Arhiva zilnică: 30 iulie 2014

Nu dronele „prietenilor” ne omoară, suntem distruși de un sistem medical în paragină. Doctorul a devenit precupeț, nu vindecător: o critică aspră la comercializarea medicinei, unde profitul înlocuiește îngrijirea umană, iar pacienții sunt văzuți ca clienți, nu ca ființe aflate în suferință ce necesită empatie, competență și integritate. Jurământul Hipocratic nu este o relicvă istorică, nu este un ornament în geanta unui medic. Este ADN-ul profesiei medicale: „Primum non nocere”, mai întâi să nu faci rău; „beneficentia”, acționând în beneficiul pacientului; „autonomia”, recunoașterea autodeterminării individului. Aceste principii nu sunt negociabile, ele reprezintă arhitectura invizibilă care stă la baza fiecărui examen, fiecărei rețete, fiecărui diagnostic. Când un medic pretinde că își stabilește „regulile”, nu doar eludează o orientare el rupe legăturile cu un lanț de responsabilitate care se întinde pe peste două mii de ani. Transformă medicina dintr-o știință a serviciului într-o practică de dictare și pacientul dintr-un subiect cu drepturi într-un obiect cu simptome. Dar aici se află adevărata problemă: astfel de declarații sunt rareori incidente izolate, sunt simptome. Simptome ale eroziunii sistemice, prin subfinanțare, supraîncărcare administrativă și presiunea de a îndeplini cotele de asigurare în loc să atenueze suferința umană. Atunci când statul neglijează cadrul, când educația continuă rămâne sistematic subfinanțată, când supravegherea etică lipsește, când medicii sunt striviți între „hârțogărie” și contactul cu pacienții, atunci luarea deciziilor individuale devine ultimul bastion al controlului. Dar controlul nu este competență, iar autoritatea nu este autoritarism. Adevărata autoritate a unui medic nu provine din puterea de a încălca regulile, ci din disciplina de a le întruchipa chiar și atunci când nimeni nu îl privește.

Și totuși: Ce se întâmplă când regulile nu mai sunt împărtășite, ci impuse unilateral?

Atunci încrederea devine o stradă cu sens unic, iar medicina o formă de monolog. Apoi, atenția medicului se mută de la pulsul pacientului la propria poziție, iar diagnosticul începe să fie ghidat de structura practicii, nu de realitatea bolii. Acesta nu este un scenariu teoretic. Este logica nerostită din spatele întreruperilor inexplicabile ale tratamentului, a diagnosticelor precoce ratate și a decalajului tot mai mare dintre ceea ce medicina „ar putea” face și ceea ce „face”. În cele din urmă, întrebarea nu este dacă un medic individual își stabilește propriile reguli, ci dacă noi, ca societate, suntem încă pregătiți să apărăm regulile care ne protejează pe toți: regulile decenței, empatiei și inviolabilității demnității umane în patul de bolnav. Căci atunci când medicina își abandonează fundamentele etice, ceea ce rămâne nu este doar un cabinet de consultații gol, este un vid în care se mișcă alte forțe: cele ale economiei, birocrației și arbitrariului. Și în acest vid, arta vindecării încetează să mai fie vindecare, devine o tehnică al cărei scop nu mai este ființa umană, ci eficiența administrării sale. Acesta nu este progres. Aceasta este o retragere din responsabilitate, din istorie, din promisiunea pe care Hipocrate a făcut-o odată cu sângele și cuvântul său. Și această promisiune nu poate fi rescrisă, doar respectată din nou.

Mă întrebam de ce am devenit atât de acid cu acești „răufăcători stradali”…? O să răspund. După 25 de ani, timp în care nu am apelat la ei, m-am trezit într-un sistem complet modificat, iar doctorii au devenit precupeții sănătății noastre. Mă gândeam la respectul pe care îl atribuiam acestei caste și mă întrebam de ce acest respect a dispărut. Acești tineri care „spun că practică medicina” au ajuns la autosuficiență infatuată și declarată: tu nu mai contezi, contează diurna încasată pe durerea ta. Dar să fie pace ! Iar acel jurământ Hipocratic astăzi a devenit o iluzie. Dar ce spunea jurământul…? El începe prin invocarea zeilor medicinei. Apoi medicul se angajează să își respecte profesorii la fel ca pe proprii părinți și să transmită cunoștințele medicale mai departe. Tratamentele și prescripțiile trebuie făcute exclusiv spre folosul și spre binele bolnavului, evitând orice rău. Se interzice explicit administrarea de substanțe letale, recurgerea la avort (în varianta antică) și utilizarea bisturiului în cazurile de litiază. Păstrarea secretului profesional asupra aspectelor observate în timpul tratamentelor. Din toate acestea a rămas acel titlu de medic care nu mai respectă nimic; bani să curgă.

Ceea ce se petrece sub ochii noștri nu este o simplă criză și nici o întâmplare trecătoare a istoriei. Este una dintre acele răscruci rare în care o specie întreagă este obligată să decidă dacă dorește să rămână liberă sau dacă preferă confortul lanțurilor. Omul modern se află în fața unei alegeri mai importante decât toate alegerile politice ale ultimului secol. Va deveni conștient de propria sa condiție sau va accepta să fie administrat asemenea unei turme? Va redescoperi sensul libertății sau va intra, cu entuziasm și recunoștință, într-o nouă formă de sclavie, una digitală, invizibilă și aproape perfectă? Tiranii trecutului erau primitivi. Ei ridicau ziduri, construiau închisori și trimiteau soldați. Tiranul viitorului nu va avea nevoie de nimic din toate acestea. El va locui în rețele, în statistici, în algoritmi și în fluxuri financiare. Nu va ordona; va sugera. Nu va amenința; va condiționa. Nu va închide porțile; va face imposibilă ieșirea. Visul oricărui despot a fost întotdeauna același: să spună oamenilor ce să mănânce, ce să gândească, de cine să se teamă și pe cine să urască. Diferența este că, astăzi, pentru prima dată în istorie, există instrumentele necesare pentru realizarea acestui vis la scară planetară. Frica a fost întotdeauna moneda de schimb a puterii. Un om speriat renunță la drepturi pe care, în vremuri normale, le-ar apăra cu propria viață. Un popor speriat cere singur lanțurile. Le cere în numele siguranței. Istoria nu duce lipsă de exemple. De fiecare dată când cineva a îndrăznit să spună că omul este mai mult decât o piesă într-un mecanism, a fost ridiculizat, discreditat sau eliminat. L-au întrebat și pe Isus cine este el ca să vorbească despre adevăr. Un tâmplar dintr-un sat obscur. Puterea a râs întotdeauna de adevăr înainte de a-l condamna. Adevărul are însă o particularitate ciudată: nu poate fi ucis. Pot fi uciși oamenii care îl rostesc, dar nu și adevărul însuși. Omul educat știe acest lucru. El poate asculta două voci și poate judeca singur. Poate cântări argumente. Poate spune „nu”. Omul needucat, în schimb, trăiește într-o panică permanentă. Aleargă de la o sperietoare la alta, de la un slogan la altul, de la un stăpân la altul. El nu mai caută adevărul; caută doar adăpost. Poate că acesta este motivul pentru care educația a devenit primul sacrificiu al epocii noastre.

Timp de decenii, școala a fost golită de sens, cultura a fost transformată în divertisment, iar cunoașterea în informație de consum rapid. Civilizația nu a mai produs cetățeni, ci consumatori. Nu oameni care să înțeleagă lumea, ci oameni care să cumpere produse. Rezultatul îl vedem astăzi. Instituții incapabile să gândească independent. Guverne care reacționează, dar nu mai conduc. Specialiști care se tem să vorbească. Funcționari care execută fără să înțeleagă. O lume întreagă în care responsabilitatea a fost înlocuită de procedură. Într-un asemenea sistem, adevărul devine incomod. Întrebările devin periculoase. Îndoiala devine suspectă. Și totuși, civilizația a progresat tocmai datorită celor care au pus întrebări. Dacă omenirea este într-adevăr amenințată, atunci de ce concurența este mai puternică decât cooperarea? De ce profitul învinge adesea binele comun? De ce instituțiile care ar trebui să protejeze viața sunt obligate să gândească în termeni de rentabilitate? De ce oamenii care ridică probleme legitime sunt atât de des transformați în inamici? Aceste întrebări nu sunt periculoase. Dimpotrivă. Ele sunt semnul unei societăți sănătoase. O civilizație începe să moară atunci când încetează să mai pună întrebări. Există astăzi o iluzie răspândită printre cei puternici: aceea că pot prospera într-o lume pe care o sărăcesc. Că își pot construi palate într-un deșert uman. Că pot acumula bogății nelimitate fără să distrugă chiar temelia care le-a făcut posibile. Dar nimeni nu se îmbogățește singur. Fiecare mare avere este rezultatul muncii a milioane de oameni, vii și morți. Drumurile, școlile, fabricile, limbile, tradițiile, descoperirile, sacrificiile generațiilor trecute, toate acestea se află în spatele fiecărui succes individual. Când o elită uită acest lucru, începe să creadă că este auto-creată. Atunci apare boala veche a tuturor imperiilor: megalomania. Megalomanul nu mai vede oameni. Vede cifre. Nu mai vede comunități. Vede piețe. Nu mai vede cetățeni. Vede resurse. Nu mai vede viitorul. Vede doar propriul său reflex în oglindă. Iar istoria este necruțătoare cu asemenea oameni. Imperiile au căzut. Regii au dispărut. Dictatorii au devenit note de subsol în manuale. Numai omul a rămas. Omul simplu, anonim, acela care seamănă grâul, construiește casele, crește copiii și îngroapă morții. El este adevărata civilizație.

Poate că marile pericole ale secolului nostru nu sunt virusurile, nici crizele economice și nici tehnologia. Poate că adevăratul pericol este uitarea. Uitarea faptului că libertatea este fragilă. Uitarea faptului că demnitatea umană nu poate fi măsurată în bani. Uitarea faptului că niciun sistem nu valorează mai mult decât omul pe care pretinde că îl servește. Când o societate ajunge să considere omul un mijloc și nu un scop, ea începe deja să decadă, iar atunci când libertatea este sacrificată pentru promisiunea siguranței absolute, rezultatul nu este nici libertate, nici siguranță. Rezultatul este robia. O robie atât de subtilă, încât cei care o poartă ajung să o numească libertate. O robie atât de perfectă, încât lanțurile ei nu mai sunt văzute. Și poate că aceasta este cea mai mare tragedie a epocii noastre. Nu că există oameni care vor să conducă lumea, ci că există milioane de oameni dispuși să renunțe la propria judecată pentru a fi conduși.

Despre manipulare, frică și pierderea libertății

Noii manipulatori, formați din unirea celor două puteri ale Războiului Rece, având la dispoziție toate informațiile despre comportamentul și psihologia omului în diverse orânduiri și cunoscându-i bine slăbiciunile și punctele forte, le folosesc pentru a-l aduce pe om în starea de disperare și tăcere, de impotență mentală și fizică, subjugându-l. În loc să ducă specia spre evoluție și înălțare intelectuală, să o facă să se bucure de beneficiile conștiinței superioare, un „mușchi” greu de întreținut pentru cei avuți, care nu vor accepta niciodată devansarea. Aceștia preferă să plătească prețul stagnării evoluției umane pentru a-și păstra supremația. Ei vin cu tot felul de distracții menite să abată atenția de la problema reală, inventând permanent alte pericole. Să te orbească, să-ți arunce praf în ochi ca să nu vezi când ești lovit. „Uite, vine Bau-Bau. Culcat!”… O civilizație care ar putea fi onestă este forțată să se transforme peste noapte într-una a escrocilor și a înșelăciunii. Oameni care lovesc fără milă, frate contra frate, soră contra soră, dezbinați sistematic. Se organizează tot felul de atacuri teroriste pentru a menține populația în panică, dezorientată. O populație needucată nu are resursele necesare pentru a se apăra împotriva acestui tip de terorism. Iar cei care știu și ar putea ajuta sunt adesea arestați sau reduși la tăcere sub diverse pretexte. Cu ocazia acestei pandemii, populația fiind închisă în case, profitorii au manipulat și monetizat, prin tot felul de noi șiretlicuri, viața oamenilor până la epuizare psihologică. Au apărut noi forme de violență și crimă în societăți și națiuni: țări bombardate, conducători executați, familii întregi de refugiați rătăcind printre străini, toate acestea pentru a obține puterea, de către o mână de oameni bolnavi și paranoici. Ce folos să deții puterea dacă nu mai rămâne nimeni care să te admire?

Au infestat internetul cu sute de canale de informare care emit știri confuze, doar pentru a genera profit. Mulți au devenit milionari din acest haos informațional. Internetul ar fi trebuit să rămână un spațiu liber, un bun public, precum aerul sau pământul. Altfel, riscă să alunece spre irelevanță. Dacă nu se va găsi un „vaccin” împotriva acestor apucături distructive care acționează asupra speciei și conștiinței umane, ne îndreptăm cu siguranță spre pierzanie. Viața nu merită trăită fără libertatea gândirii și a visării. Este una dintre cele mai mari crime ale acestui secol: invadarea și încâlcirea minții umane, amorțirea ei prin tot felul de unde, radiații, microunde și alte tehnologii invizibile. Scriitorii au datoria de a vindeca starea umanității, însă majoritatea sunt înfricoșați și dezorientați de posibilele pedepse și acuzații, mai ales de teama de a-și pierde poziția socială. În majoritate, „cosesc iarba la rădăcină”.

Puțini mai au săbii ascuțite împotriva confuziei și a dezinformării. Sunt promovați cei obedienți; iar dacă vrei să fii acceptat, trebuie și, te aliniază la „minciuna acceptabilă”. Mari scriitori ai lumii au plătit cu libertatea sau viața pentru adevărul lor: Eminescu, Fiodor Dostoievski, Ernest Hemingway și mulți alții au trăit sau au scris sub presiune, exil sau detenție. Scriitorii trebuie să găsească moduri de a-i ajuta pe oameni să-și regăsească fericirea chiar și în aceste timpuri tulburi, produse de pandemie și, mai ales, de noua formă a civilizației în care am intrat. Întoarcerea la lumea de dinainte nu mai este posibilă. Ar necesita prăbușirea a prea multor structuri. Nu putem fi pasivi, pentru că și viața noastră este implicată. A scrie doar „pe plac” nu mai înseamnă scriitură, ci servitute. Întreaga conștiință și sufletul omului sunt astăzi umilite, înjosite, terfelite în voința și demnitatea lor profundă. Nu pot înțelege acest tip de cruzime: cum poți ajunge să răpești omului chiar și sensul cuvintelor „mamă” și „tată”, al familiei, al apropierii, al îmbrățișării? Cât dispreț trebuie să existe pentru a te crede aproape dumnezeu, când ai fost doar investit temporar cu o funcție de servire și conducere a unei națiuni? Adevăratul rol este acela de a sluji poporul, nu de a-l umili. Avea dreptate președintele Donald Trump la Națiunile Unite când recomanda fiecărei națiuni să-și păstreze identitatea și să o pună pe primul loc. Populația a fost atât de sărăcită de educație și atât de înfricoșată, încât uneori nici măcar nu mai recunoaște momentul în care este umilită sau disprețuită de propriii guvernanți, iar cei aflați la putere, chiar și atunci când primesc ajutoare externe pentru țările lor, sunt adesea atât de lacomi încât le împart între ei.

Această lăcomie și vanitate devin, în cele din urmă, de neînțeles.

Da! România a ajuns o pajişte pustiită, unde „mieii” au fost şi sunt mânaţi spre prăpastie de către „ciobani” corupţi, de către hoţi, netrebnici şi criminali. Sentimentul de nemulțumire față de corupția endemică, față de direcția prăbușirii țării este larg răspândit în popor. Sondajele plasează constant corupția drept principala problemă a României, indicând stagnare în combaterea acestui fenomen. România se situează în topul celor mai corupte state din Uniunea Europeană, ceea ce generează o neîncredere majoră în instituțiile statului. Costul ridicat al vieții, inflația și posibilitățile economice în scădere adâncesc sentimentul de vulnerabilitate și abandon. Lipsa de reforme structurale majore și polarizarea politică alimentează nemulțumirile cetățenilor, care se simt trădați de o clasă politică coruptă, ignorantă și slugă a Occidentului. Nu există un cadru legislativ și instituțional anti-criză, iar schimbările în calitatea vieții românilor și eliminarea practicilor ilegale sunt imposibile. În decursul ultimelor două decenii, guvernele României au promovat o umilitoare politică de vasalitate, cu toate acele consecinţe dezastruoase pentru starea naţiunii şi pentru imaginea Ţării în lume. Incontestabil, mass-media este cel mai util instrument de manipulare, de menţinere a poporului în starea de ignoranţă și panică, din cauza cărora extrem de pu­ţini oameni cunosc adevărul din politica, economia, religia şi istoria României. Posibil, mulţi au auzit despre războiul bio-psihologico-psihotronic. În timpul unui „Război Cald”, duşmanul bombardează localităţile, otrăveşte apa potabilă sau răspân­deşte viruşi şi bacterii.

În „Războiul ciudat” în care se află astăzi omenirea confruntările sunt, pe cât de subtile, pe atât de distrugătoare. De-a lungul deceniilor s-au făcut experienţele bio-psihologice, unele programate prin emiterea pe lungimi bio-electronice de frecvență „Electrified Low Frequence” (E.L.F.) prin „Tesla effect” sau, mai nou, prin Inteligență Artificială. Acestea, proiectate asupra unui om provoacă decuplarea impulsurilor electrice ale creierului, diminuează funcţiunile neurologice şi psihologice ale acestuia, iar indivizii devin sugestionabili şi aduşi în stare de transă. Se pare că aşa s-a întâmplat cu poporul român. Începând cu sângerosul decembrie 1989, de 24 peste 35 de ani ne aflăm în stare de transă, și nu doar E.L.F. sunt de vină.

O multitudine de subiecte „importante” au fost aruncate haotic în spaţiul public, provocate direct sau indirect de „ingineriile” machiavelice ale mastodonţilor vremelnici ai puterii, slugi fără scrupule ale Ursulei și ai altor dictatori ai Marii Resetări. Ni s-a recomandat să fim toleranţi cu unele minorităţi naţionale… şi/sau sexuale. Ni s-a recomandat să scriem rromi, nu ţigani, evrei, nu jidani, ba chiar să fie excluse aceste cuvinte din dicţionare. Ni s-a recomandat să se interzică negarea Holocaustului în România. Care Holocaust? Evreiesc, românesc, german, roşu? În 2002 ni s-a aplicat leucoplast pe gură! Riscul de a fi criticaţi de U.E. & Co. pentru declaraţii „antisemite” sau homofobe, i-a făcut pe mulţi politicieni să se abţină de la a mai spune public ce gândesc cu adevărat. Ca o frustrare suplimentară la modul în care Uniunea Europeană a tratat și tratează copilul vitreg – România -, să ne amintim că Franţa a fost vocea care s-a alăturat Olandei și altor state care s-au opus intrării României în spaţiul Schengen. În ipocrizia sa, Occidentul a învinuit România că face discriminare rasială. În ipocrizia sa, Occidentul a învinuit România că face discriminare între români şi maghiari. În ipocrizia sa, Occidentul a promovat, a încurajat producerea unor evenimente de genul celor din martie 1990, de la Târgu Mureş, când românul Cofariu şi maiorul Aurel Agache au fost victime ale bestialităţii umane, nu cum fals şi deliberat s-a promovat ideea în Occident că un „ungur a fost bătut sălbatic de români”. Conducerea lagărului concentraționar numit UE s-a erijat în „educatoare” asemenea unui Makarenco în versiune contemporană.

Românii au acumulat prea multă frustrare de-a lungul Istoriei. Sentimentul de frustrare colectivă este o temă recurentă în sociologia și istoria românească, fiind atribuit secolelor de dominație străină, strategiilor geopolitice, tranzițiilor dificile, dominației dictatoriale a UE, care au generat un decalaj resimțit constant față de Occident. Să ne amintim doar de valurile de migrație a românilor, explicate prin lipsa mlocurilor de muncă, decalajul de sărăcie de acasă, prin neîncredere în liderii de carton ai națiunii, prin neîncrederea în instituțiile statului. Este vina lor că au permis, mai permit încă să fie înşelaţi şi jefuiţi. Este vina lor, dar pentru asta au suferit mult prea mult în decursul Istoriei. Mai suferă şi astăzi. Din păcate, cei mai mulţi se exprimă ca la şedinţele de sindicat de altădată: să se facă, să se dreagă… dar, concret, doar se lamentează, le este ruşine că sunt români! Când copiii românilor iau premiile de sub nasul occidentalilor, le mai este ruşine că sunt români? Dacă nu, să spună tuturor: iată, ei sunt Români! Îi întreb: cum rămâne cu Demnitatea Naţională? Nefiind luat în seamă de cei care au putere de decizie în această Ţară, eu, Cetăţean Român şi muritor de rând, fac astăzi un Recurs la Dumnezeu pentru a nu muri acoperit de ruşinea de a nu fi încercat tot ce se putea încerca pentru a face din nou din România o Ţară curată, o Ţară a Românilor! Nu lăsa, Doamne, ca până a ajunge la Tine „să ne mănânce sfinţii” nesfinți și corupți de la cârma României, și din Bordelul European, iar celor vinovaţi de distrugerea Ţării, dă-le, Doamne de trăit – vorba lui Ion Creangă – „încă trei zile începând cu cea de alaltăieri”.

Oamenii au început să rămână fără bani în bancă sau pe card pentru că li se fură identitatea bancară sau digitală. Pentru că sunt victime ale fraudelor online. Pentru că sistemele digitale, care ar trebui să fie sigure și eficiente (așa cum, cică, erau vaccinurile anti-cvid) nu sunt. Pentru că persoane necunoscute sau algoritmi semnează contracte de credit pe numele victimei, fără ca victima să își fi dat în vreun fel acordul la contract Hackerii, rakeții, escrocii online sunt, de cele mai multe ori, simpluți. Înșelătoria lor nu e operă de artă. Cu toate acestea, sofisticatele și costisitoarele sisteme digitale, cu gardieni algoritmici care ne chestionează pe noi ca să vadă dacă suntem… algoritmi, dacă suntem adulți, dacă nu cumva suntem spălători de bani, dacă nu cumva am uitat să ne actualizăm datele cu caracter personal o dată la trei luni, sistemele astea digitale zic sunt ca o pojghiță de polei în fața lor, a hackerilor, racheților și escrocilor online. Nu vorbim de hackerii ruși, nord coreeni, iranieni, americani, chinezi… Ăia se ocupă eficient cu spargerea sistemelor digitale guvernamentale și cu furtul masiv de date cu caracter personal, utile corporațiilor – dictator și dictatorilor, pentru a ne modela și ghidona comportamentul, nouă, celor ajunși atât de aproape de condiția de figurine de plastilină.

Nu, aici e vorba de sărăcuți intelectual, simpluți la vorbă și faptă, cu accent de pe la vecinii din est și nord – est, dar incredibil de eficienți. Chiar trebuie să știți că, dacă o plată sau o serie de plăți sunt efectuate ca urmare a furtului de identitate sau a altor fraude, banca TREBUIE să vă despăgubească imediat. Nu numai banca trebuie să vă despăgubească, ci și orice alt prestator de servicii de plată, inclusiv poșta, Paypal, Moneygram, revolut etc. Consumatorul, indus în eroare de un fraudator care se dă drept o bancă, are dreptul la rambursare integrală, plătită de prestatorul său de servicii de plată, cu condiția să sesizeze poliția fără întârziere nejustificată și să notifice prompt frauda. Mai mult chiar, prestatorii de servicii de comunicații electronice și platformele online pot răspunde solidar pentru omisiunea de a elimina conținutul de uzurpare de identitate frauduloasă care a facilitat frauda. Așadar, nu e vorba doar de bănci, de toți stâlpii pe care se susține digitalul – comercianții online, social media, telefonia, cloud-ul etc. Acest regim juridic a fost instaurat de Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată, care a transpus în legislația românească Directiva (UE) 2015/2366.

Consumatorul (adică, utilizatorul serviciilor de plată) trebuie să păstreze în siguranță elementele de securitate personalizate (PIN, parole, token-uri etc.) și să notifice de îndată pierderea, furtul, utilizarea neautorizată sau orice suspiciune de fraudă (inclusiv phishing sau clonare de identitate). În cazul unei operațiuni de plată neautorizate, banca și ceilalți prestatori de servicii de plată sunt obligați, conform art. 173 din lege, să ramburseze suma imediat, să readucă contul la situația anterioară (fără a debita dobânzi sau comisioane) și să asigure că data valutei nu este ulterioară datei debitării. În conformitate cu art. 177 din lege, consumatorul nu suportă nicio consecință financiară, deci banca suportă INTEGRAL pierderea, mai ales atunci când operațiunea de plată neautorizată a avut loc după notificare sau banca nu a aplicat autentificarea strictă a clienților (strong customer authentification) ori vina aparține băncii sau angajaților săi și banca nu a pus la dispoziție mijloace gratuite și sigure de notificare. Banca nu are voie să refuze plata decât în mod cu totul excepțional. Chiar și în cazurile rare când i se permite refuzul, banca trebuie să probeze neglijența gravă a victimei sau participarea sa la fraudă.

În altă ordine de idei, dacă, prin furt de identitate, v-ați trezit datori la bancă pentru că, aparent, v-ați fi împrumutat la bancă, faceți urgent reclamație la bancă, ANPC și parchet. În cazul în care banca vă cere în continuare plata „datoriei”, inclusiv prin executare silită, contestați în justiție contractul, fie pe cale directă, fie prin contestație la executare, cereți constatarea nulității, căci acel contract nu este un acord de voințe care să vă implice. Este un act juridic inexistent în ceea ce vă privește. Nu trebuie să probați voi că nu v-ați dat consimțământul – banca trebuie să probeze că semnătura pusă de altcineva pe contract vă incumbă. De ce NU știți de existența acestei legi? Pentru că: -băncile și ceilalți prestatori de servicii de plată nu au interes să știți că există această obligație de despăgubire; presa legacy și influencerii din social media, plătiți regește de bănci, fac parte dintr-o conspirasției a tăcerii; -în bănci și în organigrama celorlalți prestatori de servicii de plată sunt instigatori, complici, favorizatori sau tăinuitori ai hackerilor, racheților și escrocilor online, iar dacă asta s-ar ști pe scară largă, lumea nu ar mai apela la depozite bancare și plăți online.