Arhiva zilnică: 3 februarie 2017

Nu e prima oară când se discută cu mai multă sau mai puțină „îngrijorare” despre soarta prezenței militare americane în România. De la intrarea României în NATO, relația (să fim obiectivi) de vasalitate dintre România și SUA a fost mereu pe primul loc, liderii civili sau militari ai României au umblat cu acest subiect cum umbli cu un ou fiert, prezența americană în România la nivel diplomatic, politic, economic și militar a constituit principala preocupare a politicii românești. Am spus relație de vasalitate și oricât ar încerca cineva să mă determine să renunț la termen, nu va reuși, pentru că asta e realitatea, oricât ne-am crampona noi de „parteneriatul strategic”, care este strategic doar pentru americani, care au ocupat poziții strategice pe flancul de Est al alianței, au exploatat resurse strategice din România, și-au impus oamenii în poziții strategice în conducerea țării, a partidelor chiar, au înființat posturi cheie în justiție prin birourile CIA din interiorul DNA, au instalat tehnică strategică în orașele României, au creat închisori CIA în România, toate în slujba intereselor americane, nu românești. Vă amintiți celebrele intervenții ale Ambasadei Americane în procesul legislativ când oficiali ai Ambasadei au intrat cu cizmele în Parlament chemând la ordine membri ai Parlamentului. Se poate spune fără greșeală că atunci România și-a pierdut definitiv independența, suveranitatea, devenind o anexă a SUA. Și nu e de loc întâmplător și nici măgulitor faptul că după încheiereea mandatului de ambasador, de exemplu, mister Gittenstein a fost timp de 8 ani membru al Comitetului Reprezentanților FPS, fond care gestiona toate resursele strategice ale României, iar Director Administrativ al Fondului este Franklin Templeton Investments. Și atunci despre ce „parteneriat strategic” vorbim? Strategic numai pentru ei, căci pentru a fost un parteneriat demolator, rușinos, înjositor. După decenii de parteneriat strategic, nici viza nu am obtținut-o, probabil nu am cedat tot.

după ce consilierul prezidențial pentru Securitate și politică externă, împreună cu cercetatul (nu cercetașul) Gheorghiță Vlad s-au dus la Washington să se întâlnească și cu „administrația americană” așa cum scria presa și declara chiar mister Lazurca. Cum să te întâlnești cu o „administrație”, numai domnul Lazurca știe. Dar așa se vorbește când esti un ciuri-buri și te întâlnești cu portarii și șoferii din” adminstrație” la insistențele tale, doar ca să iți ridici în țară ștacheta și imaginea. Ne-am dus să ne plângem că ne atacă rușii cu drone ucraineene, sau invers, că probe nu există de niciun fel, dar și să ne lăudăm că am doborât 3 și suntem eroi, merităm măcar o vorbă de mângâiere. Care a fost rolul domnului Gheorghiță, șeful SMAp cel mai mare oficial militar al Armatei Române (aia care mai e – n.n.I.M.) nu știu, nu s-a întâlnit nici măcar cu un NCO american a fost acolo probabil pe post de țucălar. Și cu ce s-au întors cei doi emisari români din vizită? Cu informația că americanii își mai reduc odată prezența în Kogălniceanu și cu o declarație de toată jena : „Mă bucur că am reprezentat România la Washington săptămâna trecută. Mesajul nostru a fost simplu: România este alături de Statele Unite. Ne-am întâlnit cu oficiali americani pentru a aprofunda angajamentele noastre în domeniul apărării și pentru a consolida securitatea comună la Marea Neagră”. Deci la inițiativa și insistențele lui Nicușor Dan, cei doi „oficioși„ căci nu mai sunt persoane, sunt instituții care s-au întâlnit cu o instituție, s-au deplasat în SUA pentru a asigura Administrația SUA că România este alături de SUA „în greaua suferință pricinuită de retragerea unor trupeți americani din România”. Din păcate se pare că SUA nu este alături de România, pentru că nimeni nu a declarat așa ceva din partea americană și mai mult, știrea este că SUA își micșorează efectivele. Mai în glumă, mai în serios, această vizită este cel puțin curioasă, pentru că explicațiile date de Cotroceni privind vizita sunt aiurea. De ce a insistat Nicușor să îi trimită pe cei doi acolo? Ca să își manifeste dragostea față de SUA? Să fim serioși, acest lucru îl putea transmite și Ambasada română din Washignton. Atunci ? care a fost scopul și cine a cerut dar mai ales de ce, această vizită?

Eu, fără a avea informații, cred că de fapt cei doi au fost chemați pentru a fi trași de urechi privind apropierea excesivă a României de Franța și Germania, apropiere periculoasă și prin faptul că există două prăpastii create în politica României, una între România și SUA in favoarea Europei și a doua între susținătorii Franței și cei ai Germaniei. Nu mai spun cine susține pe cine, că se știe. Acuma, pentru a justifica urecheala dar și noua retragere trumpiană din România, unii se grăbesc să „interpreteze” retragerea ca fiind o măsură normală care merge în ton cu cerințele „conducătorului iubit” privind obligațiile fiecărui stat de a-și asigura apărarea prin forțe proprii. Sunt de acord că nimeni nu trebuie să își lase apărarea la mâna altuia sau a unui articol dintr-un tratat care nu oferă nimic, dar hai să vedem cine poartă vina că s-a ajuns aici:

Până la a doua încălecare a lui Trump, de la înființarea NATO, sloganul era „NATO ne apără, SUA este NATO, SUA ne apără” și nimeni nu a spus altfel. Drept urmare, s-a mers pe ideea că SUA ne dă nouă, lapte, brânză chiar și ouă, nu mai avem nevoie de oi, vaci și găini, ne dă SUA. Asta ca să nu mai spun că pe la toate adunările de toate felurile venea Articolul 5 și ne promitea securitatea. SUA, care voia să câștige piața de armament și să își vândă produsele „All over the World” a introdus „interoperabilitatea” în rândul membrilor NATO, care nu însemna doar comuniune politică, ideologică, strategică ci, mai ales tehnică dar toate de origine americană.

Pentru a-și asigura o piață cât mai largă de desfacere, era nevoie de „amenințări”, zone de conflict, astfel se ajungea la saturație, așa că au avut loc primăveri, revoluții portocalii, parteneriate strategice prin fostele țări Est-Europene, au apărut organizații teroriste și ”balauri” universali inființate și declarate de același „apărător” al democrației, așa că SUA avea asigurat tot tacâmul. A venit încercarea de a lipi NATO de Rusia pe partea de Est a alianței, dar mai grav pentru Rusia, de a controla Marea Neagră, una din puținele necontrolate de SUA, ceea ce nu a convenit Rusiei și nici Turciei. De aici au început problemele pentru SUA și implicit aliații europeni.

Războiul din Ucraina nu a avut parcursul dorit de SUA și Nulland deși partea legată de UE a decurs exact așa cum și-au dorit americanii, căci UE a devenit o biată țărișoară coruptă, slabită, fără economie, fără putere, fără armată. La îndemnul SUA, țările europene si-au donat pur și simplu tehnica militară Ucrainei, crezând că vor primi la schimb tehnică de ultimă generație.Dar nimeni nu le-a dat degeaba, trebuiau să plătească și nu mai au cu ce. Tot la îndemnul și cu ajutorul SUA, europenii au renunțat la gazele rusești închizând ochii la aruncarea în aer a North-Stream, care le dădea nu doar lapte brânză și ouă ci și carne. Așa a ajuns Europa să depindă de SUA total și să aștepte cu mâna întinsă recompensa pentru sacrificiile idioate făcute. Din toate aceste sacrificii de câștigat au avut regimurile și cei de la butoane din UE, Kiev și Washington, căci mare parte din bani și arme au luat calea unor buzunare și depozite private, dar oamenii au început să deschidă ochii, să se revolte. S-au revoltat și unele state ale căror conduceri nu s-au înfipt la cașcaval, așa că prin Anglia, Franța Germania, au loc mișcări politice și sociale iar Slovenia, Polonia, Ungaria și altele mai timid dar din ce în ce mai multe, au dat cu pas unor directive UE și au trecut la măsuri de întărire a propriei armate cu tehnică bună și ieftină și din afara NATO.

Culmea culmilor, lovitura cea mai mare a venit tocmai din partea SUA care a trecut direct la șantaj: vreți apărare, plătiți, organizați-vă, întăriți-vă, cumpărați-vă, noi nu vom lupta în locul vostru. Și trebuie să admit că așa ar trebui, chiar dacă tot SUA a întreținut pervers zeci de ani ideea că NATO/SUA asigură securitatea membrelor alianței sau așa i-au lăsat să înțeleagă pe toți. Unii se lasă prostiți de soarta conflictului din Ucraina și sunt gata să spună că NATO este o alianță de hârtie, că RUSIA a arătat că NATO poate învins, dar uită că chiar dacă întreaga Europă a participat economic, financiar cu tehnică militară, informații, specialiști, la războiul împotriva Rusiei, nu se poate spune că Rusia a luptat împotriva NATO, căci oricât ar fi de important factorul tehnic, un război se câștigă cu bocancii iar soldații NATO nu au intrat în război nici oficial și nici practic decât cu elemente de conducere pe ici pe colo. Asta nu înseamnă că dacă armatele NATO ar intra în luptă ar învinge Rusia, dar ar putea elibera Ucraina, însă cu pierderi imense de ambele părți.

Revenind la noua politică a SUA, repet, admit că așa ar trebui să fie, fiecare țară să se preocupe în primul rând de propria apărare, să nu se lase pe mâna altora, așa cum am făcut noi de la intrarea în NATO, sub conducerea unor guvernanți care declarau inconștienți că „NATO ne asigură securitatea” dar modul în care s-a ajuns la aceasta „soluție” la acest percept, este total incorect, căci SUA a pornit conflictul din Ucraina prin „revoluția”portocalie, a convins statele europene să își cedeze tehnica Ucrainei care ”apără Europa„ să își submineze economia , să renunțe la resursele rusești pentru ca acuma să li se spună că trebuie să se apere singure, când nu mai au tehnică, nu mai au resurse, nu mai au industrie.

Urâtă treabă a făcut SUA, dar uite că noi tot proști am rămas, facem turism sentimental și ne asigurăm călăul că suntem alături de el, după ce ne-am micșorat efectivele pentru că nu erau suficient de ”suple”, ne-am distrus industria de armament pentru că era „comunistă”, ne-am vândut resursele pentru că ”noi nu aveam specialiști„ și trebuia să „ne privatizăm„ ne-am distrus învățământul, pentru că „ne învățau prostii învățam prea mult și inutil”, ne-am distrus sistemul medical pentru că se ocupă Pfizer și Bayer de sănătatea noastră, acuma raționalizăm apa pentru că le trebuie celor care ne exploatează gazele și dezvoltă industria AI care consumă apă cât toată România în 50 de ani, ne întoarcem la lumânare, la cartele pentru alimente, și stați că încă nu au fost anunțate măsurile împotriva celor care comentează, dar stați liniștiți tovarăși, România este alături de Statele Unite. Pentru a înțelege cum stăm să nu uităm că in toamna lui 2025 Trump s-a întîlnit cu președintele Poloniei, deci nu un consilier prezidențial cu un parlamentar și i-a garantat că „trupele americane nu vor fi reduse în Polonia” că nici măcar nu s-au gândit să retragă soldații din țară, subliniind: „Suntem alături de Polonia până la capăt”. Aha, deci SUA sunt alături de Polonia, România este alături de SUA, dar nu am auzit pe nimeni să spună că este alături de România. Nici nu au cum, cine ar vrea să fie în coada Europei? Este la fel de adevărat că pe vorbele, amenințările și promisiunile lui Trump poți pune tot atâta bază cât pe un biscuite la temelia unei case, dar măcar formal s-a spus ceva.

Această afirmație concisă, aproape aforistică, făcută de J.F.K. în 1931, a răsunat de-a lungul deceniilor precum un clopot care bate într-o noapte furtunoasă. Într-o epocă în care Europa se clătina în pragul nebuniei totalitare, iar demnitatea umană era călcată în picioare sub cizmele extremiștilor ideologici, această afirmație nu a fost doar o doctrină teologică, ci un manifest politic. A fost un act de nesupunere civilă împotriva divinizării statului. Astăzi, aproape un secol mai târziu, această premisă este din nou pusă la încercare. Este libertatea un dar divin, inalienabil și etern, sau este doar un contract social, fragil și negociabil? Răspunsul la această întrebare definește nu doar înțelegerea noastră de sine ca indivizi, ci însăși temelia întregii noastre ordini democratice. Pentru a înțelege pe deplin implicațiile acestei afirmații, trebuie să ne cufundăm în climatul intelectual de la începutul anilor 1930. În timp ce Marea Depresiune zguduia structurile sociale, mișcările fasciste și comuniste ofereau soluții aparent simple: subordonarea individului față de colectiv, sacrificiul autonomiei individuale pe altarul utopiei naționale sau de clasă. În acest context, apelul la o autoritate divină superioară era o strategie radicală. Dacă libertatea provine de la Dumnezeu, atunci ea se află dincolo de raza de acțiune a legislatorilor umani. Niciun dictator, niciun partid, nicio majoritate nu o poate acorda – și, în consecință, nimeni nu o poate lua. Devine un atribut „natural” al omenirii, la fel de neschimbat ca respirația. Această transcendență a libertății a creat un sanctuar pe care statul secular nu l-a putut pătrunde fără a se delegitima.

Dar ce înseamnă această fundamentare teologică pentru societatea modernă, pluralistă? Criticii ar putea argumenta că, într-o lume secularizată, referința la divin și-a pierdut forța obligatorie. Ei susțin că libertatea este un produs istoric al Iluminismului, câștigat prin sânge și cerneală, nu trimis din cer. Această viziune, însă, trece cu vederea echivalența funcțională a argumentului. Indiferent dacă vorbim despre „Dumnezeu”, „natură” sau „demnitate umană inviolabilă”, argumentul central rămâne același: există o sursă de legitimitate care transcende dreptul pozitiv. Metafora originii divine servește drept ancoră retorică, împiedicând libertatea să fie redusă la exercitarea arbitrară a puterii. Ne amintește că umanitatea nu este un mijloc pentru un scop, ci un scop în sine.

Pericolul pierderii acestei conexiuni transcendente este evident în erodarea târâtoare a libertății în era digitală. Nu asistăm astăzi la gulaguri deschise, dar vedem tirania mai subtilă a algoritmilor, a capitalismului de supraveghere și a condiționării sociale prin camere de ecou digitale. Atunci când libertatea nu mai este înțeleasă ca un drept sacru, pre-statal, ci ca un serviciu furnizat de stat sau de companiile tehnologice, ea devine o marfă. Iar mărfurile au un preț; pot fi anulate, restricționate sau distribuite în funcție de criterii de performanță. Declarația din 1931 ne avertizează să nu luăm libertatea ca pe ceva de la sine înțeles. Ne îndeamnă să o înțelegem ca pe ceva dincolo de controlul nostru și, prin urmare, să o apărăm cu atât mai multă hotărâre.

Libertatea nu este o posesiune statică, ci un proces dinamic. Este ca un mușchi care se atrofiază dacă nu este folosit și ca o grădină care devine năpădită de vegetație dacă nu este îngrijită. Apelul la originea divină este mai puțin o constrângere dogmatică decât o busolă. Indică calea: spre responsabilitate. Căci cei care primesc libertatea ca dar poartă și povara responsabilității pentru conservarea ei. Aceasta implică o datorie de toleranță, dialog și rezistență la toate formele de privare de drepturi. Într-o perioadă în care polarizarea otrăvește cultura dezbaterii, iar populiștii erodează instituțiile democrației, această dimensiune etică a libertății este mai urgentă ca niciodată. Este ironic, dar semnificativ, că o linie atât de clară a fost trasată tocmai într-o perioadă de profundă incertitudine. Cuvintele lui J.F.K. nu sunt o relicvă a trecutului, ci o oglindă care reflectă prezentul nostru. Ne provoacă să ne punem la îndoială sursele valorilor noastre. Dacă credem că libertatea vine de sus, de la o autoritate superioară nouă înșine, atunci suntem liberi de teama că ne poate fi luată, atâta timp cât ne agățăm de inviolabilitatea ei. Devenim gardieni ai unui foc care nu este al nostru, dar pe care trebuie să-l îngrijim pentru a nu se stinge. În cele din urmă, rămâne întrebarea dacă credința în originea divină a libertății este un adevăr metafizic sau o iluzie necesară. Poate că acest lucru este irelevant. Ceea ce contează este efectul său. Ideea că omenirea este inerent liberă a construit civilizații, a declanșat revoluții și a zdrobit opresiunea. Este fundamentul pe care ne aflăm, chiar și atunci când pământul de sub picioarele noastre se schimbă. Într-o lume care caută din ce în ce mai mult să măsoare, să categorizeze și să controleze umanitatea, amintirea inviolabilității libertății este ultima și cea mai bună protecție a noastră. Este legătura invizibilă care ne conectează la propria noastră umanitate. Și atâta timp cât nu rupem această legătură, libertatea va rămâne nu doar un cuvânt într-o constituție, ci o respirație vie a istoriei.

Să fie pace!