Arhiva zilnică: 14 ianuarie 2014

Numărul 780

Data: 10 iunie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Phishing, clonarea identității, fraude online și… despăgubiri de la bancă

Data: 10 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

Oamenii au început să rămână fără bani în bancă sau pe card pentru că li se fură identitatea bancară sau digitală. Pentru că sunt victime ale fraudelor online. Pentru că sistemele digitale, care ar trebui să fie sigure și eficiente (așa cum, cică, erau vaccinurile anti-cvid) nu sunt. Pentru că persoane necunoscute sau algoritmi semnează contracte de credit pe numele victimei, fără ca victima să își fi dat în vreun fel acordul la contract Hackerii, rakeții, escrocii online sunt, de cele mai multe ori, simpluți. Înșelătoria lor nu e operă de artă. Cu toate acestea, sofisticatele și costisitoarele sisteme digitale, cu gardieni algoritmici care ne chestionează pe noi ca să vadă dacă suntem… algoritmi, dacă suntem adulți, dacă nu cumva suntem spălători de bani, dacă nu cumva am uitat să ne actualizăm datele cu caracter personal o dată la trei luni, sistemele astea digitale zic sunt ca o pojghiță de polei în fața lor, a hackerilor, racheților și escrocilor online. Nu vorbim de hackerii ruși, nord coreeni, iranieni, americani, chinezi… Ăia se ocupă eficient cu spargerea sistemelor digitale guvernamentale și cu furtul masiv de date cu caracter personal, utile corporațiilor – dictator și dictatorilor, pentru a ne modela și ghidona comportamentul, nouă, celor ajunși atât de aproape de condiția de figurine de plastilină.

Nu, aici e vorba de sărăcuți intelectual, simpluți la vorbă și faptă, cu accent de pe la vecinii din est și nord – est, dar incredibil de eficienți. Chiar trebuie să știți că, dacă o plată sau o serie de plăți sunt efectuate ca urmare a furtului de identitate sau a altor fraude, banca TREBUIE să vă despăgubească imediat. Nu numai banca trebuie să vă despăgubească, ci și orice alt prestator de servicii de plată, inclusiv poșta, Paypal, Moneygram, revolut etc. Consumatorul, indus în eroare de un fraudator care se dă drept o bancă, are dreptul la rambursare integrală, plătită de prestatorul său de servicii de plată, cu condiția să sesizeze poliția fără întârziere nejustificată și să notifice prompt frauda. Mai mult chiar, prestatorii de servicii de comunicații electronice și platformele online pot răspunde solidar pentru omisiunea de a elimina conținutul de uzurpare de identitate frauduloasă care a facilitat frauda. Așadar, nu e vorba doar de bănci, de toți stâlpii pe care se susține digitalul – comercianții online, social media, telefonia, cloud-ul etc. Acest regim juridic a fost instaurat de Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată, care a transpus în legislația românească Directiva (UE) 2015/2366.

Consumatorul (adică, utilizatorul serviciilor de plată) trebuie să păstreze în siguranță elementele de securitate personalizate (PIN, parole, token-uri etc.) și să notifice de îndată pierderea, furtul, utilizarea neautorizată sau orice suspiciune de fraudă (inclusiv phishing sau clonare de identitate). În cazul unei operațiuni de plată neautorizate, banca și ceilalți prestatori de servicii de plată sunt obligați, conform art. 173 din lege, să ramburseze suma imediat, să readucă contul la situația anterioară (fără a debita dobânzi sau comisioane) și să asigure că data valutei nu este ulterioară datei debitării. În conformitate cu art. 177 din lege, consumatorul nu suportă nicio consecință financiară, deci banca suportă INTEGRAL pierderea, mai ales atunci când operațiunea de plată neautorizată a avut loc după notificare sau banca nu a aplicat autentificarea strictă a clienților (strong customer authentification) ori vina aparține băncii sau angajaților săi și banca nu a pus la dispoziție mijloace gratuite și sigure de notificare. Banca nu are voie să refuze plata decât în mod cu totul excepțional. Chiar și în cazurile rare când i se permite refuzul, banca trebuie să probeze neglijența gravă a victimei sau participarea sa la fraudă.

În altă ordine de idei, dacă, prin furt de identitate, v-ați trezit datori la bancă pentru că, aparent, v-ați fi împrumutat la bancă, faceți urgent reclamație la bancă, ANPC și parchet. În cazul în care banca vă cere în continuare plata „datoriei”, inclusiv prin executare silită, contestați în justiție contractul, fie pe cale directă, fie prin contestație la executare, cereți constatarea nulității, căci acel contract nu este un acord de voințe care să vă implice. Este un act juridic inexistent în ceea ce vă privește. Nu trebuie să probați voi că nu v-ați dat consimțământul – banca trebuie să probeze că semnătura pusă de altcineva pe contract vă incumbă. De ce NU știți de existența acestei legi? Pentru că: -băncile și ceilalți prestatori de servicii de plată nu au interes să știți că există această obligație de despăgubire; presa legacy și influencerii din social media, plătiți regește de bănci, fac parte dintr-o conspirasției a tăcerii; -în bănci și în organigrama celorlalți prestatori de servicii de plată sunt instigatori, complici, favorizatori sau tăinuitori ai hackerilor, racheților și escrocilor online, iar dacă asta s-ar ști pe scară largă, lumea nu ar mai apela la depozite bancare și plăți online.

Desemnarea unui premier kamikaze…

Data: 10 iunie 2026 by Viorel Patrichi

După ce și-a pus intuiția la bătaie, Nicușor Daniel Dan l-a numit pe Eugen Tomac să formeze un guvern de „tehnocrați”, noțiune care mă face să pun mâna pe bardă. Chiar și Mugur Isărescu era exasperat în perioada în care a simulat că are toate butoanele legate de sforile lui Ion Iliescu, CARE ERA TOTUȘI LIDERUL INFORMAL DIN UMBRĂ. „Mă sințeam ca un deținut, număram zilele cât mai aveam până să scap”, își amintea guvernatorul Băncii Naționale. Viață grea… Reușește Eugen Tomac sau nu să facă un guvern cu trecerea la o majoritate din Parlament, cert este că Nicușor Daniel Dan și-a luat o mărgică de pe cap și poate să se ocupe mai departe de biografia lui Călin Georgescu. Dacă reușește, președintele ar avea un partener maleabil și ductil. La fel ca președintele, nici Eugen Tomac nu este familiarizat cu economia. La ce i-ar trebui? Dar Marcel Ciolacu era? Era! Era specializat în gaura covrigului și chiar intrase cu aplomb în haina de premier și ne-a dus cu grație în gard. Dacă Eugen Tomac nu izbutește să facă bici, atunci prezidentul va putea veni cu o nouă propunere și ultima: Ilie Bolojan! Și pesediștii, liberalii, useriștii, udemeriștii și pambuccienii se vor ridica în două labe și vor vota cu ambele, numai să scape de alegeri anticipate… Politică mare, bre! Dacă prezidentul va avea simțul umorului… Sigur că unele rozătoare au scurmat și au redescoperit că Eugen Tomac și-a împins rubedeniile în funcții confortabile la stat, mai ales nevasta și soacra, și-a luat apartament la Bruxelles de 148.500 de euro. Un mizilic, comparativ cu alde Maria Grapini, care moare în Parlamentul European de atâtea merite și calități profesionale… Păi ce să facă? Să stea ca mine? Pentru mine însă, desemnarea lui Eugen Tomac are altă semnificație. Mult mai înaltă. Absolvent al Facultății de Istorie, el a fost și este unionist. Mai mult, el s-a născut în satul Babele, de lângă Izmail, în sudul Basarabiei, regiune însușită de Ucraina pe timpul lui Stalin. Tot acolo s-a născut și mareșalul Alexandru Averescu, un luptător remarcabil în Primul Război Mondial. Ce vor mai chirăi rușii sau ucrainenii acum!…

Până și adversarii istorici îl laudă pe Eugen Tomac. „Este o persoană cu bun simț”, a spus Olguța Vasilescu. Și dacă zice Mulguța, ești ca și votat de PSD.

Pe aceeași baricadă, tonul este superlativ. Elena Udrea e convinsă că Eugen Tomac ne scoate din cel mai negru: „Părerea mea despre Eugen, ca unul dintre cei mai apropiați colaboratori pe care i-am avut în ultima parte a carierei mele politice, la PMP, este una foarte bună! Un om pe care te poți baza, constructiv, relativ discret, serios, cu mult bun simț comparativ cu marea majoritate a politicienilor. Față de susținerea mea anterioară ca avem nevoie de un Prim Ministru priceput la economie, să ne scoată din dezastrul în care ne aflăm, nu mă dezic. Cred ca era mai bun din acest punct de vedere Bogdan Drăgoi, Alin Tise, chiar și Alexandru Nazare, chiar dacă el nu a avut nicio reușită în mediul privat, ca ceilalți doi amintiți. Sau alții cu astfel de profil.

Față de blocajul politic în care ne aflăm din momentul dărâmării guvernului Bolojan, soluția Tomac rezolvă problemele tuturor: ale lui Nicușor Dan, pentru ca își pune un om apropiat cu care va încerca o construcție politică pe care să se bazeze în viitoarele alegeri, cât timp USR-ul a trecut în spatele lui Bolojan, ale PSD-ului care nu reușea să formeze un guvern și deja era acuzat și de proprii susținători ca au creat o criză fără să aibă variantă la schimb de guvernare, a PNL-ului și USR-ului, care „s-au supi” pe PSD și au zis ca nu votează niciodată un guvern PSD-ist dar totuși nu pot să perpetueze această stare de haos din țară cu supărarea lor și le vine de minune acest pretext, cu „guvernul tehnocrat”.

Deci, Eugen Tomac e convenabil tuturor și îi scoate pe toți din nefericire. Ce dulce este și scosul ăsta! Dar cu noi, ceilalți, cum rămâne?

Venalitatea și ipocrizia politicilor actuale…

Data: 10 iunie 2026 by George Petrovai

Inițial mă gândeam să dedic politicilor medievale și moderne un capitol distinct. Dar am renunțat la această intenție, amintindu-mi că în articolul Greii lumii stau la pândă în politica bolundă din 21-22 septembrie 2025 m-am referit pe scurt, adică atât cât să-i stârnesc pe cititorii interesați și scormonitori, la dârzenia utopistului englez Thomas Morus, la Principele lui Niccolò Macchiavelli, la Thomas Hobbes și ideea lui în legătură cu contractul social încheiat între cetățeni și stat, nu în ultimul rând la avansatele idei ale iluminiștilor și enciclopediștilor francezi, în principal la cele ale lui Montesquieu (separarea celor trei puteri ale statului), idei „pe baza cărora s-a elaborat Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, document care a contribuit consistent la edificarea statului modern francez și a constituit o esențială sursă de inspirație pentru alte documente politice, inclusiv pentru cel al Organizației Națiunilor Unite (ONU)”. Prin urmare, zic eu, există rampa conceptuală de lansare spre haosul politicilor actuale. Însă nu mai înainte de-a reaminti opinia deloc măgulitoare a premierului britanic Winston Churchill despre democrație („Cea mai proastă formă de guvernare, exceptând toate celelalte care au mai fost încercate din când în când; dar dați-mi alta mai bună și voi crede în ea”), respectiv de-a sublinia că politica actuală nu este numai venală și ipocrită, trăsături pe care le voi evidenția în continuare…

Și iată un prim paradox al influenței politicilor ante și postdecembriste asupra locuitorilor mioritici. Deși românii de 50 de ani și peste această vârstă au simțit din plin (biologic și psiho-mental) devastatoarele „binefaceri” ale triadei frică-foame –frig din epoca bolșevico-ceaușistă, îngrijorător de mulți dintre ei declară în sondajele de opinie că regretă vechiul regim (cică tot omul pe-atunci avea asigurat de partidul-stat un loc de muncă, deci era condamnat la nelibertate și la înfricoșătoarea siguranță a zilei de mâine) și că Nicolae Ceaușescu a fost un cârmuitor mai bun ca cei postdecembriști. Acest „mai bun” este extrem de vag și neconcludent, căci găzduiește o droaie de sensuri/atribute, pe care în taină i le refuzau până și cei mai devotați (a se citi slugarnici și nedemni) colaboratori: mai uman, mai înțelept, mai cult, mai priceput, mai cumpătat, mai patriot, mai drept, mai iubit ș.a.m.d. Câți dintre nostalgicii de azi credeau în acele vremuri inumane că pelticul și rudimentarul dictator (la început de unul singur, apoi împreună cu nociva lui consoartă) era „un geniu al Carpaților” și „cel mai iubit fiu al poporului”?! Sunt gata să recunosc că era un bun patriot. Dar patriotismul lui avea un un foarte șubred fundament: șiretenie în loc de inteligență, ambiție în loc de cultură, megalomanie în locul modestiei și cumpătării. Și mai surprinzător este faptul că mulți tineri, netrăitori în acele vremuri de coșmar, însă profund distorsionați de părinți necugetați și/sau de frustrați anacronici, regretă acel trecut infernal, deși ar cam fi timpul să înțeleagă și să prețuiască temerara ieșire din el, nu numai în urma înțelegerii politice de la Malta dintre George Bush senior, președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice, ci și prin tributul în sânge a mii de români tineri și mai în vârstă.

Înclin să cred că această neghioabă încredere a unor români în regimul ceaușist se explică satisfăcător prin paternalismul de inspirație și influență muscălească. Da, căci din totdeauna muscalii au avut nevoie de tătucul țar și de mămuca țarină (Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II-a etc.), pe urmă de atrocele țar roșu (V.I. Lenin, I.V. Stalin, Nikita Hrușciov, Leonid Brejnev ș.a.), iar astăzi de țarul postsovietic și cu dezastruoase ambiții imperialiste (Vladimir Putin).

La rândul lor, înaintașii noștri au cunoscut pilduitorul paternalism voievodal din vremurile de glorie ale principatelor (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul), care – fără a dispărea cu totul – se repliază în inimile oprimaților din nevolnica perioadă fanariotă, pentru a putea să se afirme din nou și cu tărie în momentele de vârf ale românismului popular și național: răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, mișcarea lui Tudor Vladimirescu, revoluțiile pașoptiste, Unirea din 1859 și rodnica domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, regalitatea, Războiul de Independență din 1877-1878, Marea Unire din 1918, cele două războaie mondiale. Sub amenințările comisarilor staliniști, după al doilea război mondial (mai exact până la retragerea diviziilor muscălești în anul 1958), paternalismul românilor bolșevizați cu incalificabilul consimțământ al anglo-americanilor, devine o catastrofală copie a celui moscovit, prin etatizarea mijloacelor de producție, cooperativizarea forțată a agriculturii, decimarea intelectualității interbelice și transformarea locuitorilor de la sate și orașe într-o docilă turmă înfricoșată și îndoctrinată, cică strâns unită în jurul partidului-stat și al liderului acestuia (Gheorghe Gheorghiu-Dej până în martie 1965, apoi Nicolae Ceaușescu până la asasinarea lui în decembrie 1989).

Astăzi, lichelele „suveraniste” afișează la modul sfidător un foarte periculos paternalism (a se citi obediență antiromânească) față de criminalul Putin, care merge în cazul auriștilor și a altor otrepe (șoșocii, putiniștii, filorușii imbecili și agresivi) până la fascism, legionarism, xenofobie și trădarea țării. De pildă, la începutul lunii mai 2026 și la comanda Partidului Social Democrat (PSD), toți acești „suveraniști” și luptători cu vorba împotriva sistemului pesedist, au susținut moțiunea de cenzură (mai exact de centură) împotriva Guvernului Ilie Bolojan, care a fost debarcat cu 281 de voturi. Mă rog, moțiunile de cenzură reprezintă dreptul democratic al opoziției, atunci când motivele invocate de ea sunt îndreptățite și când momentul este judicios ales, astfel încât să nu  aducă prejudicii statului și cetățenilor prin consecințe: instabilitate politică, inflație, scumpiri etc. Adică exact haosul politic creat de coaliția sistem-antisistem, dacă la nefastele urmări economico-financiare (deprecierea leului în raport cu euro, lanțul scumpirilor) se mai adaugă importanța continuării negocierilor cu UE, așa încât să nu pierdem miliardele de euro promise pentru PNRR (Programul Național de Redresare și Reziliență) și pentru Safe (Programul de Înarmare), deoarece guvernele anterioare, îndeosebi prăpăstiosul Guvern Ciolacu, au îndeplinit doar în mică parte jaloanele stabilite.

Dar pesediștii, în frunte cu necalificatul Sorin Grindeanu, doreau atât de aprig să-l mătrășească pe Ilie Bolojan, cel care tocmai se pregătea să le taie din privilegii și să desființeze mafia din Energie, încât nu le-a păsat nici că se înhăitează  (ei proeuropenii de fațadă) cu extremiștii și nici că n-au o strategie de continuare a guvernării, taman în aceste vremuri foarte complicate pe plan internațional (războiul din Ucraina, atacul americano-israelian asupra Iranului și gravele probleme din strâmtoarea Ormuz cu transportul a circa o cincime din petrolul mondial). De fapt, idioata triadă Sorin Grindeanu-Volguța Vasilescu-Claudiu (Olguțu) Manda miza pe îndepărtarea lui Ilie Bolojan din fruntea Partidului Liberal de către grupul puciștilor pesedizați (Cătălin Predoiu, Nicoleta Pauliuc, Rareș Bogdan ș.a), după care șubreda coaliție PSD-PNL-AUR-UDMR-minorități, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, să continue guvernarea cu un premier de teapa lui C. Predoiu, chipurile agreat de Nicușor Dan și de pesediști. Atâta doar că puciul a eșuat, I. Bolojan a rămas premier interimar, deci cu atribuții restrânse, până la desemnarea noului premier, pesediștii nici nu concep să guverneze cu auriștii și ceilalți suveraniști de haram (de fapt ei vor să scoată castanele din focul guvernării ipocrito-preferențiale cu mâinile altora), iar coaliția PNL-USR a anunțat că nu va sprijini un guvern PSD minoritar sau condus de un tehnocrat, toate aceste orgolii și tergiversări împingând țara într-un păgubos haos politico-economic. Cireașa de pe detestabilul tort al „suveraniștilor” (ăla înfățișând Groenlanda râvnită de Trump și tăiat în mod slugarnic-demonstrativ de ultrașul G. Simion în Statele Unite) a fost pusă de Ziua Independenței României, totodată a constituirii Uniunii Europene, zi în care hidoasa europarlamentară Diana Șoșoacă a rupt drapelul organizației, de la care încasează lunar (leafă plus cheltuieli) mult peste zece mii de euro! În ceea ce privește sforăriile și uriașele prostii din politica internațională, lesne se constată că dementul Donald Trump s-a împotmolit în conflictul cu Iranul mai ceva ca predecesorii lui în Vietnam și Afganistan, că oribilul Adolf Putin (așa este „alintat” pe platformele  sociale) urmează să-și frângă gâtul cu nesfârșitul război din Ucraina și că amândoi au ajuns să ciugulească firimituri din palma lui Xi Jinping.

Negocierea…

Data: 9 iunie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Nu știu exact ce vârstă aveam. Oricum, nu eram la școală. Atunci am avut ocazia să fac prima mea negociere cu cineva. Am făcut-o cu mama. De prânz am fost cu dânsa cu vitele pe la Bucium. Tăticu era la cosit pe undeva pe la fermă. La vremea cuvenită am venit cu vitele acasă. Pe drum am găsit un cerc și niște bucăți de fier. Mare bucurie! Aveam cu ce să mă joc, mai ales că jucării propriu-zise nu aveam. Mămica a muls vaca, pe Stela, o vacă albă, bună de lapte, pe care i-o dăduseră părinții de zestre. A făcut apoi mâncare. Între timp, eu mă retrăsesem între polată și cuptor, la rădăcina unui iagud și acolo construiam câte toate din fiarele pe care le adunasem acolo ca o comoară de mare preț. Eram atât de absorbit de jocul meu, că puteam foarte bine să stau până seara nemâncat. Când totul a fost gata, mămica mi-a spus: „Gelule, hai la masă, că-i gata!”. „Vin acu!” i-am răspuns eu, continuându-mi jocul. Mama se grăbea. Trebuia să mă culce pe mine și apoi să ducă mâncare lui tăticu la cosit. Între ei relațiile erau tensionate. Bunicul de pe tată avea grijă să alimenteze această stare conflictuală. De câte ori avea prilejul, îi spunea lui tăticu: „Vezi, mă, nenorocitule? Dacă ai fi luat-o pe aia, care ți-am spus eu, acu ai fi boier! O luași pe sărăntoaca asta! Acu muncește, fire-al dracului, până oi da cu capul sub tine!” Trei ani cât fusese tăticu în armată, mămica șezuse cu socrii. O trimiteau noaptea cu vitele în Bremăna, o băteau și de multe ori o alungau, să se ducă la tată-său la Colibași, „Că nu ești tu de nasul copilului meu!” O scoteau pe poartă cu bocceaua de haine și cu Stela de funie și o ocărau, ori o zburătureau cu pietre. Doar când Lilica lui Titu Bobaru, vecina, își lua inima în dinți și striga în gura mare: „Lăsați, mă, femeia în pace, fireți ai dracului de nenorociți!” atunci se calmau, de teamă să nu audă satul.

Cu cât mă striga de mai multe ori, cu atât răbdarea mamei ajungea la limită. Eu continuam să mondănesc acolo sub iagud la „jucăriile” mele. Parcă niciodată nu fusesem mai absorbit ca atunci de preocuparea mea. La un moment dat, mama s-a slobozit spre mine. Nu mă bătuseră niciodată, dar le știam de frică. Parcă un arc m-a propulsat, căci am țâșnit dintre fierotenii și pe-aici ți-e drumul. Am reușit să ies pe poartă. Mama după mine! Am coborât pe uliță. Eram desculț și bolocrac, adică numai într-o cămășuță lungă, fără pantaloni. Mi se vedeau doar picioarele cum aleargă. Nu-mi mai era teamă de mărăcini, de cioburi de sticlă. Tot credeam că doar mă sperie așa, puțin. Mama însă era prea supărată. Am luat-o pe Portiță, o altă uliță ce dădea în Vârtoape. Mama după mine. Era înaltă și mare în pas, dar nici picioarele mele nu se lăsau mai prejos. Scăpărau, nu alta! Atâta cât ieșeau de sub cămașă, păreau o rotiță, care se învârtea la turație maximă. Am trecut pe Vârtoape ca glonțul și am ajuns la Nuci. Aici era un șanț în locul Licurei. Azi e ogaș. Acolo am găsit prilejul să-i arăt ce știu. Săream dintr-o parte în alta ca un ied, o „fentam”, cum văzusem că făceau copiii mai mari, când se jucau „de-a prinselea” pe drum. Mama obosise, transpirase. Din când în când îmi spunea cu glas rugător: „ Gelule, stai numai un pic, să-ți dau o palmă, să mă răcoresc! Nu-ți dau mai mult!” O palmă nu ar fi fost cine știe ce, dar dacă puteam să mă feresc, de ce să nu vrea face-o! Cu cât încercările de a mă prinde dădeau greș și oboseala își spunea cuvântul, mama se ruga de mine tot mai insistent.

La un moment dat a izbucnit în plâns, parcă toate necazurile ei se revărsau atunci peste marginile paharului. „Gelule, te rog frumos, stai să-ți dau o palmă, că simt că plesnesc de supărare. Hai, că mâine mă duc la oraș și ți-aduc bomboane!” He – hee! Mărise prețul! Și, totuși, bomboane-bomboane, dar să te lași să-ți dea o palmă, nu era așa simplu. Nu, nu puteam accepta. La un moment dat, mama a renunțat să mă mai fugărească, s-a întors și a plecat plângând spre casă. Îmi părea rău că o făcusem să plângă. O iubeam mult și n-aș fi vrut să se ajungă acolo. Nu puteam înțelege nici eu de ce n-o ascultasem, de ce fugisem atâta. Am luat-o pe potecă după dânsa, m-am apropiat ușor-ușor, fără să mă simtă. Am ajuns-o și am luat-o de mână. Plângea și dânsa, plângeam și eu. Nimeni nu putea să spună cine este învingătorul și cine este învinsul. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Mi-a șters lacrimile și mi-a spus: „Hai, nu mai plânge! Când mă vezi supărată, nu mai mă necăji și tu, că sunt eu destul de otrăvită! Hai să-ți dau mâncare, că-i târziu! Mă așteaptă și amărâtul ăla, n-o mai putea să tragă cu coasa!”…

Așa s-a terminat prima mea negociere!

Ipolit Strâmbu – lumină și atmosferă în scenele cotidiene ale tablourile sale…

Data: 9 iunie 2026 by George V. Grigore

Pictorul Ipolit Strâmbu, cunoscut și cu variantele Hipolit Strâmbescu, sau Strâmbulescu, s-a născut pe 18 mai 1871, în satul Bratilovu, din Baia de Aramă, județul Mehedinți, A fost bun prieten cu scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu actorul Iancu Brezianu și cu Alexandru Vlahuță. Școala a făcut-o în satul Mărășești, centru de comună, cu popa Lungulescu și cu I. Samfirescu. A fost coleg cu fostul primar al comunei Titerlești, Nicolae Bistriceanu. La școală l-a pictat pe popa Lungulescu cum sta la catedră și acesta, văzându-i desenul, l-a încurajat să deseneze. A studiat la Școala de arte frumoase cu Theodor Aman și cu G.D. Mirea, apoi în Germania la München, cu Karl Marr. În Franța, la Paris, unde și-a făcut studiile în anul 1900 a pus bazele societății „Tinerimea română”.

La solicitarea lui Nicolae Grigorescu din anul 1891, Ipolit Strâmbu l-a ajutat să-și verniseze tablourile pe care acesta intenționa să le expună la o expoziție la Ateneu. Cu această ocazie s-a născut o simpatie reciprocă. Epigon al lui Nicolae Grigorescu, creația sa, bogată și variată ca genuri (portrete, peisaje, scene de gen, compoziții alegorice), se distinge printr-o notă idilică, prin preocuparea de a reda efectele de lumină, dovedind mai ales o bună cunoaștere a meșteșugului („Două prietene”, „Femei cosind”, etc.). Ipolit Strâmbu a absolvit Școala de arte frumoase având ca lucrare de diploma compoziția mitologică „Daphnis și Chloe”. Debutul oficial în pictură îl face în anul 1895 prin participarea sa la „Expoziția artiștilor în viață”, ocazie cu care câștigă o medalie pentru un studiu.

Deoarece veniturile pe care le câștiga din pictură erau insuficiente, participă la un concurs pentru ocuparea unui post de profesor de desen la Gimnaziul real din Craiova precum și la concursul „Marele premiu pentru străinătate”, pe care-l câștigă fiind premiat cu o bursă la München pentru înscrierea la cursurile Academiei Regale de Pictură, clasa profesorului Carl Marr. Aici se va afla sub puternica influență a artei lui Jusepe de Ribera. În anul 1900 participă cu trei lucrări la Expoziția universală de Paris cu tematică semănătoristă (Portret de teatru, Suferință intimă, Pe stradă). Din anul 1899, Ipolit Strâmbu a fost profesor de desen și caligrafie la Gimnaziul real din Craiova, în același an fiind transferat la catedra de desen și caligrafie la Liceul Sf. Sava din București. Mai apoi Ipolit Strâmbu a condus ca profesor Școala de Arte Frumoase de la București (1901) și a fost unul dintre profesorii de la Școala de pictură de la Baia Mare (supranumită „Barbizonului estic”), fiind și fondatorul societății „Tinerimea artistică” – 1902, împreună cu Ștefan Luchian, Constantin Artachino, Nicolae Vermo Între anii 1908 și 1911 a fost inspector al învățământului desenului și caligrafiei. Ipolit Strâmbu a fost și delegat al ministerului Cultelor cu alcătuirea Muzeului de Artă Națională. În perioada 1908 – 1910 – creează lucrări cu tematică din viața satului pline de dramatism. După anul 1910 abordează stilul simbolist și intimist. În anul 1909 a primit medalia „Bene Merenti” clasa I, pentru merite artistice. În 1913 – obține Medalia Clasa I la Expoziția oficială a artiștilor în viață. În anul 1922 este numit membru al Ordinului Coroana României în grad de Ofițer.

În 1931 primește ordinul „Meritul Cultural” pentru Artă Plastică în grad de Cavaler. Este numit profesor de onoare al Academiei de Arte Frumoase în anul 1933. Ipolit Strâmbu a pictat compoziții cu personaje, nuduri, peisaje arhitecturale sau rurale, naturi statice, flori. Perioada 1921 – 1925 – o dedică organizării de expoziții personale în propriul atelier. De fapt din 1923 lucrează tot mai greu și se înbolnăvește. În 1924 – participă la Expoziția Internațională de la Veneția. În 1925 – participă la Expoziția Internațională de la Paris. În 1929 – organizează o expoziție retrospective, iar în 1934 se stinge din viață. A fost înmormântat la cimitirul Sf. Vineri în 2 noiembrie 1934.

În anul 1971 i se organizează o expoziție retrospectivă (centenară) de către Muzeul de Artă din Craiova, ocazie în care sunt expuse 40 de picturi semnate de către Ipolit Strâmbu în perioada 1895 – 1930. În 1984 i se organizează la Baia de Aramă o expoziție de către Muzeul de Artă din Drobeta Turnu-Severin. În ultimii ani de viață, a fost marginalizat, stilul său de pictură fiind considerat învechit. Ipolit Strâmbu a fost autorul mai multor manuale de pedagogia picturii și manuale de desen și tehnica desenul. De asemenea s-a preocupat de organizarea unei școli de artă decorativă, de cursuri serale de pictură și a fost unul dintre primii organizatori al Muzeului național de artă populară. Remarcat pentru redarea luminii și a atmosferei în scenele cotidiene din tablourile sale el ne-a lăsat opere ce par a prinde viață sub razele luminice ce caută a revela culoarea și vibrația formei cuprinsă în cadrul ales și decupat cu grijă din universul a toate creator și trecător…

Ziua învățătorului…

Data: 9 iunie 2026 by Mihai Ogrinji

Pe 5 iunie s-a celebrat „Ziua învățătorului”. Există lege ca să nu muncească, în această zi, cadrele didactice. Iar alumnii lor să-și tihnească și ei creierul prea aprins, probabil, de telefoanele mobile. Desigur, nu toți sunt la fel de încinși, gata-gata să dea în clocot. Ziua învățătorului – port o amintire vie învățătoarei mele de foarte de demult, doamna Voica Pielenouă – s-a dorit și o firească omagiere a ilustrului dascăl întru educație în limba română Gheorghe (Eustație) Lazăr, născut la Avrig (Sibiu), la 5 iunie 1779. Cu această ocazie, pe la ora prânzului, m-am înființat la statuia lui Gheorghe Lazăr din Piața Universității, din Capitală. Nădăjduiam să dau peste vreun grup de copii sau fie și un învățător-doi care să se plece cumva în fața acestui veritabil ziditor de românism. Mă rog, să fi găsit un buchet de flori ori măcar o floare, pe lângă soclu. Nici vorbă. Doar un… guguștiuc pe capul nefericitului ardelean, admirabil model pentru atâtea și atâtea generații. Păstrând proporțiile, orice învățător-învățătoare, profesor-profesoară s-ar cuveni, în misionariatul lor de preoți ai cunoașterii, să fie bun exemplu… Să isprăvească ei, mai întâi, și după aceea învățăceii. Nu se întâmplă asta de mult, multă vreme și se vede unde am ajuns… Revenit acasă, spre seară, am ținut să-l revăd neapărat pe Gheorghe Lazăr la… baștina sa. Adică, la Avrig. Acolo unde s-a născut și unde s-a și întors la capătul vieții, spre a se ridica la cer. În urmă cu nici o lună, împreună cu un grup de membri ai AJTR, am poposit la Avrig sub epitropia minunaților noștri colegi sibieni, Laurențiu Constantinescu și Marius Halmaghi. La Muzeul Orășenesc – una dintre secțiuni îi este dedicată lui Gheorghe Lazăr. Aici am beneficiat de o exemplară expunere produsă de doamna Maria Grancea, custodele Muzeului. La fel și la mormântul faimosului avrigean ori la impresionantu-I bust, de lângă Muzeu. Monumentul a fost inaugurat în urmă cu 90 de ani. Operă a sculptorului sibian Corneliu Medrea, lucrarea dedicată lui Gheorghe Lazăr a cunoscut teribile avataruri. Între care și două șocante sinucideri. Chiar a inițiatorilor realizării bustului – gest pornit din onoare și respect. Așa se mai întâmpla odinioară în România. Să mai spunem că subscripția publică a debutat în 1925, iar monumental avea să fie dezvelit în anul 1936. Întârzierea a fost pricinuită de falimentul unei bănci. Vom mai reveni.

Și la Muzeu, și la monument a fost alături de noi și primarul orașului, d-l Adrian David. Domniei-sale i se datorează recuperarea unei statui, cea de la Sibiu, pusă la pământ de primarul de acolo, care avea să devină președintele României cu care avea să se comporte precum cu statuia lui Gh. Lazăr din Piața Mare. Prin schimbarea de regim, România a pierdut monumente, statui, busturi de mare valoare istorică, artistică, identitară. În egală măsură, prin ajungerea la putere a unor vântură lume, aparținând unor cimotii călătoare, n-au scăpat de distrugere nici atâtea și atâtea nume de străzi, de piețe și instituții publice, toate fiind, de regulă, de sorginte românească. Cel mai la îndemână exemplu, cu urmări sigur devastatoare, este tentativa de scoatere din cultura, istoria, civilizația românească a marelui poet și patriot Octavian Goga. În Iran, unde trăiește o importantă comunitate evreiască, ar putea vreodată vreun Vexler de pe acolo să-l scoată din literatura și cultura persană pe Omar Khayyam, să zicem? Fiți siguri că nu se va întâmpla niciodată așa ceva…

De „Ziua învățătorului” am fost dară în Piața Universității. Voiam să văd dacă la statuia lui Gheorghe Lazăr (1779-1823), întemeietorul învățământului în limba română, s-a produs sau urma să se producă vreun minim eveniment. Fiindcă 5 iunie este și „Ziua învățătorului”, și ziua de naștere a marelui dascăl ardelean, precursor al altui monstru sacru al învățământului românesc, Spiru Haret (175 de ani de la nașterea sa). Și aici, unul lângă altul, privind la Universitatea bucureșteană, înfășată, de ani de zile, în scutecele nesfârșitei consolidări și reînnoiri fizice… Nimic neașteptat. Nici un semn de reverență față de idealistul Gheorghe Lazăr. Până la urmă, față de un simbol, un martir al ieșirii noastre din barbaria necunoașterii luminii educației, la fel de importantă ca și lumina soarelui. Fără exagerare. Bine, bine, în țara zilelor libere și-au luat neratabila pomană învățătorii, profesorii, directori, celelalte cadre didactice, dar Ministerul Educației nu putea barem să trimită un ofițer de serviciu, învrednicit cu misia de a pune o floare, o candelă aprinsă la statuia lui Gheorghe Lazăr? Lucru firesc să se petreacă nu numai la cea din fața Universității bucureștene, ci peste tot în țară unde se găsește câte un monument închinat celui care, prin impunerea învățământului în limba română, practic ne-a produs o a doua încreștinare, după botezul religios. Ca să nu mai spunem că există ong-uri câtă frunză și iarbă, gata-gata să crape – crăpa-o-ar odată să crape! – de atâtea fonduri câte înghit cu maximă meschinărie. Și lăcomie. Apoi, nu în ultimul rând, se dovedește plin de sine și un sindicat al învățământului, al educației, focusat nu pe recuperarea și perpetuarea memoriei veritabililor sfinți ai domeniului didactic, pe valori educaționale, ci pe cazaciocul profiturilor de tot felul. Din păcate, între Universitatea bucureșteană – specializată se pare pe retragerea de titluri de D.H.C., acordate cu peste opt decenii în urmă – și spiritul statuilor din fața sa există nu doar o banală stradă, ci o adâncă văgăună, o prăpastie a tuturor imposturilor nemărginite. Vorba mafiei ilegaliștilor, care se potrivește scârbos de bine și profesorilor universitari, pline de doctorate care mai de care, ca și a „ziariștilor”, plini de uniuni și de păcate: puțini am fost, mulți am rămas!

Se pare însă că lucrurile sunt mult mai simple: generațiile, cadrele didactice de astăzi, cu alumnii lor cu tot, nu aparțin ca ideal, ca spirit, ca năzuințe lui Gheorghe Lazăr sau Spiru Haret. Ci în totalitate – din cap și până în picioare, cu părinți, ba și cu bunici cu tot – învățătorimea și profesorimea se arată deplin a fi ieșite de sub mantaua roșie a unui bolșevic dement: Mihail Roller. O lucrare diabolică, „pusă în operă”, nu doar de legiunile cominterniste venite pe tancuri rusești, ci de tot felul de personaje sinistre implicate nu numai în distrugerea conștiinței românești a populației autohtone, ci, prin nenumăratele crime, a însăși „arhivei” fizice a filonului românesc. Roadele acestui program antinațional, de o bestialitate rară, iată că își exhibă, tot mai pregnant, întreaga malignitate. Din păcate, în loc să fie scoase la lumină înfiorătoarele calamități distructive asupra identității noastre, cei care ar trebui să fie în linia întâi a acestei sfinte bătălii își lasă minima conștiință pe care o mai au să fie înfășată în scutecele soporifice ale bancnotelor de toate neamurile. Din păcate, nu vă puteți imagina în ce dezastru ne-au împins „atleții” rătăcitori ai bolșevismului. Iar nota lor de plată ne tot este emisă cu o mârșăvie fără seamăn… Sigur, nu poate fi generalizată această cumplită realitate asupra tuturor celor care slujesc de la catedră. Numai că, vorba bătrânului cronicar I. Neculce, cu iarba uscată arde și iarba verde… Așa că educația ajungând o glumă proaspătă, de nenorocite, este ușor previzibilă tragedia care ne așteaptă. Iar noi, ca mai totdeauna la Porțile Orientului și Levantului, ne veselim de parcă n-am fi pe un Titanic ce se tot scufundă…

Renaționalizați apărarea apelor (marine) românești! Și flancul estic, pe de-a întregul!…

Data: 8 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Pentru că, aici am ajuns! În punctul în care trebuie să ne luăm măcar apărarea țării înapoi… Pentru că nici un comandament străin nu ne va proteja… Nu ne va securiza nici obiectivele civile, industriale, nici pe cele militare, decât, poate, după ce le vor fi folosit ca detonator, în operațiuni derulate sub „steag fals”, desigur, pentru a justifica și forța intrarea, împingerea României într-un război care nu este al ei… Și nu, nu ne vor apăra nici americanii, care oricum sunt mai mult un soi de „ Yankee go home!!” (în formă… continuată, reluată!), nici francezi, nici italienii… Nici una dintre acestea „comenduiri” nu ne va apăra; nici țărmul, nici obiectivele industriale, nici măcar pe cele militare, mai ales dacă sunt doar ale noastre, chiar dacă sunt, pe hârtie, „de interes” și pentru ei, căci, toate acestea sunt doar obiective-țintar de sacrificiu (pitiți iute „Delfinul”, și ferice dară că nu mai avem și alte submarine!)… Sigur, tot ce avem la țărmul mării contează și intră în zona de logistică, geo-strategică… Și ar trebui să motiveze țările „partener”-(ne)strategice să acționeze pentru apărarea intereselor lor și al aceluia comun, al Europei… Dar asta a ajuns România, astăzi; o țară a altora, apărată doar în măsura protejării intereselor energetice și de acaparări de resurse ale acelor mereu alții… Și pe care o vor lăsa a fi sfârtecată fără a clipi în numele intereselor și dreptului de acțiune „comun”, decis unilateral de UE-NATO, fără noi… Nu va conta pentru ei dacă România va fi fost sfârtecată în urma șahului lor cu piese sub steag fals și, mai ales, steaguri false… Pentru că, pentru ei, mai ales cu acești conducători, România este o marionetă din cârpă, fără coloană, căreia îi pot fi smulse și picioarele, și mâinile…

Desigur, judecând acum „la rece”, cea mai importantă întrebare vizavi de operațiunea ucraineană din Portul Constanța, ar trebui să vizeze singurul lucru cu adevărat important… Ce s-ar fi întâmplat dacă drona marină ajungea până în zona terminalelor petroliere sau în cea a depozitelor de combustibili?… Mai ales că, oricând, este posibilă o repetare a acțiunii… Ce se întâmpla pe linia decizional… națională (sic!) dacă drona exploda și, într-un efect în lanț, ar fi ras și terminalele petroliere, și depozitele, și poate și jumătate din oraș?…. Ne lamentam pe refrenul sarcastic „Au trebuit să moară oameni…” și îi lăsam pe alții să acționeze?… Pentru că, asta pare probabil că s-ar fi întâmplat… Căci, până pitroceau ai noștri două-trei cuvinte în lașitatea lor de a-și asuma reacții, ne trezeam în rolul de agent declanșator pentru articole „nucleare” 4-5 NATO („nucleare” încă doar la figurat, dar până la concret, nu ar mai fi nici măcar un pas…). Și nici măcar pe iscălitura noastră… Ci a altora, care și-au făcut deja un ritual din a vorbi, din a cere aproape punitiv explicații, de a face tărăboi, dar nu în numele nostru (nici măcar!), ci peste capul nostru…. Am văzut în cazul dronei de la Galați… Când esența momentului a fost că Austria a fost statul care (și) a convocat ambasadorul rus pentru a-i cere socoteală…. Și, probabil, doar o liniuță ne-a despărțit de activarea articolelor declanșatoare de pucioasă… Și al războiului voit, dorit, căutat, stârnit de către camarila războinică a UE pentru Europa… Pentru că, România este doar de sacrificiu… Împinsă în fața pentru a aduce războiul „din apropierea Europei”, lucru de care s-a ocupat Ucraina, în Europa… Nu în inima ei, ci pe marginile de valuri de sacrificiu…

Ce am fi făcut dară, dacă, într-un scenariu catastrofal pentru zona țărmului nostru, cu mii de morți și de răniți, cu obiective vitale distruse, evident chirurgical, se invoca, în pofta de război a Europei, activarea articolelor 4-5, pe seama noastră? Ce (mai) făceam mai apoi când, poate, ne lămuream că a fost o acțiune țintită a Ucrainei, fiind târâți într-un război care nu este al nostru?… „Întorceam armele”?… Vorba vine, că, la cat de măcelărită a fost armata română, iar asta pe timpul lung al păcii de la momentul decembrie ’89 încoace, oricum nu ar fi avut cine… Iar cel mai grav este că intruziunea dronei navale ucrainene arată că, într-adevăr, orice este posibil… Pentru că, la cat a navigat aceasta în deriva ei… controlată, ar fi putut ajunge, trecând că în brânză de ecluzele Canalului Dunăre-Marea Neagră, până în „limesul” centralei nucleare de la Cernavodă… Și este și aici un semn de întrebare, pentru că, dacă drona ar fi fost deturnată și controlata de către ruși, asta denotă că marea magie a „supraexperienței” în controlul dronelor a „experților” ucraineni este doar o vrăjeală pentru vândut nimic pe post de experiență de război la preturi de nepace. Ba, ar însemna că rușii sunt pitiți pe undeva aproape de țărmul nostru pentru a fi putut manevra drona marină, prin port, într-un areal rezonabil tehnologic pentru controlul radio-GPS! Ceea ce este improbabil… De fapt, ucrainenii sunt cei aflați chiar peste tot, sub motivația sprijinului umanitar preluând infrastructuri întregi, zone portuare, depozite, logistică… Și da, ei chiar pot fi oriunde! Și în modul în care au acționat în cazul dronei, denotă, nu doar reavoință, ci ostilitate. Pentru că, dacă ar fi să-i credem că drona chiar a intrat în derivă, de ce nu au detonat-o ei cât timp era departe de port?… Detonată, pentru că este puțin probabil scenariul autodetonării acesteia după evacuarea zonei… Mai degrabă, detonată intenționat pentru a face imposibilă analiza criminalistică a resturilor ei… Când s-ar fi putut identifica ruta, operatorul, orele…

Or, ce facem pe mai departe pentru a evita posibilele „accidente” provocate? Închidem tot? Preventiv, poate și centrala nucleară?… Golim depozitele strategice de combustibili de la țărm, și nu numai, ba, eventual, transferăm tot combustibilul în Ucraina?… Sigilam și terminalele de la țărm, înlăturăm din porturi orice urmă de îngrășăminte chimice, pentru a nu risca o tragedie exponențială a Mihăileștiului?

Nu mai bine ne luăm noi siguri apărarea țării înapoi?… Măcar apărarea ei…

Istoria nu se repetă; doar rimează…

Data: 8 iunie 2026 by Petru Jipa

La psihiatru: Felicitări, domnule, faceți progrese. Terapia dă rezultate. Asta numiți dv. progrese? Cu trei luni în urmă, eram Napoleon, iar acum un nimeni. Am auzit eu cum un nimeni mătura prin fața curții. Se schimbă lumea, iar nebunii parcă sunt în normalitatea lor. Mă gândeam la așa numiții „Nebunii lumii acestea”. Numele „Manson” nu denotă doar un om, este o cicatrice pe psihicul american, un cui lexical înfipt în memoria colectivă a unei națiuni care odinioară credea că prosperitatea sa o inocula împotriva fanatismului. Charles Manson nu a fondat o religie în niciun sens teologic; a transformat carisma într-o armă, a exploatat foamea spirituală și a ridicat un cult al personalității peste ruinele idealismului anilor 1960,transformând dorința contra culturală într-un creuzet de coerciție, paranoia și crimă. A-l numi „nebun” nu este doar reductiv, este periculos de liniștitor, un anestezic lingvistic care ne adoarme raționalitatea înfiorătoare a manipulării sale. Așa-numita „Familie” a lui Manson nu era o congregație, ci un laborator psihologic, condus fără revizuire etică, finanțat de mașini furate și identități furate și guvernat de o doctrină alcătuită din versuri punk, paranoia apocaliptică și narcisism brut, nefiltrat. Nu a administrat cianură el însuși; El a administrat „certitudine”. O certitudine distorsionată, absolută, că lumea era în pragul unui război rasial, că haosul era divin și că ascultarea era salvarea. Otrava nu era în fiolă, era în narațiune. Când adepții au băut Flavor Aid amestecat cu cianură la Jonestown în 1978, Jim Jones a fost cel care petrecuse ani de zile dizolvându-și capacitatea de a fi disident; când acoliții lui Manson au ucis-o pe Sharon Tate și alte patru persoane în 1969, nu nebunia a fost cea care a apăsat pe trăgaci, a fost erodarea lentă și sistematică a acțiunii morale, înlocuită de o fidelitate grotescă față de un profet care predica crima ca revelație.

Ceea ce este crucial este că Manson nu a ieșit din vid. El a fost făurit în cuptorul eșecurilor sistemice: un sistem de plasament familial defect, un stat carceral care l-a tratat ca fiind de unică folosință cu mult înainte de a deveni periculos și un peisaj mediatic din ce în ce mai fascinat în detrimentul substanței. Procesul său a devenit teatru; fotografia sa, iconografie. În deceniile care au trecut de atunci, i-am ritualizat infamia, documentarele îi disecă vocea, podcasturile îi disecă privirea, algoritmii de crime reale ne transmit fantoma lui înapoi, pixel cu pixel. Studiem monstrul, dar rareori interogăm oglinda: Ce condiții permit unor astfel de figuri nu doar să existe, ci și să „recruteze”, să se adune, să conducă? Pericolul persistent nu constă în învierea ideologiei lui Manson, teologia sa incoerentă „Helter Skelter” a devenit de mult irelevantă, ci în replicarea metodei sale. Peisajul digital de astăzi oferă vectori infinit mai eficienți pentru radicalizare: algoritmi care izolează, camere de ecou care afirmă, influenceri care confundă relația cu revelația și platforme care recompensează extremismul cu implicarea. Cianura poate să nu mai fie chimică, este cognitivă: o dizolvare lentă și seducătoare a realității comune, a standardelor probatorii, a realității și adevărului. Așadar, să renunțăm la mitul „nebunului singuratic”. Nebunia este rareori solitară, este cultivată, amplificată și adesea, în liniște, facilitată. Manson nu a inventat manipularea; el a stăpânit limbajul ei american.

Și dacă istoria nu este un avertisment, ci o repetiție, atunci cea mai urgentă întrebare nu este cine va fi următorul Manson ci ce din instituțiile, tehnologiile și tăcerile noastre îl va incuba. Otrava nu este în trecut. Este în precedent. Ce-ar fi dacă nebunia nu ar fi un defect al minții, ci o oglindă îndreptată către lume? Nu mâna tremurândă a nebunului izolat, ci privirea rece și calculată a omului care stă în fața unei națiuni și șoptește: „Acesta este adevărul”, în timp ce rescrie însăși realitatea. Hitler, Napoleon, Stalin, Manson, Epstein, aceste nume nu aparțin marginilor azilului; ele stau în centrul istoriei, îmbrăcate în uniforme, lauri, carismă sau bani. Nu sunt aberații pe care le putem respinge cu o etichetă clinică, sunt simptome pe care am refuzat mult timp să le punem un diagnostic.

Să demascăm mai întâi mitul „nebunului singuratic”. Nebunia, atunci când comandă armate, reduce la tăcere instanțele sau manipulează mass-media, nu este niciodată solitară, este sancționată social. Napoleon nu a preluat puterea în vid; el a călărit valurile epuizării revoluționare și ale dorinței naționale. Hitler nu a inventat ura, el a amplificat, sistematizat și transformat în arme prejudecăți care deja se înroșeau în manuale, amvoane și saloane. Stalin nu a condus doar prin iluzie, a condus prin birocrație, cote și complicitatea tăcută a vecinilor care își întorceau privirea, sau raportau. „Nebunia” lor nu era iraționalitate, era hiper-raționalitate răsucită spre dezumanizare: o logică atât de îngustă încât ștergea conștiința, atât de precisă încât măsura viețile în coșuri de cereale sau în număr de cadavre. Apoi apar fețele mai noi, Manson, Epstein, nu încoronate de state, ci unse de celebritate, bogăție și strălucirea goală a infamiei moderne târzii. Manson nu a construit un regim, ci un cult al colapsului: nu avea nevoie de tancuri, avea nevoie de magnetofoane, acid prost și de deziluzia unei generații căreia i se spunea că este liberă, dar se simțea complet nelegată. Epstein nu a emis decrete, a emis invitații, îmbrăcat în limbajul de catifea al filantropiei și al accesului elitei. Nebunia lui nu era strigăte de la un balcon, ci șoapte în holurile penthouse-urilor, o nebunie tăcută, curată, lustruită până la un luciu prădător. Aici, nebunia evoluează: nu mai este tunetul totalitarismului, ci zumzetul complicității, manipularea algoritmică a consimțământului, erodarea lentă a granițelor până când încălcarea poartă masca privilegiului. Și totuși, ce facem cu acest adevăr inconfortabil? Construim statui, apoi le dărâmăm. Arhivăm confesiuni, apoi le derulăm. Dăm școlilor nume de reformatori și aeroporturilor nume de cuceritori, fără să ne oprim niciodată să ne întrebăm: „Ce sol a hrănit aceste rădăcini?” Nu doar solul patologiei individuale, ci terenul fertil al inegalității, al autorității necontestate, al tăcerii confundate cu pacea. Nebunia, în această lumină, nu este virusul, este febra. Febra ne spune că ceva este profund, periculos de greșit în corpul politic.

Așa că să nu mai diagnosticăm tiranul, să începem să examinăm termometrul. Să ne întrebăm nu doar „Cum au ajuns?”, să ne întrebăm „Ce am trecut cu vederea, am scuzat sau am permis în drumul spre ascensiune?”. Pentru fiecare Hitler, au existat profesori care au învățat obediența înainte de etică; Pentru fiecare Epstein, au existat paznici care au confundat accesul cu virtutea. Cea mai tulburătoare întrebare nu este dacă astfel de figuri se vor întoarce, dacă le vom recunoaște nu după nebunia lor, ci după propria noastră dorință de a le întoarce privirea.

Istoria nu se repetă, dar „rimează”, în cadențe de tăcere, în ritmuri de capitulare. Să fie pace!

Despre capriciile istoriei, virusarea identitară și amnezia demnității recurs fară instanță…

Data: 8 iunie 2026 by Mircea Chelaru

Istoria umanității nu este o înșiruire de date statistice. Istoria popoarelor nu reprezintă viața lor bucolică și nici nu consemnează bunele intenții utopice ale minților luminate. Istoria lumii este tocmai istoria faptelor care au schimbat fizionomia civilizațiilor sau, dimpotrivă, au lăsat cicatrici hidoase, ireparabile. Se mai spune că ea, istoria, este o cocotă de lux care flirtează cu cel care o scrie și se culcă cu cel care o plătește mai bine. Așadar, nu întotdeauna cei care au făcut istorie au și scris-o! Istoria scrisă aparține așadar celui care are puterea. Acolo adevărul este totdeauna de partea învingătorului. Sau a celui care plătește mai bine. Așa se face că istoria românilor, cu nesemnificative excepții, a fost scrisă cu „adevăr” plămădit de cei care ne-au surclasat prin puterea numărului, armelor sau banilor. Mai nou, prin subversiune propagandistică și manipulare mediatică sau legi trucate. Românii au avut mereu simțul timpului istoric și l-au convertit în constante identitare păstrate în vestigii lucrate, dar mai ales în tradiția orală și rezistență spirituală. Insuficient, ba chiar utopic! O eroare care astăzi se resimte în resursa noastră de argumente și alimentează patologia psihotică a inamicilor naturali sau fabricați.

Vă spun aceste idei de început pentru a înțelege de ce este nevoie de astfel de abordare. Mereu am lăsat pe alții să o facă în numele nostru și nu de puține ori am descoperit o Românie desfigurată, stâlcită de anateme și uri personale ale vrăjmașilor din afară, dar si dinlăuntru, mai mult sau mai puțin declarați. Așadar, îndreptările trebuiesc a fi făcute! Pentru românii aflați sub stăpânirea ungurilor sau, mai apoi, a austro-ungurimii, nu numai din Ardeal, cu excepția celor care au cedat și s-au convertit la regulile asimilării, Istoria a fost ca o cămașă de forță din care doar moartea pe roată i-a făcut scăpați. Istoria românilor din vetrele Daciei Transalpine de sub stăpânirile trecute stă sub semnul terorii și a sălbăticiei. În loc de Libertate au avut doar împilare. În loc de drepturi omenești, numai tratamente bestiale. În loc de Civilizație, doar discriminare! Toată memoria colectivă surprinsă de harul istoricului, cuprinsă de acuratețea lucidei decantări își recapătă amploarea și actualitatea, mai ales acum când armate întregi de delatori și propagandiști ai negaționismului se reped asupra legitimității Statului Național Român. Ideile prezente nu sunt doar o încercare de recuperare a memoriei imediate rătăcite prin hățișurile bagabonțelilor zilnic mediatizate, ci și un rechizitoriu incriminant al antiromânismului de tip rasist, al mentalităților izolaționiste de tip medieval practicate de politrucii maghiari băștinași, prin care își conservă privilegiile câștigate în cârdășie cu cei neaoși români.

Când ți se dă foc Steagului Național, când îl arde pe rug pe Avram Iancu, când se afișează doliu „general” și protest civic de Ziua Națională a României, când nu ți se dă o cană de apă sau o bucată de pâine pe banii tăi (!) dacă nu o ceri în limba lui asiatică, te întrebi: e doar rodul propagandei sau este chiar ură!? În acest caz, lupta se mută din planul etnic în cel al subminării politice și identitare. Negarea României ca stat național suveran și invocarea federalizării sau, mai nou, începerea demersurilor generale pentru denunțarea Tratatului de la Trianon, sunt acțiuni de neiertat contra existenței naționale a românilor. Or, cu asemenea teme nu este loc de acceptare și nici urmă de toleranță…

La 1 decembrie 1918 pântecele fertil al Istoriei a născut pe Vatra Neamului, după secole de travaliu dureros, Statul Național Unitar Român. Operă a Noii Ordini Mondiale Post-Imperii, Statul Românilor a înfiat toți fii pământului său sub dreaptă și nobilă rânduială regală românească. Și pentru că a fost o naștere în Timpul Istoric și nu în maternitatea unor cancelarii, a avut drept nași chiar pe Cei Trei Magi de la Apus: Woodrow Willson, George Loyd și George Clemanceau care au semnat Certificatul de Naștere la 4 iunie 1920. Suntem Certificați sub semnul Victoriei! Sub acest certificat de naștere s-au regăsit și frații noștri gemeni de atunci, Cehoslovacia și Yugoslavia. Este pentru prima dată în istorie când și maghiarii au primit un stat recunoscut „de jure” dar pe care nu îl recunosc nici astăzi. Chiar și după Pacea din 1947, rigorile Trianonului au rămas aceleași, cu excepția unei grele nedreptăți dinspre răsărit adusă românilor: Basarabia și Nordul Bucovinei. Însă, odată cu căderea zidului Berlinului a început revanșa perdanților din cele două războaie mondiale. Au fost asasinați frații noștri gemeni, Cehoslovacia și Yugoslavia. Am rămas singuri și supraviețuitori. Revanșarzii încearcă să ne desființeze Certificatul de Naștere. Îl neagă pe toate căile și mijloacele manipulatorii ale unei lumi amnezice și superficiale. Pentru a ne desființa ca Stat Național își neagă până și propriul statut european. Se riscă totul pe cartea insolvenței istorice. Negaționismul iredentist din jurul nostru are o țintă fixă: ROMÂNIA. Iar stataliștii de pe’aproape se întrec în argumente filosofice și invocări de principii! În loc să apere Istoria și demnitatea noastră de impostură și ură.

În loc să obligăm prezentul să respecte jertfa trecutului și să urmeze Calea Neamului Românesc. Iată de ce la Ordinea de Zi este un singur ORDIN: ROMÂNI! APĂRAȚI TRIANONUL! ACTUL DE NAȘTERE AL ROMÂNIEI MARI! Pentru că, astăzi, se contestă Legea Trianonului. Dar vă întreb, aveți nevoie de Lege pentru a vă celebra Ziua de Naștere? Aveți nevoie de aprobare pentru a vă rosti numele cu voce TARE, la apelul Istoriei? Aveți nevoie de Lege pentru a fi Împreună și a refuza să uitați numele PĂRINȚILOR PATRIEI? Reflectați. Haideți să ne urmăm Instinctul Național! Secolul mezin al Istoriei noastre de milenii vă cere imperial: APRINDEȚI TORȚELE DREPTĂȚII! Așa am fost și așa vom rămâne: O ȚARĂ, UN POPOR, O CREDINȚĂ! „SUNTEM ROMÂNI ȘI PUNCTUM”. „TRĂIASCĂ NAȚIA!”