în sine act de guvernare… Pentru că, în astfel de cazuri, o țară își arată puterea, hotărârea, organizarea, măreția date de forța ei militară de intervenție, fără a lăsa totul, cel puțin în primele ore, pe seama mecanismului civil, de la ISU la pompieri… Dar, cum-necum, la acel moment, armata noastră avea ea propriile incidente, aproape la aceeași oră, prin accidentul rutier (militar!) dintre transportatoarele aflate în deplasare prin țară…

Or, cum ar fi fost oare interpretate lucrurile (și nu neapărat doar în „social-media”) dacă lovirea blocului de locuințe din Galați s-ar fi produs simultan cu un alt accident nefericit, cel din poligonul militar unde se efectua o dezafectare controlată (!) de muniție (și care  avut loc cu numai câteva zile înainte) ori, mai apoteotic pentru scenariile de drept conspirativ, dacă drona „pica” la Galați chiar în ziua în care, în București, explodau transformatoarele de la o importantă centrală, eveniment „în repetiție” chiar, pentru a nu mai vorbi despre ce ar fi fost dacă totul s-ar fi suprapus cu suspecta deflagrație din urmă cu mai multe luni din blocul (tot din București!) nici până astăzi stabilizat măcar cu piloni de susținere?… E drept, atunci puteam trage lejer concluziile… Plecând de la singura certitudine pe care o aveam: că autoritățile și guvernanți nu sunt doar depășite, ci, mai grav, sunt și nepăsătoare în asumarea mecanismelor de manageriere a riscurilor…

De aceea, nu drona de la Galați este cu adevărat subiectul… Pe fond, putea fi și rusească, deturnată de interferențele ucrainiene și intenționat prăbușită pentru a forța activarea de către România, ori de un alt stat european, în numele nostru (atenție la Austria!) a articolelor 4-5 ale Alianței NATO, putea fi rusească, eventual deviată de la traiect din cauze tehnice, putea fi chiar ucraineană, tot pentru a forța mâna Europei și a alianței NATO, strecurată pe sub roiul de drone (cine le număra și, mai ales, cine le-ar fi identificat eventualele rămășițe pentru a stabili provenința certă?)… Putea fi vorba dară de operațiuni sub steag fals… Mai ales că nu ar fi fost prima încercare de atragere a NATO și UE de cealaltă parte a liniei roșii…

Nu contează a cui a fost drona! Punct! Că a fost cert rusească sau ucraineană… Sau din cauza cui s-a prăbușit; intenționat, urmare a interferențelor radio, sau din cauze tehnice… Importantă este reacția Austriei… Care a chemat la explicații, pentru o dronă căzută la Galați, ambasadorul rus de la Viena… Deși incidentul s-a petrecut pe pământ românesc! Pe teritoriul unui alt stat suveran! Nu într-un land austriac! Drept care, fie și dacă a fost doar o interpelare „tangențială”, acțiunea Austriei de convocare a ambasadorului rus pentru explicații pentru o dronă prăbușită în România, depășește diplomația „de sprijin” a unui stat în favoarea altuia… Mai ales că nimeni nu i-a solicitat ajutorul… Suntem, astfel, în fața unei interferențe grave. În care un stat UE vorbește în numele nostru. Dar aici nu este Austria! Iar asta ar trebui să fie reacția aparatului nostru diplomatic la intervenția austriacă. Deocamdată, doar una diplomatică. Dar nu de acolo încep oare toate pocinoagele? Nu de la drumuri „de pace” pavate cu intenții de „bine”?!… Și nu, nu este un amănunt banal… Fie el și neobservabil de sub pleiada de reacții internaționale… Pentru că astfel de acțiuni pot duce la acțiuni fără drum de întoarcere… Chiar dacă lucrurile se dovedesc ulterior a fi fost cu totul altceva… Să ne amintim de isteria din Polonia, aflată aproape de activarea articolelor 4-5 ale Alianței NATO, când totul s-a dovedit a fi doar urmare unui exces de zel, și de interpretare pe linia analfabetismului (politic) funcțional militar, deh!, că și acolo există „deficiențe”, a unui general polonez… Să ne amintim și de provocarea din Bulgaria, când Sofia, mult mai matură decât multe cancelarii occidentale cu ifose de superioritate, a refuzat să se arunce în invocarea articolelor NATO, menționând dreptul de a verifica lucrurile, dovedindu-se că era vorba despre o dronă submarină eșuată… Or, dacă la următorul posibil astfel de incident, Austria, sau un alt stat parte a camarilei dornice de război fierbinte în Europa, va solicita activarea articolelor NATO pentru incidente din România, cum o să răspundem noi când o să ni se spună că totul s-a făcut în numele sprijinului diplomatic? Similar cazului de acum! Când nu am reacționat, chemând ambasadorul Austriei la MAE pentru a da explicații vizând acțiunea austriacă de pe mantinela provocării… Căci, de la diplomatic la reactiv este doar un pas…

Unde ajung banii din programul „Safe”: „Rheinmetall”, fosta mașinărie de război a regimului nazist…

Data: 1 iunie 2026 by Ionuț Țene

Interesant este că drona rusească lovită de aviația ucraineană, care a căzut pe un bloc dintr‑un cartier muncitoresc al Galațiului noaptea, la ora două, și a fost filmată ciudat în direct de turiști ucraineni — care, suspect, nu aveau somn — a doua zi justifică cumpărarea de echipament scump german de la fosta firmă controlată de Hermann Göring. Această coincidență este suspectă: cade drona pe un bloc fără să fie doborâtă de aviația română, care o identificase, ceea ce creează un impact emoțional, iar a doua zi statul român semnează contractul cu nemții. Ministerul Apărării Naționale, prin Direcția Generală pentru Armamente, a anunțat vineri noaptea că a semnat mai multe contracte prin programul SAFE cu nemții de la compania Rheinmetall, în valoare de aproximativ 2,5 miliarde de euro. Compania, un gigant al industriei de armament din Europa, a fost implicată, în trecut, într‑un scandal de corupție în Grecia. Rheinmetall nu a fost creată de Adolf Hitler sau Hermann Göring, dar sub regimul lor a fost transformată într‑un instrument al producției militare de masă. Istoria companiei ilustrează modul în care o firmă industrială privată din Republica de la Weimar a fost absorbită de interesele statului nazist, integrată în mecanismele economice conduse de Göring și transformată într‑un loc de suferință pentru zeci de mii de muncitori forțați.Azi firma vrea să controleze înarmarea U.E., cu acordul Bruxellului?

Fondată la 13 aprilie 1889 de inginerul Heinrich Ehrhardt, Rheinische Metallwaaren‑ und Maschinenfabrik Aktiengesellschaft — viitoarea Rheinmetall — răspundea cererii imperiale pentru tuburi și muniție. După Primul Război Mondial, restricțiile impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles au forțat firma să se reorienteze spre producție civilă: locomotive, utilaje agricole, mașini de scris. Criza economică din anii 1920 a pus compania în pericol, iar în 1925 statul german, prin holdingul VIAG, a achiziționat pachetul majoritar de acțiuni (aproximativ 52%). Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler în 1933, Germania și‑a schimbat prioritățile economice: reînarmarea a devenit politică de stat, desfășurată adesea pe căi clandestine. Ca firmă aflată sub influență publică, Rheinmetall a fost repusă rapid în slujba programului de înarmare, devenind un pilon al producției de artilerie și muniție. În 1936, la ordinul regimului, Rheinmetall fuzionează cu Borsig, renumitul constructor de locomotive și utilaje grele, rezultând Rheinmetall‑Borsig AG. Sunt construite noi facilități strategice, printre care complexul de la Unterlüß, destinat testării și producției de muniție și blindate. În 1936, Hermann Göring preia responsabilitatea Planului de Patru Ani, un program menit să pregătească economia germană pentru război total. În 1937 el înființează Reichswerke Hermann Göring, un conglomerat de stat destinat să regionalizeze și să supravegheze industria grea. În 1938, acțiunile statului la Rheinmetall‑Borsig AG sunt transferate acestui concern; compania își pierde independența corporativă, conducerea este politizată, iar deciziile de producție sunt subordonate ministerelor militare. În această perioadă, Rheinmetall proiectează și produce componente esențiale pentru războiul nazist: tunul antitanc de 7,5 cm PaK 40, piese pentru tunurile antiaeriene Flak (inclusiv pentru celebrul 8,8 cm Flak) și armamentul principal al tancurilor Panther și Tiger. Pe măsură ce bărbații germani sunt mobilizați pentru front, deficitul de forță de muncă din fabrici devine critic. Regimul introduce la scară largă munca forțată. Rheinmetall‑Borsig, ca parte a mașinăriei statale, recurge la forță de muncă din prizonieri de război (în special din Uniunea Sovietică), civili deportați din Polonia, Ucraina și Belarus (Ostarbeiter) și deținuți transferați din lagăre precum Buchenwald, Gross‑Rosen sau Ravensbrück. Condițiile erau brutale: ore lungi de muncă, subnutriție, bătăi, expunere la substanțe toxice și, în multe cazuri, un regim de „exterminare prin muncă”. Cazuri tragice documentate includ Unterlüß, unde peste 5.000 de muncitori forțați au lucrat în condiții inumane, iar o creșă destinată copiilor muncitoarelor deportate funcționa efectiv ca un loc de neglijare mortală. La Sömmerda, peste o mie de femei evreice aduse din Buchenwald au fost obligate să asambleze muniție în condiții precare; mulți și‑au pierdut viața.

La sfârșitul războiului, în 1945, multe dintre facilitățile Rheinmetall erau avariate sau distruse de bombardamentele aliate. Managementul companiilor implicate a fost supus proceselor de denazificare, iar Reichswerke Hermann Göring a fost dizolvat de autoritățile aliate. Hermann Göring a fost condamnat la moarte la Procesele de la Nürnberg, deși s‑a sinucis înainte de execuție. Sub presiunea supraviețuitorilor și a societății civile, în 1966 compania a înființat un fond de compensare (2,5 milioane DM) pentru foști muncitori evrei supuși muncii forțate. În prezent, Rheinmetall AG recunoaște această perioadă întunecată a istoriei sale: sprijină cercetări istorice și susține monumente comemorative în orașe precum Düsseldorf și Unterlüß, ca parte a procesului german de confruntare cu trecutul (Vergangenheitsbewältigung). Povestea Rheinmetall este una dintre multiplele fațete ale convergenței dintre industrie și stat într‑un regim totalitar. Rheinmetall este azi mulțumită financiar de banii oferiți de statul român, într-o vreme când Bolojan a luat bani de la copii, femei, școlari, persoane cu handicap ca să salveze clientela politică. Chestiunea cu drona de la Galați nu are nicio logică într-o chestiune rațională. Pare doar interesul uriaș de PR pentru achiziționarea de armament și eventual implicarea în război a României? De când e lumea și pământul, războaiele se pregătesc mai întâi psihologic și sunt o afacere pentru imperii și cei bogați. Din păcate, mor tinerii și cei mulți și săraci în războaie, fără să știe că sunt doar niște „pinguini” sau ”carne de tun”. Puterea în România trece de la Franța la Germania. Nemții nu uită și nu iartă, la fel ca Moscova? Iar când Germania controlează înarmarea Europei războiul e aproape? Așa cum ne-a arătat istorie trecută din secolele XIX și mai ales XX.Războiul e tot mai aproape?

„Retragerea” SUA din Europa – un paradox geopolitic…

Data: 1 iunie 2026 by Cristi Pantelimon

Acum opt decenii, SUA a fost capabilă să desfacă alianța Germania-Japonia, pentru se putea extrage din înlănțuirea eurasiatică pe care o simțea, pe de o parte, pe malul Atlanticului la care ajunsese Germania lui Hitler, pe de altă parte, în zona Pacificului, acolo unde Japonia se întărea militar pe seama Chinei. Pentru a ajunge în acea poziție dominantă, SUA a fost nevoită să facă alianță cu URSS-ul și să accepte o Chină comunistă în Asia care nu părea, la acea vreme, periculoasă. În plus, Europa celui de-al doilea război mondial era încă o Europă strategic de secol XIX, cu puterile europene luptându-se între ele cu acribie. Fără acest context, americanii ar fi fost anihilați în Normandia de o alianță eurasiatică în care s-ar fi regăsit Franța, Germania, URSS și China… Astăzi, situația este atât de schimbată, încât America lui Trump „eliberează” Europa de trupe americane pentru a se concentra pe îndiguirea Chinei (principala beneficiară a acestei retrageri e Rusia, dar nici UE nu suferă), fix în momentul în care Europa și China sunt legate cu din ce în ce mai multe fire la vedere sau nevăzute. Iar aceste fire trec, vrem, nu vrem, prin Rusia…

Răspunsul american este o tentativă de îndiguire avansată în Asia Centrală (cât de realistă?), o încercare de rupere a Drumului Mătăsii în Iran, o încercare de rupere a Europei de Rusia în Ucraina și o tentativă de a submina UE din interior prin mișcări suveraniste coordonate de la Washington. Vizita lui D. Trump la Beijing a arătat limita tuturor acestor strategii locale, asamblate la nivel global (singurul punct în care SUA a câștigat în raport cu China este în Venezuela – firesc). Îngrijorarea strategilor americani este vădită. Christopher Nye sugerează în „National Interest” că SUA ar trebui să crească presiunea pe China, pentru ca cei trei ani ai administrației Trump să nu fie ani de liniște pentru împăratul Xi… Tonul, alarmist, spune totul. Trei ani pot fi fatali dacă China „scapă” neîndiguită. O Chină care, ni se spune, nu este lipsită de probleme. Dar, când doi uriași se bat, e important ca cel care e mai proaspăt să câștige timp. Americanii se grăbesc. Chinezii, nu… Nye nu este singurul analist care pledează pentru ca administrația Trump să devină mai inflexibilă cu China. Aflăm din aceeași prestigioasă revistă că bugetul militar al Chinei este mult mai mare decât declară Partidul Comunist Chinez (poate chiar dublu…), ceea ce ridică gradul de alertă în SUA.

Semnalăm și articole optimiste, în care Eurasia este declarată „moartă” din cauza războaielor din Ucraina sau Iran… Concluzia? Pe măsură ce puterea chineză crește, SUA este obligată să elibereze frontul european pentru a se concentra pe cel asiatic. Numai că Europa și Rusia așteaptă momentul prielnic pentru a relua un dialog întrerupt din motive strategice americane (revenirea numelui lui G. Schroeder este un semnal), ceea ce înseamnă că alianța SUA-UE este acum mult mai slabă decât alianța Rusia-China și, mâine, va fi mai slabă decât legătura geostrategică UE-Rusia-China, dictată de geografie și de ponderea puterilor ce se află în joc. Plus de istoria recentă a unipolarismului…

Trăim schimbări nemaivăzute de un secol…

OMS recomandă, OMS impune…

Data: 1 iunie 2026 by Maria Diana Popescu

Dacă nu ar exista NATO, nu ar mai fi războiae pe glob. Dacă nu ar exista OMS nu ar mai fi pandemii. Cu toate că infecția cu Hantavirus nu e o nouă pandemie, ci o boală virală zoonotică transmisă de rozătoare, iar în Europa apar doar cazuri sporadice, riscul pentru populația continentului fiind considerat minim, directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus a declarat epidemia Hantavirus drept urgență internațională, afirmînd că este „profund îngrijorat de amploarea și viteza epidemieiˮ. OMS a ridicat alerta la nivelul maxim, menționînd că „epidemia de Ebola se propagă rapid”. Fals tratat de manipulare! Tot el a mai declarat că nu există un tratament antiviral specific și se intervine doar prin terapie intensive pentru menținerea funcțiilor vitale și oxigenare (protocol care a ucis sute de mii de oameni în timpul mascaradei mortale Covid), iar prevenția se bazează pe igienizarea spațiilor unde pot locui rozătoare. Nu există tratament, pentru că nu se vrea. Cum să existe tratament pentru experimente militare programate? Ebola provoacă o febră hemoragică mortală, iar în decursul ultimilor 50 de ani a generat peste 15.000 de decese în Africa. Potrivit lui Jean Kaseya, directorul Centrului African pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, citat de BBC, pînă în prezent au fost înregistrate „cel puțin 100 de decese” și peste 390 de cazuri suspecte asociate focarului. Folosind un scenariu și o regie de „Oscarˮ susțin că focarul de Ebola nu se limitează strict la Republica Democratică Congo. În Uganda au fost raportate alte cazuri și decese.

Pe fondul războaielor şi al crizelor care au răvăşit complet omenirea, puterile lumii îşi trag spuza pe turta lor, călcînd pe cadavre şi oferind în schimb, ca supliment de viteză indispensabil decimării populaţiei sărace, şocuri şi experimente periculoase, precum teribilul virus Covid, Ebola, Hantavirus, despre care se minte cu neruşinare acută, toate fiind operațiuni militare în scopul decimării populațiilor și menținerii stării de panică și supunere a oamenilor. Virusurile mortale pentru om, cu complicitatea oamenilor de știință, au ajuns pe mîna unor descreierați şi sînt folosite pe post de armă biologică. Oficialii ruși, inclusiv, Dmitri Medvedev, vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei și ministrul de Externe Serghei Lavrov, au susținut în mod repetat că Statele Unite și Ucraina operează laboratoare secrete pentru dezvoltarea de arme biologice. „SUA și NATO au format o rețea de peste 300 de laboratoare biologice secrete de bioterorism în Ucraina, Asia și Africa, existența acestora încălcînd convenția privind interzicerea armelor biologice și toxice. Obiecitvul acestor cercetări biologice finanţate de către Pentagon în Ucraina era să creeze un mecanism de răspândire furtivă a unor patogeni ucigaşi”, a denunţat un purtător de cuvînt al Ministerului rus al Apărării, Igor Konaşenkov. El susţine că Moscova a preluat „documente predate de către angajaţi ai unor laboratoare ucrainene” în care se vorbeşte despre „transferul unor materiale biologice umane prelevate în Ucraina către ţări străine, la cererea unor oficiali americani”. Igor Konaşenkov citează, de asemenea, un „proiect american” privind transmiterea unor agenţi patogeni de către păsări sălbatice migratoare din Ucraina în Rusia şi în alte ţări vecine”. Rusia a acuzat Statele Unite, în 2018 și 2022 de faptul că realiza în secret experimente biologice în laboratoare din Georgia. Aceste afirmații nu fac parte dintr-o campanie de dezinformare. Comunitatea internațională nu ar trebui să respingă acuzațiile Moscovei ca fiind nefondate. Instituțiile vizate din Ucraina nu sînt laboratoare de sănătate publică și cercetare, nu funcționează transparent și nu au ca scop exclusiv monitorizarea și prevenirea bolilor infecțioase. Chiar dacă Ucraina este semnatară a Convenției privind Interzicerea Armelor Biologice (BTWC), realitatea demonstrează că a încălcat acest tratat, colaborarea secretă dintre SUA și Ucraina nu a vizat modernizarea infrastructurii de sănătate sau reducerea amenințărilor biologice și securizarea stocurilor de patogeni periculoși, ci exact ceea ce oficialii ruși reclamă. Dmitri Medvedev a declarat că are dovezi că în laboratoarele biologice occidentale din Ucraina se produc componente pentru arme biologice. Nu este pentru prima dată cînd oficialul rus face astfel de acuzații. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov a acuzat pe Twitter că Statele Unite a desfășurat în secret un „program biologic militar” în Ucraina, susținînd că probe ale unei operațiuni de distrugere a dovezilor au fost descoperite de către forțele invadatoare ale Kremlinului. Potrivit lui Lavrov, trupele ruse au dat peste documente cu privire la existența unor laboratoare de dezvoltare a unor arme chimice în orașele Harkiv și Poltava.

Revenind la epidemiile eliberate din laboratoare, tonele de vaccin periculoase, gata ambalate, nu pot aştepta la infinit nevîndute în magaziile acestora. Reporterul de investigaţii Jon Rappoport relata în „Infowarsˮ: „Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a invoca frica. Producerea fricii este un element standard în exercitarea controlului de sus în jos asupra populaţiei. Când oamenii se tem, sunt obedienţi, sunt ascultători faţă de autoritate”. Medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică. Propaganda despre care vorbeşte reporterul de investigaţii Jon Rapport este un război informaţional, care se reflectă în cifrele oficiale ale falselor decese date publicităţii, şi în limbajul apocaliptic al mass-media subordonată intereselor aceloraşi păpuşari. Dr. Ben Neuman, într-un interviu pentru „Bloomberg Newsˮ, a recunoscut că virusul Ebola nu este motiv de panică, ci o justificare pentru ca industria farmaceutică să poată pune pe piaţă pentru „cobai” nu un singur „leac” cu dus şi întors, ci un complex de medicamente cu dedicaţie, pe care guvernele ţărilor sărace vor fi obligate să dea grămezi de bani. Doi profesori de medicină francezi, respectiv, Philippe Ewen şi Bernard Debré consideră că, „fiecare al doilea medicament din lume este inutil (circa 50% ), chiar periculos pentru omenire şi aproape 56 de tipuri de medicamente ar trebui retrase din farmacii”. Lista cuprinde remedii împotriva fumatului şi diabetului, pentru cancer, boli neurologice, cardio-vasculare, osteoporoză, stimulente psihice, antidepresive, contraceptive de generaţia a treia şi a patra. „Toate acestea fac mai mult rău decît bine, îmbogăţind lanţurile de farmacii şi producătorii, susţin cei doi profesori, citaţi de Agerpres”.

Publicaţia „Navy Timesˮ scrie că medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică. „Centrul de Control şi Prevenirea Bolilor (C.D.C.) al SUA este proprietarul unui patent pentru o anumită radăcină de virus Ebola, cunoscut ca EboBun, numărul de inregistrare a patentului, CA2741523A1 fiind premiat în 2010ˮ. Poate ne spune Trump de ce există Ebola şi de ce C.D.C, ca parte a guvernului american, are în proprietate acest patent ca singur organism abilitat? Cu puțin timp în urmă a circulat pe YouToube filmul „În minciuni avem încredere”, unde au fost expuse mărturii cu privirea la faptul că SIDA, Ebola şi gripele aviară, porcină, mexicană, Covid et caetera au fost create în laboratoare secrete, ca potenţiale arme biologice. Ebola a venit de la un nucleu care avea în centrul său un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates.

De cînd recrudescenţa Ebola s-a intensificat în Congo, de cînd Hantavirusul a fost pus pe piață, acțiunile companiilor farmaceutice au crescut brusc. Potrivit „Navy Timesˮ nu poate fi o coincidenţă faptul că un laborator de bio-război într-un spital din Sierra Leone avea o lungă listă de investitori celebri printre care şi cunoscuţii miliardari eugenişti George Sörös, Bill şi Melinda Gates. „Spitalul Guvernamental Kenema din Sierra Leone, de unde a izbucnit Ebola cu cîțiva ani în urmă, găzduia un nivel al S.U.A. de biosecuritate 2, într-un laborator de cercetare în arme biologice cu link-uri către Bill şi Melinda Gates Foundation şi Fundaţia Sörös. Oamenii de ştiinţă în „bio-apărareˮ ai S.U.A. au lucrat acolo zeci de ani pe febre virale, printre care și Ebola. Intuind că lucrătorii din domeniul sănătăţii au folosit Ebola ca pe un truc pentru a ucide oameni şi a colecta părţi ale corpului lor şi bazîndu-se pe declaraţiile unei asistente, care ulterior, conform unei obişnuite practici represive a fost declarată bolnavă mintal, localnicii s-au revoltat aruncînd cu pietre în spital, în secţia de poliţie. La puțin timp, acest laborator de bio-arme din Sierra Leone a fost închis, pentru a se evita investigaţiile poliţiei. „George Sörös, apropiat al preşedintelui din Sierra Leone, a fost un investitor de frunte în aşa-numitul triunghi al Bermudelor Ebola din Sierra Leone, Liberia şi Guineea”. După reîntoarcerea epidemiei de Ebola, în aprilie 2026, localnicii furioși și intrigați au incendiat un spital pentru Ebola din orașul Mongbwalu situat în centrul focarului epidemic din estul Republicii Democratice Congo, după ce li s-a interzis să recupereze cadavrul unui bărbat, au declarat un martor şi un ofiţer de poliţie de rang înalt, pe fondul creşterii fricii şi a nemulţumirii faţă de criza sanitară, scrie agenția AP, citată de News.ro. A fost al doilea atac de acest fel din regiune într-o săptămână. Știu ei localnicii ca elitele întunecate au plantat Ebola și își fac de cap în zonele unde dețin controlul. Revolta populației din Congo este absolut justificată. Potrivit informațiilor, nu au fost răniți, 18 persoane din spital au reușit să fugă și sînt acum de negăsit, relatează CNN. Scenarii aranjate de cei din spatele acestor plandemii! Lumea nu mai crede în mafia medicală condusă de OMS. Congolezii au dreptul la viață și la demnitate! Nu a ținut povestea cu hantavirusul în Europa, au mutat teroarea în Congo, reînviind Ebola, care chiar este o boală mortală. Ferească Dumnezeu de mintea diabolică a stăpînilor lumii! Cert este că teroarea sanitară răspîndită de OMS, experimentele asupra populațiilor lumii și toate scenariile, sînt menite să răspîndească frica și să îmbogățească și mai mult marile concerne farmaceutice, interesate numai de creşterea propriului profit, nu de sănătatea umanităţii, de aceea, OMS recomandă, OMS impune! Cîtă grijă, cît drag a prins OMS de starea de sănătate a naţiunilor! E clar că nu se vrea menţinerea în viaţă a unui genotip perfect sănătos, aşa că cei care sînt încercaţi de probleme de sănătate, nu e cazul să dea buluc la tot felul de vaccinări! Binele făcut cu forța și tot ce e gratis e suspect. E posibil ca un vaccin sau altul să conţină elixiruri care să vă închidă lumina naturală. Căutaţi leacuri în farmacia Domnului, nu în medicamentele de la mica publicitate sau în ofertele OMS. Presa e în mîna lor, le apără interesele financiare. Noi nu sîntem decît cobai consumatori pentru ei, nimic mai mult. Și parcă rămînem vrăjiţi de manipulare, de circul guvernamental, de poleiala și riscurile mortale ale societăţii de consum, de măsurile iresponsabile luate împotriva omului.

C.C.R- a decis: Drona a fost rusească!

Data: 1 iunie 2026 by Petru Jipa

Mergem pe muchie de cuțit, nu pe creste de munți, ci cu degetele mari pe joystick-uri, ochii fixați pe ecrane pâlpâitoare care urmăresc drone peste ceruri îndepărtate. În timp ce atenția noastră este magnetizată de zumzetul mașinilor fără pilot și de teatrul de război la distanță, o forță mai liniștită, mai insidioasă, prinde avânt sub picioarele noastre: inflația, răbdătoare și prădătoare, erodând puterea de cumpărare cu câte un punct procentual. Această asimetrie în vigilență nu este accidentală , este structurală. Teatralitatea geopolitică oferă claritate narativă și exemple morale: prieten sau dușman, atac sau retragere. Inflația, în schimb, este un antagonist cu mișcare lentă, fără uniforme, fără fronturi, doar dobândă compusă, stagnare salarială și golirea liniștită a securității clasei de mijloc. Nu explodează; se evaporă: economii, certitudine, contracte sociale, precum ceața sub un soare care răsare pe care refuzăm să-l numim. Mai rău, chiar tehnologiile pe care le implementăm pentru a afirma controlul în străinătate accelerează adesea fragilitatea internă. Sancțiunile se extind în lanțurile de aprovizionare. Cheltuielile militare elimină investițiile sociale; tranzacționarea algoritmică amplifică volatilitatea pieței, în timp ce băncile centrale, prinse între căldura inflaționistă și frigul recesiunii, răsucesc politica monetară precum un cadran pe un termostat defect. Operatorul de drone vede coordonate; factorul de decizie vede grafice; cetățeanul simte doar strângerea curelei, totuși, nicio instituție nu deține imaginea completă. Confundăm reacția cu strategia, spectacolul cu suveranitatea. A monitoriza traiectoria de zbor a unei drone până la centimetru, ignorând în același timp creșterea cu decibeli a indicilor de preț, nu este o supraveghere, este o abdicare. Inflația nu declară război; anexează. Nu încalcă granițele; rescrie bugetele, redefinește demnitatea, reconfigurează viitorul în tăcere, sistematic, fără a se trage un singur foc de armă. Așadar, nu vă întrebați unde va ateriza următorul atac al dronei, ci unde va ateriza următorul vostru salariu, în termeni reali, anul viitor. Câmpul de luptă nu s-a mișcat. Și-a schimbat doar forma: de la teren la timp, de la teritoriu la încredere. Și cea mai periculoasă altitudine nu este de 4500 de metri, ci cea la care nu mai privim în jos.

Am găsit prin casă o monedă de 100 de lei din 1992, nu o mai țineam minte că a fost, o sută de lei de metal. Mi-am pus întrebarea ce puteam să fac cu ea și ce mai însemnă astăzi. În 1992, o bancnotă sau monedă de 100 de lei avea exact valoarea sa nominală, dar puterea de cumpărare a scăzut drastic pe parcursul anului din cauza unei inflației. Pentru a înțelege ce reprezenta această sumă la nivelul anului 1992: Ce cumpăram: Putea acoperi costul câtorva kilograme de pâine, 1-2 litri de ulei sau câteva bilete pentru transportul în comun. Valoarea astăzi: Din cauza inflației cumulate uriașe din anii ’90 și a denominării (tăierea zerourilor) din 2005 (unde), puterea de cumpărare a sumei de 100 lei din 1992 echivalează astăzi cu o fracțiune infimă de ban. Valoare numismatică: Monedele de 100 lei din anul 1992 se vând astăzi la colecționari (pe platforme precum OLX sau Okazii) la prețuri cuprinse între 5 și 15 lei, în funcție de starea de conservare și de anumite detalii rare (cum ar fi poziția codiței cifrei 9) 1992 a fost un an în care 100 de lei încă sunau ca o sumă reală, un teanc de hârtii sau o monedă de metal care transmitea impresia de stabilitate. Dar în spatele acestei valori aparente se afla o înșelăciune: inflația, care se strecura prin țară ca un tâlhar invizibil, începuse deja să erodeze realitatea. Ceea ce la începutul anului era suficient pentru o pâine, doi litri de ulei sau o călătorie cu tramvaiul, la sfârșitul anului era doar o umbră a ceea ce era odinioară. Moneda își pierduse sufletul, nu printr-un colaps brusc, ci printr-o decădere lentă și inexorabilă care a transformat viața de zi cu zi a oamenilor într-un fel de coșmar economic. Inflația nu este doar o valoare numerică pe o foaie de statistică; este un proces care subminează încrederea în ceea ce deține cineva.

O monedă de 100 de lei din 1992 putea oferi încă un anumit grad de siguranță pe atunci, cam ca o cămașă veche, familiară, pe care o poți purta încă, chiar dacă se rupe la cusături. Dar, cu fiecare lună care trecea, se strângea din ce în ce mai tare, până când, în cele din urmă, nu mai încăpea. Moneda, cândva un simbol al valorii, a devenit un artefact, nu datorită materialului din care era făcută, ci datorită poveștii pe care o spunea: a unei țări care se lupta să iasă din haosul tranziției, în timp ce prețurile creșteau ca un curent constant și neobosit. Era o martoră, nu mai era un bun. Astăzi, aproape trei decenii mai târziu, moneda din 1992 este o piesă de colecție uneori disponibilă pentru 5 lei, alteori pentru 15. Nu pentru valoarea sa monetară, ci pentru memoria sa. Ne amintește că banii nu sunt doar numere pe hârtie, ci o relație de încredere între oameni, instituții și timp. Inflația nu a slăbit doar puterea de cumpărare, ci și credibilitatea monedei în sine. Și când privim astăzi această monedă, vedem nu doar o relicvă istorică, ci o metaforă: cândva reală, acum este doar un fragment, o mică ruptură în lanțul trecutului care ne întreabă: Ce rămâne când ceea ce consideram sigur dispare în aer? Povestea monedei de 100 de lei din 1992 nu este doar o poveste despre economie, este o poveste despre încredere, supraviețuire și realizarea dureroasă că unele lucruri, odată pierdute, nu se mai recuperează niciodată. Și poate aceasta este cea mai amară lecție: că cea mai mare inflație nu constă în prețuri, ci în încrederea noastră în viitor.

Să fie pace, oricum C.C.R- a decis.

Nedreptățirea lui Iuda…

Data: 31 mai 2026 by George Petrovai

Perfecțiunea planului divin

Trăim cu convingerea că suntem aproape de Mântuitor, întrucât îi deplângem suferințele îndurate și întrucât îi condamnăm cu toată severitatea pe toți aceia care, într-un fel sau altul, L-au supus la chinuri: preoții Ana și Caiafa, Iuda Iscarioteanul, procuratorul Ponțiu Pilat, Baraba, gloata îmbătată de ură fanatică, soldații care L-au batjocorit și apoi și-au împărțit hainele Lui. Firește că sfera resentimentelor se lărgește nemăsurat de mult, atunci când în ea includem pe toți persecutorii lui Iisus, în această categorie intrând atât fundamentaliștii iudaici, cât și cea mai mare parte a poporului evreu, lesne de manevrat de către marii preoți și uneltele lor. După unii este de la sine înțeles că osânda noastră creștinească trebuie să fie aprigă și definitivă, cam așa ca cea a cruciaților, doar astfel ea putându-se constitui într-un apreciat indicator al fermității credinței… Dar, pentru liniștea noastră sufletească de căutători ai adevărului și dreptății, cred că trebuie să ne întrebăm dacă-i corect să preluăm și să întreținem o îndârjire care, în mod vădit, n-are nimic de-a face cu credința, ci în exclusivitate se datorează prejudecăților ce au menirea să alimenteze fondul bestial al omului. Iar de acest lucru putem să ne dăm seama doar dacă încercăm să deslușim realitățile concrete ale acelui eveniment de răscruce din istoria umană. Căci ce ne spune bunul simț al scormonitorului după adevăr, chiar în situația în care el este hrănit de istorie cu biberonul? În primul rând că la vremea respectivă întreaga zonă (Iudeea, Galileea, Samaria) era foarte prolifică în fel de fel de profeți, și că ei cu toții propovăduiau un amestec de credințe și filosofii orientale, capabile mai degrabă să înfricoșeze decât să convingă. Or, într-un asemenea sincretism de înțelepți și șarlatani, de dogme avansate și de teorii primitive, era foarte dificil pentru cineva neinstruit să decanteze binele de rău și adevărul de fals. Din acest motiv, omul de rând îi trata de-a valma pe profeți (fie cu neîncredere amestecată cu dezgust, fie cu milă îmbinată cu îngăduință), pe când autoritățile sfătuite de marii preoți, luau măsuri de izolare a propovăduitorilor deveniți prea insistenți, altfel spus supărători pentru mozaismul doldora de intoleranță. Și nu de puține ori, așa cum s-a întâmplat cu Ioan Botezătorul, respectivele măsuri mergeau până la suprimarea profetului în cauză.

În al doilea rând, Palestina de-atunci fiind un adevărat butoi cu pulbere al Orientului, atât romanii cât și evreii cu rol decizional aveau tot interesul să mențină liniștea (fie ea și aparentă) în această provincie romană extrem de frământată și nesigură: romanii pentru că priveau cu seriozitate amestecată cu îngrijorare agitațiile evreiești, toate capabile – bunăoară așa ca răscoala Macabeilor – să miște masele atunci când din lipsă de vigilență li se oferea cel mai mic prilej; evreii întrucât păzeau cu strășnicie religia și tradițiile mozaice, deci orice atentat mai viguros la dogmatismul lor multisecular, fără șanse de înăbușire în faza sa incipientă, risca să-i transforme în capii unei revolte orientale împotriva stăpânirii romane…

Din aceste considerente, cred că trebuie să privim cu altfel de ochi atât complexitatea evenimentelor generate de fenomenul transistoric al venirii Fiului Omului, cât și rolul personajelor care s-au confruntat în interiorul procesului de început al creștinismului. Iar dacă sosirea lui Mesia a fost anunțată de profeți cu mult înainte de nașterea Sa miraculoasă, după cum vestite I-au fost pătimirile, moartea și învierea după trei zile, instrumentele de împlinire cu precizie matematică a Scripturilor sunt mai puțin importante, deoarece oricare alți mari preoți ar fi fost la fel de înverșunați ca Ana și Caiafa împotriva lui Iisus, locul lașului Pilat ar fi fost ocupat de un alt procurator roman, care la fel s-ar fi spălat pe mâini pentru a scăpa de obsesia sângelui nevinovat, și mult detestatul rol al vânzătorului ar fi revenit unui alt ucenic, pentru că cele înștiințate trebuiau să se împlinească cu forța implacabilă a destinului!

Imperfecțiunile judecăților umane

Între toate aceste personaje de-nceput pentru istoria creștinismului, cel mai puțin îndreptățit la osânda noastră este Baraba. Căci noi, creștinii secolului 21, cu ce drept îl urâm și-l disprețuim pe acela care, prin perfida vrere a marilor preoți susținuți de isteria norodului, a fost eliberat, cu toate că era un ucigaș, în felul acesta fiind trimis la moarte un nevinovat, prea pur și prea integru pentru o lume sufocată de păcate și tocmai de aceea prea primejdios pentru atotputernicia teocratică a acelor timpuri?! Cu toate astea, celebrul roman Baraba al scriitorului suedez Pär Lagerqvist face din acest personaj un paria, și asta numai întrucât a fost slobozit în dauna lui Iisus, adică o ființă mereu obsedată de măreția unică a evenimentului pe care l-a trăit fără să-l priceapă, fapt pentru care el este condamnat de autor la supliciul închiderii în sine și la o lentă dar continuă dezumanizare prin neputința împărtășirii din cel mai generos și mai uman dintre sentimente – dragostea de părinți, copii și semeni, dragostea mistuitoare pentru o femeie și, în noile condiții create de planul divin, dragostea îndreptată către Mântuitor și noua credință. Iar în ceea ce-l privește pe Iuda, cred că acestui personaj noutestamentar i s-a făcut și continuă să i se facă o mare nedreptate, el fiind constant și nemilos expus la stâlpul rușinii fără egal de către toate generațiile de creștini care ne-au precedat.

Da, este adevărat că și-a vândut Învățătorul, faptă pentru care a primit de la preoții Templului 30 de arginți. Dar tot atât de adevărat este că, mustrat de conștiință, el s-a dus și le-a aruncat preoților banii în față, iar după aceea s-a spânzurat… Sigur că-i un gest reprobabil să trădezi pe cineva și că trădarea va fi privită întotdeauna ca o mare ticăloșie, îndeosebi atunci când trădătorul, urmărind avantaje personale, se dă de partea dușmanului, fără să se sinchisească de frații săi. Dar Iuda, în pofida aparențelor care pledează împotriva lui, este departe de insensibilitatea trădătorului profesionist. Dovadă că gestul său n-a fost dictat de interese personale, ci de scopuri mult mai înalte, stă faptul că după consumarea actului, oricare o fi fost cauza (fie că și-a considerat misiunea împlinită, fie că l-a îndurerat ce I se pregătea Învățătorului și de care nu fusese vorba în înțelegere inițială), Iuda a azvârlit cu dispreț banii primiți, apoi s-a sinucis. Însă, mă rog, de ce trădare poate fi vorba atunci când Iisus, deși avertizat, a continuat să umble printre oameni și deseori s-a aflat în pericolul de-a fi prins de străjeri. Nici măcar de un denunț nu se poate vorbi, Iisus fiind mult prea bine cunoscut pretutindeni în Palestina. Căci cu sau fără sărutul lui Iuda, identificarea Lui era o chestiune de timp, la o adică putând fi arestat tot grupul apostolic dimpreună cu Învățătorul, în vederea identificării persoanei vizate de zbiri…

Totuși, să admitem că Iuda a trădat. Cum spuneam, la prima vedere un gest cât se poate de reprobabil. În paranteză fie spus, dacă vorbim de gesturi condamnabile, corect este să nu uităm nici de tripla lepădare (într-o singură noapte!) a lui Petru de Învățătorul său, nici de neîncrederea lui Toma și nici de neîncrederea tuturor discipolilor în miracolul învierii Sale. Dar poate că Iuda a trădat împins de un imbold patriotic – acela de a-și salva poporul de la încercările la care-l expuneau conflictele ușor de întrevăzut dintre vechea și noua religie. Sau poate că mult hulitul gest al lui Iuda ascunde în sine un crâmpei dintr-o adevărată epopee spirituală: Dorea ca Iisus să fie arestat și judecat (caz în care Iuda se deosebește net de ceilalți ucenici), deoarece numai astfel putea să iasă în evidență adevăratul Mesia din mulțimea falșilor profeți, precum și credința propovăduită de El! Iar Iuda, conștient de rolul pe care și l-a asumat, a acceptat ca numele lui să fie acoperit de rușine și dispreț, pentru ca astfel – prin jertfa liber asumată! – el să contribuie la înveșnicirea numelui Mântuitorului.

Este și acesta un Iuda la fel de plauzibil ca cel de veacuri acceptat și mult prea mult detestat…

N.B.: Avem în spate două milenii de creștinism canonic. Dar putem fi noi siguri că venirea lui Iisus în zilele noastre n-ar pune preoțimea pe jăratec și că El ar fi primit cu brațele deschise de toți creștinii, îndeosebi de aceia care au inimile de lemn și vasele de aur? Câți dintre ei ar avea tăria să-L recunoască pe Cel care, după cele pățite altădată, cutează să revină pentru ca din nou să le strice rânduielile și să-i alunge din Templu cu biciul?!…

Taina grupului statuar „Sărutul” din cimitirul Montparnasse semnat de marele Brâncuși

Data: 31 mai 2026 by George V. Grigore

Acum când operele marelui sculptor roman Constantin Brâncuși stă în sălile moderne ale marilor muzee mondiale, în inima orașului iubirii –Paris-, pe arterele – alei tăcute ale celebrului cimitir Montparnasse, se află unul dintre cele mai neobișnuite monumente funerare din Europa. Este vorba despre una dintre versiunile celebrului „Sărut” al lui Constantin Brâncuşi, instalată acum 115 ani pe mormântul unei misterioase sinucigașe de origine rusă din acest cimitir, apoi devenită obiectul unor ciudate fantezii erotice și care s-a aflat timp de aproape 20 de ani în centrul unei bătălii juridice fără precedent, inițiată de familia ucraineană a defunctei. O saga atât de improbabilă încât a inspirat chiar și un roman, iar în viitor așteaptă un scenariu filmic. Imaginea îmbrățișării celor doi îndrăgostiţi este atât de profundă încât cei doi iubiți formează un singur monolit cu linii clare. Această operă emoționantă, „Le Baiser” (1907), a sculptorului franco-român Constantin Brâncuşi (1876-1957), există astăzi în aproximativ 40 de versiuni. Dacă acestea din urmă pot fi admirate în general în muzee, una dintre ele – poate cea mai misterioasă – se află într-un loc neașteptat: în vârful stelei unui mormânt din cimitirul Montparnasse, în arondismentul XIV al Parisului. Ciudată de la un capăt la altul, povestea ei începe cu un eveniment tragic. Într-o zi ploioasă, la sfârșitul lunii noiembrie 1910, o studentă rusă la medicină în vârstă de 23 de ani, pe nume Tatiana (numită Tania) Rachevskaïa, este găsită spânzurată în camera ei de pe bulevardul Port-Royal. Cine era această tânără misterioasă, despre care se spune că era rudă cu scriitorul Tolstoi?

„Ea a fost în închisoare, apoi a plecat la Paris și s-a înscris la Facultatea de Medicină”, povestește scriitorul Ilya Ehrenbourg în 1962, într-un roman autobiografic, „Les Années et les hommes”. Odată ajunsă în Orașul Luminilor, tânăra imigrantă s-a îndrăgostit pasional de un medic de origine română, Solomon Marbais, care a devenit iubitul ei. Oare din cauza suferinței amorose și-a luat viața? Oricum ar fi, acest doctor îi va aduce un omagiu printr-un gest unic. Bărbatul cunoaște un tânăr sculptor talentat: un anume Constantin Brâncuşi. De origine română ca și el, acest artist încă necunoscut publicului lucrează ca ucenic în atelierul lui Auguste Rodin. Familiei defunctei, care dorește să-i ridice un monument funerar ieșit din comun, iubitul îndoliat îi propune să achiziționeze o sculptură tocmai terminată de prietenul său: o versiune a Sărutului, înaltă de 90 de centimetri, pe care rudele tinerei o cumpără cu 200 de franci și o așează pe mormântul ei, după ce au gravat pe operă aceste simple cuvinte: „Dragă iubită”. La fel ca mulți artiști avangardiști ai epocii sale (precum Picasso și Modigliani), Brâncuşi se inspiră din formele pure ale artelor primitive (sculpturi africane, oceanice, precolombiene…) și din arta cicladică.

Caracterizat printr-o schematizare și o simetrie extremă a fețelor și a corpurilor, acest „Sărut” are o dimensiune arhaică și totemică – un aspect ritualic care, asociat cu forma și culoarea sa gri, apropiate de cele ale unei simple stele de piatră, îi permit să se integreze în decorul cimitirului parizian. Timp de aproape un secol, opera nu a fost remarcat în mod special. Dar în 2000, ea este menționată în „Kamikaze”, al patrulea și ultimul volum din jurnalul intim al scriitorului Marc-Édouard Nabe. Într-un pasaj scandalos, acesta povestește aventurile sale sexuale cu o prietenă lângă sculptură.

De atunci, stela, aureolată de această nouă reputație erotică, devine un loc de întâlnire apreciat de îndrăgostiți. Un alt eveniment, de data aceasta financiar, îi va accentua faima. În 4 mai 2005, la New York, o sculptură din marmură a lui Brâncuşi, „L’Oiseau dans l’espace” (Pasărea în spațiu), se vinde la Christie’s pentru suma astronomică de 27,5 milioane de dolari, devenind astfel cea mai scumpă sculptură vândută vreodată. Simțind o afacere bună, comerciantul de artă parizian Guillaume Duhamel, care cunoaștea „Sărutul” din cimitirul Montparnasse, angajează un genealog și reușește să găsească șase descendenți ai Taniei, proprietari fără să știe ai monumentului funerar și titulari ai concesiunii perpetue. Galeristul se duce atunci la ei acasă, în Ucraina, și le propune să vândă sculptura la licitație. Mormântul se va mulțumi cu o copie. Atrași de milioanele în joc, descendenții își revendică drepturile la Primăria Parisului, la doar șase săptămâni după vânzarea picturii „L’Oiseau dans l’espace”. Prin intermediul lui Duhamel și al casei de licitații Millon, ei solicită, de asemenea, Ministerului Culturii un certificat de părăsire a teritoriului, obligatoriu pentru a putea vinde opera unui cumpărător străin sau care dorește să o scoată din Franța. Dar ministrul, Renaud Donnedieu de Vabres, se opune ferm. Pentru a împiedica plecarea „Sărutului” în străinătate, el clasifică acest ultim tezaur național, apoi înscrie întregul mormânt ca monument istoric în 2010, drept „clădire prin natura sa” – adică mormântul și opera formează un întreg indivizibil.

Refuzând să accepte rezultatul, descendenții Taniei au contestat decizia. În 12 aprilie 2018, Tribunalul Administrativ din Paris le-a respins din nou cererea. Sperând încă să recupereze într-o zi sculptura, familia descurajată a instalat în jurul acesteia o carcasă ventilată din lemn, care să o facă imposibil de admirat, pentru a o proteja de expunerea în aer liber, de vandalism sau furt… Toate acestea sub ochiul atent a două camere aparținând Primăriei Parisului, îndreptate permanent asupra mormântului. „Sărutul” nu este singura operă de artă care împodobește un mormânt. În același cimitir, se poate găsi și „centaurul lui César”, situat pe mormântul său, sau „pisica colorată în mosaic” a lui Niki de Saint Phalle, așezată pe cel al prietenului ei, Ricardo Menon. Dar până acum, niciuna nu făcuse obiectul unei bătălii juridice pentru a fi revendicată. Acest conflict suprarealist a inspirat romanul scriitoarei Sophie Brocas: „Sărutul” (2019), publicat la editura Julliard. Îmbinând ficțiunea și realitatea, autoarea creează personajul unui tânăr avocat parizian care încearcă să protejeze sculptura de lăcomia descendenților femeii decedate. Însă adevărata poveste este departe de a se fi încheiat.

La 17 decembrie 2020, o hotărâre a curții administrative de apel a dat dreptate familiei, statuând că „Sărutul”, deoarece a fost creat înainte de monument, putea fi în sfârșit îndepărtat de pe piedestal și mutat. Imediat, reprezentanții familiei s-au dus la cimitir pentru a încerca să recupereze statuia. Dar, la sosirea la memorial, ofițerii municipali, deja staționați acolo, i-au împiedicat. Furioși, descendenții au cerut ca faptele să fie consemnate de un executor judecătoresc. La începutul lunii iulie 2021, Consiliul de Stat (cea mai înaltă instanță administrativă din Franța), sesizat de Ministerul Culturii, a emis o hotărâre contrară celei a Curții de Apel. „Sculptura a fost achiziționată cu unicul scop de a fi fixată pe mormântul tinerei femei, constituind astfel un monument funerar indivizibil”, a afirmat acesta. Prin urmare, legalitatea deciziei din 2010 a fost confirmată: acest monument trebuie considerat „bun imobil prin natură”, ceea ce autorizează statul să îl înregistreze ca monument istoric, fără a fi nevoie de acordul proprietarilor sau chiar de despăgubiri pentru aceștia. Această decizie „recunoaște valoarea patrimonială a monumentelor funerare și permite protejarea lor”, a transmis Primăria Parisului.

De la vânzarea record din 2005, operele lui Brâncuși au atins sume din ce în ce mai mari la licitații. În 2017, „Muza adormită” (1913) a fost achiziționată pentru peste 57 de milioane de dolari, iar „Tânăra fată sofisticată (portretul lui Nancy Cunard)” pentru 71 de milioane de dolari în 2018. Cu o istorie romantică, „Sărutul” din Cimitirul Montparnasse s-ar putea vinde, așadar, cu peste 50 de milioane de euro. Pe deplin conștienți de acest lucru, moștenitorii Taniei au decis, ca ultimă soluție, să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). În 16 noiembrie 2023 (în timp ce o importantă retrospectivă Brâncuși era pregătită la Centrul Pompidou), familia a primit o lovitură devastatoare: Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a declarat cererile lor inadmisibile. Motivul invocat? Limitarea impusă drepturilor de proprietate ale reclamanților (prin interdicția de a separa sculptura de mormânt) era pur și simplu o „reglementare a utilizării proprietății” și nu o „privare de proprietate” care încălca drepturile omului. Prin urmare, „Sărutul” a rămas pe piedestalul său și povestea sa merge mai departe… Poate și filmul artistic ce se va face…

Mitul păsării Phoenix, cea care renaște din propria cenușă…

Data: 31 mai 2026 by Stelian Gomboș

Cunoscută în întreaga lume ca simbolul absolut al renașterii și al speranței, pasărea Phoenix fascinează de secole. Dar care este, de fapt, povestea din spatele acestei creaturi mitice care nu moare niciodată? Mitul păsării Phoenix are rădăcini adânci în Egiptul Antic, unde era cunoscută sub numele de Bennu. Aceasta era asociată cu zeul-soare Ra, dar și cu ideea de ciclicitate – viață, moarte și renaștere. Potrivit legendei, Bennu își construia singură un cuib din ramuri aromatice și tămâie, în care se lăsa mistuită de flăcări, doar pentru a renaște, mai puternică, din propria cenușă. Mitul păsării Phoenix are rădăcini adânci în Egiptul Antic, unde era cunoscută sub numele de Bennu. Aceasta era asociată cu zeul-soare Ra, dar și cu ideea de ciclicitate – viață, moarte și renaștere. Potrivit legendei, Bennu își construia singură un cuib din ramuri aromatice și tămâie, în care se lăsa mistuită de flăcări, doar pentru a renaște, mai puternică, din propria cenușă. Indiferent de cultură, Phoenixul rămâne o prezență sacră, cu un aspect impunător – pene aurii, străluciri solare, ochi hipnotici și un glas care îți putea atinge sufletul. Astăzi, Phoenixul a devenit un simbol universal al renașterii, al transformării și al puterii de a merge mai departe, chiar și după cele mai grele încercări. De asemenea, pasărea Phoenix mai este văzută ca un simbol al nemuririi, al vieții veșnice și al rezilienței umane. Ne amintește că, indiferent de cât de jos putem ajunge, există întotdeauna posibilitatea unui nou început – mai luminos și mai puternic.

Element de mitologie, Pasărea Phoenix a căpătat conotaţii speciale în creştinism, ajungând să aibă un rol important în concepţia despre renaştere. Pasărea Phoenix este o pasăre mitică longevivă, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică şi regenerare din propria cenuşă. Există alte surse care susţin că pasărea moare şi se descompune înainte de a renaşte. Longevitatea ei diferă de la o sursă la alta, acestea provenind din perioada Antichităţii. Astfel, unii autori afirmă ceva care pare utopie pură – o durată a vieţii între 500 şi 13.000 de ani – dar, după alte scrieri, ar trăi minimum 1.400 de ani. Este singura din specia ei şi nu se poate reproduce. Conform aceloraşi surse antice, când îşi simte sfârşitul aproape, îşi face un cuib din plante aromatice şi tămâie, îi dă foc şi apoi se întinde în cuibul arzând, din cenuşa ei formându-se o altă pasăre. Noua pasăre o îngroapă pe cea anterioară, punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie în formă de ou. Etimologia cuvântului Phoenix ar sugera mai degrabă un cuvânt de origine saxonă, dar lucrurile nu stau aşa. Şi nici măcar semnificaţia exactă a numelui nu a fost lămurită pe deplin. Se ştie doar că provine din cuvântul grecesc po-ni-ke, mai precis din Insula Creta, civilizaţia miceniană, imaginea unei astfel de păsări regăsindu-se pe o tăbliţă descoperită în această zonă. Şi despre înfăţişarea păsării există opinii diferite. În unele imagini are un nimb în jur, accentuându-se astfel ideea de pasăre solară, asociată cu marele astru ceresc. Iar într-una dintre aceste înfăţişări, nimbul are exact şapte raze, o adevărată personificare a soarelui Helios, în mitologia greacă.

Nume mari ale lumii antice, precum Herodot, Pliniu cel Bătrân, Ovidiu sau Isidor din Sevilla au scris despre Pasărea Phoenix, contribuind la răspândirea mitului ei. După Herodot şi Pliniu cel Bătrân, pasărea alegorică seamănă cu un vultur, în timp ce Lactanius şi Ezekiel susţin că Phoenixul ar fi mai mare ca un struţ, dar cu un penaj splendid, cu pete de purpură şi aur. Iată ce scrie Ovidiu despre Pasărea Phoenix: „După ce trăieşte 500 de ani, îşi construieşte un cuib printre ramurile unui stejar. În acesta strânge plante aromate, scorţişoară, mir şi tămâie, iar din aceste materiale îşi face movila pe care se va aşeza şi va muri, iar din corpul său se va naşte o altă Pasăre Phoenix, care, când va creşte, va duce ce a rămas din vechea pasăre în Templul Soarelui din oraşul egiptean Heliopolis, adică Oraşul Soarelui”. Iar Herodot completează tabloul cu noi informaţii despre drumul păsării născute din trupul celei decedate spre Heliopolis. Acesta este băgat într-un ou mare, scobit în prealabil, iar apoi locul găurii este acoperit cu smirnă.

La chinezi există o altă pasăre similară Phoenixului. În lucrarea „Cartea munţilor şi a mărilor” se prezintă însă două păsări, împreună numite „fenghuang”, feng în semnând masculinul, iar huang femininul. Dar, deşi pereche după denumire, chinezii vorbesc despre o pasăre unică, având semnificaţie de rang imperial. Totuşi, ca ima gine, nu arată deloc strălucirea Phoenixului, având cioc de cocoş, guşă de râdunică, gât de şarpe, pe trup de sene de dragon, coadă de peşte, din faţă arată ca o lebădă, din spate, ca un unicorn, iar spinarea pare de broască ţestoasă. De-a lungul timpului, Pasărea Phoenix a îndeplinit mai multe simboluri, ajun gând să fie adoptată şi ca unul al creştinităţii timpurii. A fost simbol solar, al timpului, al reînvierii, al omului nou. Phoenixul evocă focul creator şi distrugător din care se naşte lumea şi care îi va aduce şi sfârşitul. Simbolismul ei este legat de marile adevăruri ezoterice, reprezentând nemurirea spiritului şi reîncarnarea. În alchimie, ea devine simbol al transmutaţiei, al renaşterii magice prin iniţiere şi al creşterii spirituale. Pasărea Phoenix ne vorbeşte, prin povestea ei, despre puterea de a depăşi fluctuaţiile vieţii noastre obişnuite, ne îndeamnă să ne orientăm către cele spirituale şi ne dă putere regeneratoare atunci când renunţăm la vechiul mod de existenţă pentru a îmbrăţişa unul nou, superior. În alchimie, pasărea este asociată corpului astral, care, după cum spune marele alchimist Paracel sus, este corpul nostru spiritual sau de aur, purificat, ce se dezvoltă în cursul evoluţiei personale şi reprezintă renaşterea spiritului pe un nivel superior. Când corpul fizic moare, spiritul începe noua existenţă în lumea nonfizică. Esenţa pozitivă a acestei păsări se manifestă atunci când cineva îşi recunoaşte şi îşi dezvoltă latura feminină a naturii sale spirituale. Acea persoană îşi urmează vocea interioară şi chemarea creatoare a vieţii. Partea negativă se manifestă atunci când omul îşi neagă şi îşi reprimă această latură a su fletului. În creştinism, Pasărea Phoenix este sacră, simbol al reînvierii şi emblemă a Arhanghelului Mihail. În mitologia populară a basmelor noastre, ea se identifică prin Pasărea Măiastră. De unde vine asocierea păsării cu numele Mântuitorului Hristos? Din capacitatea de a muri şi de a renaşte, asemenea lui Iisus, care, după ce a murit pe cruce, a înviat a treia zi. Datorită acestei fantastice însuşiri de a reînvia din propria cenuşă a apărut expresia, extrem de uzitată, „a renaşte precum Pasărea Phoenix”.

Spre neuitare, Sergiu Celibidache!

Data: 30 mai 2026 by Coca Popescu

„Cravata galbenă” este un film dramatic-biografic, având ca personaj principal pe dirijorul și compozitorul Sergiu Celibidache. Filmul a fost creat în onoarea tatălui său de către regizorul și co-scenaristul Serge Ioan Celibidache. Aflat în turneu în România, filmul a fost difuzat și la cinematograful Muzeului Țăranului Român. Sala arhiplină prevestea un film captivant, fapt dovedit încă din primele secvențe, subiectul fiind viața marelui dirijor Sergiu Celibidache, de la inocență la maturitate. Pasajele tumultuoase, încă din primii ani de viață, au scos în evidență copilul rebel care iubea muzica fără limite. Din cei trei frați, el era cel mai vocal, refuzând sfaturile tatălui spre o anumită carieră; el avea un vis, iar muzica era singurul drum. Memorabilă a fost secvența când, în adolescență, tatăl său i-a oferit un cadou semnificativ: o cravată galbenă. La înmânarea acesteia i-a spus:

„Țara va avea nevoie de un nou prim-ministru, iar tu vei fi acela!”… A fost un îndemn nu tocmai voalat ca fiul său să îmbrățișeze o carieră politică. A acceptat cadoul, dar la puțin timp i l-a înapoiat când a hotărât să-și urmeze visul și să-și facă o carieră în muzica clasică. Nu a fost ușor. Luând viața în piept, lăsând în țară familia, cei doi frați și părinții, ajungând cu trenul în Germania, fără niciun sprijin, dormind pe o bancă în parc, o stea l-a însoțit mereu. Astfel a cunoscut oameni noi, iar ascensiunea lui Sergiu Celibidache a curs precum un râu. Depășind momentul războiului cu temeri și chiar umilințe, la un moment dat a ajuns să conducă Filarmonica din Berlin, un post râvnit de numeroși dirijori veniți din alte țări la preselecții. El a fost câștigătorul concursului, juriul văzând în el un arogant perfectionist, decidând în unanimitate. Concertele sale aveau repetiții legendare, în număr de zece la fiecare reprezentație. De-a lungul timpului, a refuzat cu încăpățânare imprimarea pe disc a concertelor sale, motivând adesea că muzica adevărată, de calitate, se întâmplă numai în sală. Acest fapt i-a adus sfârșitul la conducerea Filarmonicii ca dirijor și a trebuit să părăsească Berlinul în plină glorie.

Au urmat momente de căutare de sine și rătăciri de moment, dar toate acestea au fost încununate cu lauri. Timp de 17 ani a condus Filarmonica din München, dirijând pe marile scene ale lumii până la apusul vieții. Degetele sale dansau la fiecare concert; simțea muzica prin vene, trăia fiecare notă muzicală prin toți porii. Era necruțător cu elevii săi, insuflându-le valori inestimabile în domeniul muzicii clasice. Filmul trece în revistă și iubirile sale, viața amoroasă trăită intens, dar frumos. Aceste pasaje, dar și cele legate de frați și părinți, în special scrisorile trimise familiei, dar întotdeauna având ca destinatar pe sora sa, au făcut spectatorii să lăcrimeze. Filmul este o bijuterie, tocmai bună de văzut și trăit cu emoție, pentru că, da, sunt actori legendari care l-au întruchipat pe Sergiu Celibidache. Aceștia au fost copia fidelă în diferite etape ale vieții: Ben Schnetzer, John Malkovich și Ewan Horrocks, dar și ceilalți actori sunt la fel de prețioși: Sean Bean, Kate Phillips și Miranda Richardson. Filmul este o producție românească, în limba engleză, subtitrat în limba română, iar titlul sugestiv reprezintă, de fapt, personalitatea excentrică și pasiunea pentru muzică dusă la extreme. Sergiu Celibidache rămâne un maestru recunoscut mondial pentru relația sa cu muzica și încăpățânarea de a nu imprima pe disc, în scop comercial, concertele sale.

În sala de spectacol a fost prezent regizorul Serge Ioan Celibidache, fiul marelui compozitor și dirijor Sergiu Celibidache, care, după un ropot de aplauze binemeritate, a răspuns întrebărilor venite din public. Surpriza serii a constat în oferirea portretului maestrului Sergiu Celibidache, creat excelent de pictorul Maria Parascan, domnului Serge Ioan Celibidache. Nu au lipsit nici fotografiile și strângerile de mâini, în semn de mulțumire, cu regizorul și, totodată, fiul regretatului Sergiu Celibidache.

Niciodată nu este prea târziu să ne recunoaștem valorile.

Comori (ne)restaurate la Hagiești (jud. Ialomița): conacul Marghiloman și biserica Sf. Nicolae (1704)

Data: 30 mai 2026 by George V. Grigore

De mai mult timp mi-am propus să vizitez cele două obiective importante din Hagiești (județul Ialomița; comuna Sinești). Aici, locuitorii s-au adunat pe o moșie a Mănăstirii Cozia, fiind însă continuatorii așezării Cărăreni, cea mai veche localitate atestată documentar din județ, în anul 1392. Primul monument din localitate este Biserica „Sfântul Nicolae”, ce a fost ctitorită în anul 1704, de Radu Dudescu, un mare dregător al Ţării Româneşti în timpul domniilor lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino.

Mai apoi, în jurul anului 1800, biserica a fost reparată de Grigore Mihail Şuţu beizadea, fiul domnitorului Mihai Șuțu. În biserică se păstrează mormântul lui Grigore Mihail Şuţu, acoperit de o lespede de marmură albă cu stema familiei Suţu şi inscripţie în limba greacă. Biserica „Sfântul Nicolae” din Hagiești este declarant ca monument istoric aflat pe teritoriul satului Hagiești, comuna Sinești.

În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 105062. După cum este stadiul monumentului, acesta are nevoie de o restaurare grabnică. În anul 1884, Ioan şi Elena Marghiloman, părinții viitorului prim-ministru și lider conservator, Alexandru Marghiloman, preiau moșia Hagiești din Sinești de Ialomița, construiesc un conac pe ruinele unui așezământ boieresc de aici și repară lăcaşul de cult. Conacul Marghiloman este în prezent un monument istoric aflat pe teritoriul satului Hagiești; comuna Sinești (jud. Ialomița).

Conacul Marghiloman a fost construit pe două niveluri, între anii 1869 – 1874, înglobând porțiuni din zidăriile unui ansamblu rezidențial boieresc mai vechi datând de la sfârțitul secolului al XVII-lea. Clădirea de astăzi este tipică pentru arhitectura reședințelor boierești din secolul al XIX-lea. Ridicat cu meșteri italieni, conacul în ultima sa formă (construit după 1884), care a fost proprietatea lui Alexandru Marghiloman are trei niveluri, pivniță, parter cu șapte camere, un etaj cu zece încăperi, un hol central și două terase laterale. După moartea lui Alexandru Marghiloman, conacul i-a rămas moștenire Suzanei Marghiloman și a fost apoi lăsat în custodia familiei Capră. După 1950 a fost utilizat ca magazie de către CAP Hagiești. Din 1996 se află într-o permanentă restaurare; de fapt o stare de semiconservare. Lipsa unui pod în Hagiești și repetatele inundații din zonă au făcut ca locuitorii satului să-l părăsească după anii ’70 ai secolului trecut. Astăzi, totul este ca o umbră, și doar Sfânta Liturghie, săvârșită de călugării așezați în jurul biserici de la 1892, mai ține deschis drumul spre cer, spre Dumnezeu, pentru cei câțiva locuitori care nu vor să-l părăsească. Pentru că aici le sunt casele în care s-au născut, biserica, morții, amintirile, rădăcinile, eroii.

Cele două monumente de importanță națională, conacul boieresc de secol XIX și biserica cu arhitectură brâncovenească au făcut de-a lungul timpului obiectul mai multor proiecte de salvare care toate au eșuat. Cu toate că s-au luat unele măsuri de conservare până la finalizarea reabilitărilor, de mai mulți ani ele stau în ruină, ca o expresie a neputinței. Restaurarea conacului Marghiloman de la Hagiești, Ialomița, ar pune însă pe harta zonei un centru cultural și educațional complet funcțional, ce ar putea găzdui concerte, conferințe, ateliere, expoziții și alte tipuri de evenimente educaționale, consultative și recreaționale, indicate drept importante și organizate în colaborare cu comunitatea locală și cu organizațiile de cultură publice și private din județul Ialomița și nu numai. Miza proiectului ar fi, pe de o parte, integrarea Conacului Marghiloman și a Hagieștilor în circuitele turistice și economice regionale și, pe de altă parte, crearea unui model de bună practică în domeniul managementului patrimoniului cultural și demonstrarea relevanței și a potențialului monumentului istoric pentru dezvoltarea locală și regională.

Despre Conacul Marghiloman și moșia de la Hagiești putem spune că de-a lungul timpului moșia Hagiești a purtat mai multe denumiri. O carte de hotărnicie datată în 1779 ne dezvăluie numele de Drăcești, iar în documentele secolului al XIX-lea apare numele Agiești sau Agieștii. În 1634 proprietarii moșiei erau vistierul Dumitru Dudescu și fiul său Radu, proprietatea rămânând în posesia familiei până la mijlocul secolului al XIX-lea când va ajunge în proprietatea lui Ioan Cătuneanu.

Probleme financiare l-au făcut pe acesta să vândă repede moșia (1855), care va ajunge în posesia maiorul Mișa Anastasievici. Acesta o va stăpâni în 1880 când va fi cumpărată de Ion (Iancu) Marghiloman, iar după moartea acestuia va intra în proprietatea fiului, Mihail Marghiloman. După moartea lui Mihail, în 1923, toată averea intră în posesia soției Suzana Lévé Marghiloman, iar în 1945, odată cu instalarea regimului comunist, proprietatea va intra în posesia statului care va amenaja în conacul familiei un post de jandarmi, biroul și casa notarului. În perioada comunistă aici a mai funcționat o școală de tractoriști și sediul Cooperativei Agricole de Producție. După 1990 conacul și o suprafață de teren de 2025 mp a intrat în folosința Bibliotecii Naționale a României, pentru ca la sfârșitul anului să intre în administrarea Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice (DMASI), antecesorul Institutului Național al Patrimoniului (INP).

Analiza conacului relevă patru mari etape constructive. Prima dintre ele e pivnița, care după toate probabilitățile a fost ridicată de reprezentanții familiei Dudescu, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. O a doua etapă constructivă semnificativă pare să corespundă secolului al XVIII-lea când pe laturile de est și sud ale vechii locuințe au fost adăugate mai multe încăperi. Cea de-a treia etapă corespunde sfârșitul secolului al XIX-lea, când Ion (Iancu) Marghiloman repară biserica și reface conacul.

Anul finalizării intervențiilor asupra conacului este 1887, dată înscrisă în pardoseala din mozaic din dreptul intrării principale. O ultimă etapă este situată la începutul anilor ’90 când asupra conacului au loc ample intervenții. Imediat după 1989 sediul CAP este devastat, doar ulterior construcția fiind preluată de DMASI – organismul de protejare a patrimoniului reînființat în 1990 după desființarea de către regimul comunist în 1977. DMASI a propus realizarea unui centru cultural care să aibă în prim-plan activități educative, de cercetare și documentare și a inițiat operațiuni de consolidare și restaurare care ulterior au fost stopate din lipsa fondurilor.