Arhiva zilnică: 14 mai 2013

Statueta antică „tip Tanagra”: Eros arcașul

Data: 21 mai 2026 by Redacția

La țărmul înspumat al Mării Negre Muzeul, la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, putem afla în aceste luni de primăvară un artefact mai puțin cunoscut, aflat în colecția sa. Este vorba despre un mic fragment de statuetă din teracotă, cu o lungime de aproximativ 10 cm. Acesta a fost descoperit la Mangalia (anticul Callatis) și a făcut parte din colecția Vasile Canarache (MINAC, nr. inv. 1892), fiind donat de către acesta muzeului din Constanța. Statueta de „tip Tanagra” se datează în epoca elenistică și are reprezentată o imagine a lui Eros redat sub forma unui tânăr în picioare, nud și purtând o cunună pe cap, cu aripile mari semideschise, văzut din față.

Ipostaza iconografică ne duce cu gândul la măreția asociată cu prezența dragostei și la faptul că, în calitate de mesager al mamei sale, Eros împarte dreptate acesteia printre muritori și zei deopotrivă. Grecii l-au numit Eros, romanii i-au spus Cupidon sau Amor, iar numele său semnifica, atât în greaca veche, cât și în latină, dorință pasională sau iubire carnală. În ambele culturi, acesta a fost considerat fiul zeiței dragostei, Venus, fiind cunoscut deopotrivă ca mesager și călău al mamei sale și absolut neiertător cu ținta impusă sau chiar aleasă. În artă antică, zeul a fost reprezentat fie sub forma unui tânăr delicat, fie al unui copil grăsuț și glumeț. În ambele cazuri, el poate fi recunoscut fie după aripile aurite care îi împodobesc spatele, fie după armele specifice: arcul și săgețile fermecate. Se spune că nimic și nimeni în lume nu se poate împotrivi veninului dulce al dragostei pe care îl răspândesc acestea. Nici chiar zeii nu sunt imuni la armele lui Amor, ceea ce îl face temut până și de către Iupiter.

Legendele povestesc că până și frumoasa Venus a fost rănită într-o zi de una dintre săgețile din tolba sa, pe când își îmbrățișa fiul, și astfel zeița s-a îndrăgostit nebunește de frumosul Adonis. Mai mult, trimis de către mama sa să pedepsească trufia părinților care își credeau fiica la fel de frumoasă ca Venus, Eros s-a înțepat din greșeală cu săgeata destinată lui Psyche și astfel, în loc să execute sentința mamei sale, care o condamnase pe fată să se îndrăgostească de un monstru, s-a îndrăgostit el însuși fără speranță de aceasta. După multe încercări la care sunt supuși amândoi, inclusiv cea prin care Psyche este trimisă de către Venus în infern, cei doi îndrăgostiți vor obține aprobarea lui Iupiter și vor rămâne împreună. Încercările prin care trec cei doi sunt o metaforă pentru chinurile dragostei, care te arde în mii de focuri, te urcă la ceruri și te coboară în infern, însă pentru cei care le depășesc, răsplata este pe măsură. Cu povestea lui Amor și Psyche în minte, să ne amintim totuși cuvintele înțelepte ale poetului roman Publius Virgilius Maro, care spunea „omnia vincit amor et nos cedamus amori” (în traducere „dragostea învinge totul, iar noi să ne lăsăm învinși de ea” (Vergilius, Bucolice, X, 69). Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța vă urează să sărbătoriți dragostea în fiecare zi, să vă bucurați împreună cu jumătatea voastră și chiar dacă vă ard chinurile dragostei, să vă amintiți că cei care se iubesc cu adevărat, pot depăși împreună orice încercare. „Nu uitați însă: n-o supărați pe Venus… altfel, acum știți ce se va întâmpla!” ne avertizează curator Ana Cristina Hamat. (G.V.G.)

Pe urmele înaintașilor…

Data: 21 mai 2026 by Mihai Ogrinji

A fost o vreme când nu era an să nu merg de două-trei ori la Sibiu și prin Mărginimile lui. De aceea nu de acum port în gând vorbele lui Nicolae Iorga dedicate Iașului, și care se potrivesc de minune și ținutului sibian, cum că n-ar trebui să existe român care să nu ajungă măcar o dată în urbea care și-a revărsat preaplinul de spirit adânc, de cultură și lumină, de poezie și istorie, de îndârjit patriotism asupra întregii Românii din toate hotarele ei văzute și nevăzute. Pentru mine Sibiul înseamnă, în primul rând, Rășinari. Cu plecăciune cer iertare atâtor și atâtor așezări (și oameni) care-au înnobilat minunatul meleag tocmai ca să nu produc, prin omisiune, alte nedreptăți. Și totuși adaug că prin 1984, cu o copie a Testamentului Mariei Tănase în mână, am reușit să întâlnesc câțiva oameni care o cunoscuseră pe Ana Munteanu. Cine era această femeie? Mama inegalabilei artiste Maria Tănase. Care a fost marea ei dorință testamentară? Să se sape o fântână pe marginea drumului pe care se intra în Cârța. N-am văzut fântâna nici în anii din urmă, nici acum patru zile. Poate o exista, cine mai știe…

Pomeneam de locuri și de oameni. Rețineți cu tot dragul aceste nume: Laurențiu Constantinescu, Marius Halmaghi, Ioan Cosmescu, Virgil Nicula – scriitori, editori, profesori universitari, publiciști, într-un cuvânt bord-ul Filialei AJTR Sibiu. Grație eforturilor domniilor lor, ca și ale altor apropiați, 16 membri ai Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România au trăit și au admirat, vreme de patru zile, veritabile minunății ale universului rural aflate în circuitul industriei ospeției românești. Am început, în prima zi, cu Bâlea Cascadă și Bâlea Lac ca să ne încheiem periplul printr-un interesant traseu prin burgul medieval, care a inclus, între altele, casa în care a trăit câțiva ani Ioan Slavici (scrisul de pe plăcuța fixată în perete este imposibil de deslușit!) și o și mai scurtă plimbare printre statuile din Parcul românilor din fața Bibliotecii ASTRA, închisă de vreo opt luni! Iar de aici, în finalul celei de a patra zi, în drumul spre Cisnădioara, Cisnădie, București, am făcut un popas la specialul Complex turistic Apfelhaus.

Miezul acestui „măr” de aur turistic înseamnă, pentru mine, în primul rând, fabulosul Rășinari. Cine ar putea crede că este o întâmplare că Octavian Goga și Emil Cioran s-au născut aici, sub Coasta Boacii? Sau că, nu cu prea mult timp înaintea lor, era așezat la loc de veci, tot aici, ca să sprijine și dincolo de moarte cerul ortodoxiei românești, vrednicul apărător al românilor de dincolo de munți, mitropolitul Andrei Șaguna?

Meleagul sibian este plin de felurite atracții absolut irezistibile. Oricât l-ai bate-străbate dintr-un capăt în altul, tot va rămâne, de fiecare dată, ceva musai care trebuia văzut. În călătoria noastră de patru zile din a doua parte a săptămânii trecute am ajuns la Rășinari. Baștina lui Octavian Goga și Emil Cioran. Dar nu numai. Alte câteva personalități pe care, din păcate, lumea nu le cunoaște: Ilarie Mitrea, medic, naturalist și explorator al Americii de Nord și Indoneziei (pe urmele cărora au umblat și regretații membri ai AJTR Silviu Neguț și Cristian Hristea), Stan Vidrighin, primul primar român al Timișoarei, ori Eugen Brote, vestit publicist și om politic… Suntem în „cetatea” românească prin care a poposit și tânărul Mihai Eminescu. Avea să fie găzduit și ajutat de preotul Ion Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga. Călăuzit de un om de nădejde al preotului Bratu, Eminescu avea să fie dus în siguranță spre Păltiniș ca, pe potecile ciobanilor, să treacă prin „vama cucului” – nu deținea pașaport – în Țara Românească, spre Râmnicu Vâlcea.

Fiind, așadar, în satul în care își trăiește eternitatea mitropolitul Andrei Șaguna m-am întrebat, ca și altă dată, dacă, cine știe prin ce împrejurare, Constantin Noica l-a vizitat la Rășinari pe Emil Cioran. Desigur, nu s-ar fi putut decât în perioada interbelică. Mai mult ca sigur, nu. Dar nu poți să ajungi la Rășinari fără să te gândești la autorul remarcabilei cărți Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, apărută în anul 1975. Desigur, de filozoful C. Noica este vorba, care și-a mântuit ultimii ani de viață într-o clădire-cabană din stațiunea Păltiniș. Unii, mai citiți, în mod sigur își amintesc de „Jurnalul de la Păltiniș”. Interesant: același Gabriel Liiceanu avea să-i ia un amplu interviu filmat, imediat după 1990, la Paris, și lui Emil Cioran. Ei bine, același Gabriel Liiceanu, proprietarul Humanitas-ului, avea să asigure editarea câtorva cărți de o bolnavă batjocură la adresa lui Eminescu, a românismului în general, cărți semnate de un Lucian Boia (stipendiatul și premiatul Budapestei) ori Horia-Roman Patapievici, cel cu cadavrul din dulap. Și nu numai ei.

Scria Eminescu despre români: „inteligențe multe, caractere puține…” Iar Constantin Noica: „Măsura noastră este Eminescu. Nu vom crește mai mult decât atât. Atât însă să creștem. Pentru că sufletul trebuie hrănit, ca pământul”… Cât de curând vom intra și în școala în care au fost alumni Octavian Goga și Emil Cioran. Și nu numai ei. Școală păstorită cu înaltă aplicație de doamna dr. Daniela Secu, director de toată isprava. Școală în care se petrece, în general, o a doua încreștinare, după botez, a pruncilor care devin oameni.

Apel către federația comunităților evreiești din România vizând abrogarea Legii Vexler (legea nr.241/2025)!

Data: 21 mai 2026 by Gheorghe Funar

Marea Unire de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, a fost recunoscută și respectată de minoritățile etnice din România, cu o singură excepție: minoritatea maghiară! Aceasta, coordonată și sprijinită de către Guvernul de la Budapesta, a acționat continuu, în ultimii 108 ani, împotriva Poporului Român, pentru dezmembrarea teritorială a României și anexarea Ardealului la Ungaria. Această țară și mulți dintre conducătorii poporului ungar au avut și repetă anual obiecțiile lor împotriva Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, prin care au fost recunoscute internațional granițele statelor europene după Primul Război Mondial. După Lovitura de Stat din decembrie 1989, prin Constituția României, adoptată în anul 1991, la articolul 62, s-a precizat că organizațiile cetățenilor aparținând minorităților etnice au dreptul să fie reprezentate în Parlament de câte un deputat. Profitând de această prevedere constituțională, unică în lume, Federația Comunităților evreiești din România (care are aproape 3.000 de membri, după declarațiile lor de la ultimul recensământ al populației) l-a desemnat pe Președintele ei, domnul Silviu Vexler, să fie deputat. Acesta, profitând de dreptul la inițiativă legislativă, a înregistrat la Parlament o propunere legislativă care sfidează prevederile articolului 30 din Constituție unde se precizează că: „Libertatea de exprimare” este inviolabilă; „cenzura de orice fel este interzisă”; „sunt interzise de lege…îndemnul la ură națională…incitarea la discriminare…”.

La dezbaterea în Parlament a propunerii sale legislative, Președintele Federației Comunităților evreiești din România a sfidat: pe senatorii și deputații români get-beget; Poporul Român și Istoria sa de zece ori milenară. Cu toate acestea, majoritatea senatorilor și deputaților formată din cetățeni români tăiați împrejur și infiltrați în toate partidele parlamentare a votat Legea Vexler. Prin această lege, mica comunitate etnică a evreilor din România a vizat multe obiective împotriva Poporului Român și a Adevărului despre Istoria sa Primordială și multimilenară, precum și a Adevărului referitor la salvarea de către autoritățile Statului Român, în al doilea Război Mondial, a peste 400.000 de evrei și trimiterea lor în Palestina pentru înființarea Statului Israel (la 14 mai 1948). De asemenea, în baza Legii Vexler au început solicitările unor persoane fizice și juridice din România și din străinătate care cer să fie demolate monumente, să fie înlăturate numele unor instituții publice, ale unor străzi și piețe publice. S-a început cu Octavian Goga și urmează pe listă: Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Domnul Nostru Iisus Hristos, Mircea Eliade, Sfântul Arsenie Boca, Vasile Alecsandri și mulți alții.

La puțină vreme de la aplicarea Legii Vexler, inclusiv prin aplicarea pedepsei cu închisoarea a unor persoane care au valorificat libertatea de exprimare (conform Constituției) au început să apară diferite reacții concretizate în manifestații publice împotriva Legii Vexler și a susținătorilor ei, precum și înregistrarea unei propuneri legislative, semnată de circa 40 de parlamentari care solicită să fie rapid abrogate Legea antiromânească botezată Vexler. Viața a confirmat că, pe fond, Legea Vexler a fost inițiată și promovată pentru a provoca antisemitism în România! În relațiile dintre Israel și România trebuie aplicat și respectat principiul reciprocității! În România s-a impus să se studiază în toate școlile disciplina „Istoria evreilor. Holocaustul” și să se interzică învățarea Adevărului Istoric despre Poporul Primordial și Sfânt Get, precum și a Holocaustului împotriva Poporului Român în timpul perioadei medievale și comuniste. În Israel nu se studiază în școală disciplina „Istoria Poporului Ales Get și Holocaustul din timpul comunismului în România”.

Abrogarea urgentă a Legii Vexler este impusă de apropiata încheiere a războiului început de Israel împreună cu Statele Unite ale Americii împotriva Iranului. După marile distrugeri din Israel, produse de miile de drone și rachete trimise din Iran, precum și până la executarea lucrărilor de reconstrucție a Israelului, este prevăzută colonizarea în România a câtorva milioane de cetățeni israelieni, inclusiv a celor cu dublă cetățenie. Pentru a menține buna conviețuire dintre minoritatea evreiască aflată în diasporă în România și Poporul Român, precum și în relațiile dintre Israel și România, Partidul România Noastră solicită Federației Comunităților evreiești din țara noastră  să adreseze un APEL scris și public către Parlamentul de la București prin care să ceară să fie abrogată Legea Vexler, în procedură de urgență, înaintea propunerii legislative înregistrată de un grup de parlamentari patrioți români get-beget.

Printr-un asemenea APEL, Federația Comunităților evreiești din România își poate dovedi loialitatea față de Poporul Român care o găzduiește de circa 200 de ani.

Numărul 777

Data: 20 mai 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Sistemul păcii de la Paris e mort…

Data: 20 mai 2026 by Cristi Pantelimon

Războiul din Iran înseamnă și sfârșitul sistemului wilsonian, ecumenist și internaționalist al „păcii mondiale” și al luptei de tip polițienesc împotriva războiului. O federație (globală) de state, spune Carl Schmitt, nu cunoaște războaiele, ci doar „execuțiile”. Am avut un secol de execuții, în care conceptul juridic al războiului s-a întors în premodernitate, cu ajutorul nuanțelor moralizatoare (război „just” versus „injust”). În acest sens, s-a operat o discriminare periculoasă între conducerea statelor (începând cu kaiserul Wilhelm al II-lea) și popor (Wilson, în declarația din 2 aprilie 1917 spunea că americanii nu au nimic cu poporul german…). Suntem, așadar, în aria acelor „rogue states”, state pirat, care sunt declarate în afara legii. Care lege? Legea… ecumenistă, internaționalistă dar auto-anihilantă a Societății Globale, care, teoretic, admite orice membru ce respectă statutul pacific al Societății, eliminând complet sensul realist al ideii de conflict.

Dar este posibilă o lume complet pacificată? Numai cu condiția ca să existe un Suprastat care să asigure poliția globală.

Așadar, ori facem o Societate Globală în care statele pier și avem o poliție (Gandarm Global), ori admitem existența statelor ca subiecți ai dreptului internațional (plus eventualele conflicte dintre ele, care pot duce la război) și atunci statele nu mai sunt „rogue states” și dispare și conceptul Jandarmului Mondial. Suntem în această din urmă situație. Trump distruge globalismul fiindcă nu mai are capacitatea de a fi Jandarm. Însă el face războiul, din plin, deși îl îmbracă în straiele vechi ale internaționalismului pacifist. Jandarmul Mondial, însă, nu operează în sistemul internațional în care conceptul de război e clar definit, ci în sistemul în care certurile sunt interne. Doar că este evident că ecumenismul e mort, fiindcă Trump e singur împotriva Iranului, care nu mai este un pirat ce trebuie pedepsit de poliția globală, ci un stat cu interese ce se pot apăra prin război!

Internaționalismul transformă războiul dintre state în război civil, nimic mai mult. Conflictele nu dispar, ci doar sunt blurate în nuanțe morale și sunt „internaționalizate”, fiind „de-naționalizate”. A de-naționaliza un conflict înseamnă a-l transforma în conflict global. Cazul Ucrainei versus Rusia, al Iranului versus SUA etc. În mod normal, separarea dintre regim și popor, dintre stat și națiune este tot un artificiu al noțiunii internaționaliste a războiului (putinismul versus poporul rus, ayatolahii versus poporul iranian pe care Trump vrea să-l salveze de regim etc Evident, rușii au și ei varianta lor, cu regimul Zelenski!). Atenție! Noi înșine putem cădea pradă acestei viziuni stranii, admițând că nu mai avem un stat, ci un „regim” Nicușor Dan sau Bolojan. Așa ceva este inadmisibil în dreptul internațional, fiind o capcană a internaționalizării conceptului de război… Una peste alta, sistemul Păcii de la Paris, de după primul război, întărit tot la Paris după al doilea conflict global, se termină. BRICS este varianta neglobală a lumii de mâine, fără pretenții universaliste, dar făcând apel la concepte juridice clare, ce se vor reașeza și vor trebui reașezate în „dreptul” lor.

Invazia pe verticală…

Data: 20 mai 2026 by Petru Jipa

Nicolae Steinhardt scria în 1937 – „Trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor, trădarea oamenilor cumsecade. Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente, ci de jos în sus, derbedei. Barbarii aceștia preiau locurile de conducere. Al doilea: au sosit, pur și simplu, în sensul cel mai categoric, proștii și inculții la putere și, în ciuda tuturor legilor economice și tuturor regulilor politice, fac prostii, ca niște ignoranți ce se află. Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt- trădează. Nu-și fac datoria. Imparțiali și încrezători înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați.” Nicolae Steinhardt (1912–1989) a fost un scriitor, critic literar și eseist român de origine evreiască, convertit la creștinism și botezat. Născut în Pantelimon, aproape de București, a trăit o viață profund legată de cultură, religie și identitate. Contribuțiile sale au marcat literatura română modernă, iar drumul său spiritual reflectă complexitatea relației dintre tradiție evreiască și credință creștină. Este cunoscut pentru eforturile de sinteză culturală și filozofică. Parcă nimic nu s-a schimbat, atunci este acum…

Sirenele nu mai urlă, șoptesc. Nu prin adăposturi antiaeriene sau coridoare de spitale, ci prin chat-uri criptate, fluxuri algoritmice și ecoul gol al pauzei unui politician înainte de o propoziție atent analizată. Războiul, pandemia și minciunile, trei forțe despre care se credea cândva că aparțin unor capitole separate ale catastrofei umane – au convertit într-o singură atmosferă sufocantă. Nu mai sosesc în secvență; coexistă, se alimentează reciproc și estompează liniile dintre câmpul de luptă, clinică și trotuar. Și în această întunecime, se ridică o întrebare – nu ca retorică, ci ca rechizitoriu: Război, pandemie și minciună. Soldatul, doctorul este vinovat sau omul de pe stradă? Să demontez mai întâi scheletul vinovăției. A-l considera pe soldat vinovat de război înseamnă a confunda pușca cu mâna care o încarcă sau cu mâna care, dintr-un birou căptușit cu marmură, la trei fusuri orare distanță, semnează ordinul, redactează informațiile și redenumește invazia drept „pentru a salva democrația și libertatea”. Soldatul nu elaborează doctrina; o internalizează. Nu fabrică consimțământul, îl absoarbe, adesea înainte de a putea vota, adesea înainte de a înțelege cartografia puterii. Uniforma sa nu este o renunțare morală; este un contract scris în ambiguitate, semnat sub greutatea datoriei, a datoriilor sau a deziluziei. Să-l acuzăm înseamnă a confunda simptomul cu arhitectul și a-l absolvi pe arhitect de cel mai periculos privilegiu al său: negarea plauzibilă. În mod similar, medicul nu se află la originea pandemiei, ci la marginea ei, unde virologia întâlnește vulnerabilitatea, unde tabelele de triaj funcționează și ca registre morale. Când spitalele se clatină, când ventilatoarele sunt raționalizate sau folosite în exces, pacienții legați de paturi, când îndrumările de sănătate publică se schimbă precum dunele deșertului sub mandate contradictorii, medicul nu este autorul crizei; el îi traduce haosul în îngrijire, adesea cu risc personal. Păcatul, dacă este păcat, nu este neglijență, este rezistența de a lucra în cadrul unor sisteme deliberat subfinanțate, deliberat depolitizate până când politizarea devine letală. A o învinovăți înseamnă a o confunda asistența medicală cu triajul, cu epidemiologul care a fost redus la tăcere, pe tehnicianul de laborator cu ministrul care a îngropat raportul, pe clinician cu corporația care a acumulat echipament individual de protecție în timp ce umfla marjele. Bisturiul nu alege rana, reacționează la ea. Și totuși, se aspresc acuzațiile la adresa uniformei medicale. Apoi, există bărbatul sau femeia de pe stradă. Neînarmat, fără acreditare, deconectat dar dintr-o dată hipervizibil în panopticonul digital. El distribuie un videoclip fără a-i verifica originea. Ea refuză un vaccin nu din răutate, ci pentru că încrederea a fost erodată cu mult înainte ca fiola să fie sigilată, erodată de decenii de rasism medical, de închideri de clinici determinate de austeritate, de trădarea lentă și dificilă a instituțiilor care au promis echitate, dar au oferit excepții. „Minciuna” lui nu este adesea o invenție, ci o fragmentare: o bucată de adevăr smulsă din context, apoi transformată în armă de platforme care optimizează pentru indignare, nu pentru acuratețe. A-l considera singurul responsabil înseamnă a ignora arhitectura manipulării, cum dezinformarea nu este „răspândită”; este semănată, irigată și recoltată de actori cu bugete mai mari decât cheltuielile naționale pentru sănătate. Strada nu este sursa, este solul. Și solul nu alege ce este semănat în ea.

Ceea ce leagă războiul, pandemia și minciuna nu este coincidența, ci planul. Fiecare prosperă acolo unde responsabilitatea este difuzată, unde responsabilitatea este externalizată, unde greutatea morală este distribuită ca șrapnelul pe scară largă, aleatoriu, letal. Minciuna permite ca războiul să fie vândut drept eliberare. Războiul deviază resursele și atenția de la pregătirea pentru pandemie. Pandemia creează ceața perfectă în care minciunile metastazeaza neverificate, necontestate, imposibil de urmărit. Ele formează o triadă a eroziunii: a adevărului, a încrederii, a timpului însuși, timpul necesar pentru a delibera, a verifica, a jeli, a rezista.

Așadar, cine este vinovat? Nu soldatul care urmează ordinele pe care nu le-a scris. Nu doctorița care tratează pacienți pe care nu i-a fost permis să-i protejeze. Nu cetățeanul care respiră aerul încărcat cu dezinformare, inhaleaza politică ca pe particule și totuși se prezintă pentru a vota, pentru a protesta, pentru a avea grijă de un vecin, pentru a pune la îndoială un titlu. Vina nu rezidă în poziție, în „puterea de a defini realitatea” și de a-i pedepsi pe cei care refuză distorsionarea acesteia. Un diagnostic poate salva o viață, dar nu alocă echipamente. A confunda reacțiunea cu acțiunea este cel mai vechi truc al puterii: a-i face pe cei neputincioși să se simtă responsabili pentru propria subjugare. Adevărata întrebare nu este „cine este vinovat”, ci ”cui i se permite să numească vinovăția” și cine profită de această numire. Până când nu vom înceta să ne întrebăm: „Cine a eșuat?” Apoi vom începe să ne întrebăm: „Cine a decis cum va arăta lumea?” Dar noi continuăm să lustruim cătușele în timp ce le confundăm cu medalii.

Să fie pace!

Nou atac la BOR! Autor, scriitorul Igor Bergler!…

Data: 20 mai 2026 by Diana Maria Brăgaru

Ce spune domnul Bergler? „Religia nu are ce căuta în școli. Este o contradicție în termeni, pur și simplu; este o contradicție ideatică. Școala este pentru învățarea științelor pozitive. Religia nu este o știință. Asta e o imposibilitate. „Nu poți să ai o Facultate de Teologie, pentru că teologia nu e o știință”. „Faptul că i s-au inventat niște reguli în interiorul unui delir este una, dar asta (n.a.: Teologia) nu ar trebui să existe. Și dacă ar fi o «paraștiință», să zicem așa, deși nici măcar «paraștiință» nu este, ar trebui să fie sponsorizată privat, de biserici, de comunități, de cei interesați de asta. În niciun caz de statul român.”, spune Igor Bergler. Eu nu pot spune absolut nimic despre afirmațiile făcute de către domnul Igor Bergler, pentru că orice aș spune, ar putea fi interpretat drept antisemitism. Domnul Bergler poate face orice afirmație vrea, pentru că afirmațiile lui vin de la un membru al minorității evreiești din România și dacă le contrazici, comiți o infracțiune, nu?! Igor Vegler nu face vâlvă cu apartenența etnică, de parcă i-ar fi rușine. Tatăl lui Igor Bergler, domnul Victor Bergler, a fost profesor de sport și nu are nici o problemă cu originea sa.

Dimpotrivă, domnul Victor Bergler este mândru de originea sa. În 2006, dădea un interviu doamnei Getta Neumann, interviu care se regăsește în „Poveștile Singagogilor”: „… eu cu mâna pe inimă pot să spun că în cartierul meu, Iosefin și nici mai încolo unde am fost în România, oriunde am fost în România, n-am simțit. Din contră, acum e foarte la modă să fii evreu. Ești foarte apreciat. Domnule dacă ești evreu, imediat se apleacă lumea. Ești deștept. Totdeauna cei mai deștepți și cei mai proști sunt evreii. Acum se recunosc niște calități, acum e de bonton să fii evreu. Cum era cu cincizeci, șaizeci, șaptezeci de ani în urmă, era foarte rău să fii evreu. Asta e, se schimbă lumea. Eu sunt foarte apreciat că sunt evreu. Cum aude lumea că-s evreu, aaa… Și atunci mă iau în fel de fel de discuții. Mă, eu discuții naționale cu voi nu port. Dacă vreți să mă întrebați de istoria poporului, discutăm, dar așa, să zic că eu îs bun și tu ești rău, asta n-o s-o fac, că eu am convingerea că e invers. Și gata”. Igor Bergler a scris următoarele cărți: „Biblia pierdută” (2015); „Testamentul lui Abraham” (2017); „6 povești cu draci” (2018/2019); „Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări” (2021); „Minciuna lui Michelangelo. Profeți și bile” (2022); „Biblia pierdută”. Roman grafic (2023); „Cronicile nesăbuinței” (2023); „Templul umbrelor” (2024); „Apocalipsa după Charlie” (2024); „Cubul lui Metatron” (2024/2025).

Mama lui Igor Bergler a fost profesoara de română și limba rusă. Pe el îl cheamă Igor. Dacă pe linie materna se trage din Ucraina și mai scriu ceva și despre faptul ca are nume slav, folosit în Rusia și Ukraina, îmi aprind paie în cap! Așa că e „normal” ca CNA sa nu ia atitudine! Asta ar însemna ca restrânge dreptul la exprimare al unui reprezentant al unei minorități oprimate. Prin urmare, sub legea Vexler, domnul Igor Bergler poate jigni pe cine vrea el, poate sa mature pe jos cu credința majoritatii. Este absolut intangibil! Igor Bergler este, cel puțin pe filiera paterna, evreu Ashkenazi – ramura aia care a dat cei mai mulți premiați cu Nobel. Karl Marx era evreu Ashkenazi, așa cum erau și cei care au aplicat doctrina marxistă și au creat bolșevismul și comunismul rusesc. Sunt date publice. Bunicul lui a fost Ezra Bergler, profesor evreu care vorbea ebraică, idiș, rusă, română, franceză, maghiară, germană. Le si preda. A prins două războaie mondiale, nu a făcut stagiu militar, nu a luptat în războaie. A fugit de război din Banat tocmai în Rusia bolșevică. Nu in vreo alta țară, ci direct la bolșevici! Erza era absolvent de Drept și al Institutului Maxim Gorki din București, înființat în 1948–1949, în plină perioadă de sovietizare a României, după instalarea regimului comunist. Scopul principal era formarea rapidă a unui număr mare de profesori de limba rusă pentru școlile din România, ca parte a politicii de rusificare și aliniere ideologică la modelul sovietic. Institutul funcționa ca o facultate de profil, cu PREDARE intensivă a limbii ruse, literaturii ruse și a elementelor de ideologie marxist-leninistă. Cursurile aveau un pronunțat caracter politic și de propagandă. Tatăl lui Igor, Victor Bergler, e născut în Derdent, Federația Rusă. Igor Bergler poartă la mână un Patek Philipe de colecție, care costă cât o vilă într-o zonă de lux a Bucureștiului. În fond, a făcut o căruță de bani din vânzarea de cărți. Așa că poate spune ce dorește, pentru el CNA nu există și noi nu avem voie să luăm atitudine! Și, oricum, nu e prima dată când domnul Bergler vorbește așa despre religii. Și mai are ceva și cu mișcarea suveranistă. În 12 decembrie 2021 presa scria: „Scriitorul Igor Bergler, despre întâlnirea cu George Simion, de la Gaudeamus: Idolul mitocanilor, cocalarilor, analfabeților”. Partea hilară e ca Igor Bergler nici măcar nu e original în ideile anti-religioase pe care le propagă! Doar repetă papagalicește teoriile pozitivismului lui Auguste Compte, care au la bază darwinismul. Și care idei comune marxism-leninismului.

„Tezaurul de la Dobrotești” (jud. Teleorman) – un tezaur medieval datat în sec. XVI

Data: 19 mai 2026 by Redacția

Tezaurul de la Dobrotești a fost descoperit la începutul anului 2025 în punctul „Pădurea Luncă – Berindei”, cu ajutorul unui detector de metale, de către un deținător autorizat. Ulterior, a fost predat în condițiile legii și a intrat în patrimoniul Muzeului Județean Teleorman. Locul de descoperire se află în partea de est a teritoriului comunei Dobrotești, în vecinătatea comunei Beuca. Tezaurul este compus din obiecte de podoabă, accesorii vestimentare (15 piese și trei fragmente) și opt monede, greutatea totală fiind de aproape 73 grame. În urma constatării făcută la locul descoperiri de către specialiști de la Muzeul Județean Teleorman și de la Direcția Județeană pentru Cultură Teleorman a mai fost recuperată, de la suprafața solului, o a 19-a piesă, o mărgică de sticlă. Piesele de podoabă și port, confecționate în cea mai mare parte din argint, unele aurite, dar și din pastă vitroasă, sunt pentru cap (ace de păr sau văl și cercei), mâini (un inel), gât (mărgele) și haină (o copcă tip „moș și babă”). Acele de păr (sau văl), mai precis plăcuțele ornamentale ale acestora, în număr de două, sunt în formă de calotă sferică, cu baza plată, pe care se fixa acul.

Ambele sunt decorate cu cercuri simple sau dispuse în motive florale realizate din sârmă de argint răsucită și cadre de sârmă spiralată, cu monturi de sticlă sau piatră colorată. Cerceii sunt cele mai numeroase piese de podoabă din tezaur, șase la număr, aparținând unor tipuri diferite: un cercel poliedric, un cercel cubic și patru cercei în formă de lunulă (de tipul kolt). Sunt lucrați din plăcuțe de argint pe care au fost lipite elementele de decor realizate în tehnicile filigranului și granulației: cadre și tuburi de sârmă simplă sau filigranată, șiruri de granule de argint, cerculețe de sârmă dispuse tangent sau constituind motive florale, triunghiuri și piramide din granule de argint, cupole din sârmă simplă, îndoită în formă de petale. Inelul are veriga semicirculară în secțiune și este suprapusă parțial de o piesă intermediară pe care se află o plăcuță relativ ovală – chatonul, cu un decupaj rotund în centru, unde a fost montată o bucată plată de sticlă colorată. Decorul este realizat prin incizare și elemente reliefate de tip pseudo-filigran. Cele patru mărgele sunt confecționate din pastă vitroasă și au forma sferică, ușor aplatizată. Una este de culoare albastru-deschis, alta turcoaz, o a treia de culoare maro-închis spre negru, cu aspect opac, iar ultima de culoare cărămiziu-vișinie, decorată cu cinci linii albe, verticale, paralele, dispuse echidistant.

Două elemente componente ale unei perechi de copci de tip „moș și babă” au fost realizate prin turnare din argint, ajurate și aurite. Decorul, identic pentru ambele piese, constă dintr-o crenguță cu două ghinde centrale, în jurul cărora se află dispuse radial altele cinci ghinde ce alternează cu frunze de stejar. Una dintre piese are lipit pe spate un cârlig din sârmă simplă, constituind partea de „moș” a copcilor, în timp ce elementul de tip „babă” nu se mai păstrează, fiind rupt din vechime. Monedele sunt reprezentate de trei denari de argint puși în circulație de Regatul Ungariei în sec. XV și de cinci akçele (aspri) de argint emiși în Imperiul Otoman în sec. XVI. Toți denarii ungurești au fost bătuți în timpul regelui Matei Corvin (1458-1490). Monedele otomane poartă numele sultanilor Süleyman I (1), Selim II (1) și Murad III (2) la care se adaugă o piesă puternic uzată pentru care nu s-a reușit identificarea precisă a emitentului. Cea mai recentă monedă identificată, un aspru de la Murad III, bătut în atelierul de la Canca în anii 1574-1595, sugerează ascunderea tezaurului, cel mai devreme la sfârșitul ultimului deceniu al sec. XVI, sau în primii ani ai sec. XVII, foarte probabil în jurul anilor 1600-1601, în contextul vremurilor tulburi și al luptei pentru putere de la sfârșitul domniei lui Mihai Viteazul. (G.V.G.)

Construcție tumulară cu 11 morminte în nordul Moldovei (jud. Botoșani)

Data: 19 mai 2026 by Redacția

Specialiști români și cehi efectuează zilele acestea cercetări la un complex funerar spectaculos din nordul Moldovei, un tumul de mari dimensiuni, aparținând primului val de populații indo-europene. În acest tumul, contemporan cu piramidele și care este symbolic egal cu acestea, au fost descoperite 11 schelete. La patru kilometri de orașul Flămânzi, în județul Botoșani, pe un câmp din apropiere de satul Prisacani, se află un monument funerar impresionant, contemporan cu marile piramide egiptene, dar și cu o valoare simbolică identică. Este vorba despre un tumul, ridicat probabil acum 4.500 de ani, de o civilizație deosebit de importantă pentru destinul istoric și lingvistic al Europei. Practic, este vorba despre o construcție funerară importantă, cu diametrul de peste 35 de metri, peste care s-a adus o cantitate mare de pământ, fiind așezată sub forma unei movile. În plus, complexul a fost înconjurat de un „inel” (ring) format din pietre de mari dimensiuni, aduse din împrejurimi. Propriu-zis, o zonă funerară sacră, în care au fost depuse mai multe persoane ce au decedat din cadrul comunității. Specialiștii spun că este vorba despre persoane foarte importante, mai ales un bărbat cu un aspect fizic impresionant, situat în mormântul central al tumulului. Au fost descoperite inclusiv două morminte de copii. Tumulul este cercetat de echipe de specialiști români, dar și cehi, iar rezultatele se anunță deosebit de importante pentru lumea științifică. În județul Botoșani, un teritoriu aflat pe malurile Prutului, o zonă de confluență și de tranzit din stepele nord-pontice către Europa Centrală, se află peste 600 de astfel de tumuli, conform Repertoriului Arheologic Național. Adică sunt sute de movile de pământ, sub care, probabil, se află morminte din diferite epoci istorice (cu intervenții repetate pe parcurs) și care sunt legate, în special, de populațiile migratoare din zona stepelor.

Unul dintre cei mai impresionanți tumuli este „Movila Ciurari I”, situat la patru kilometri de orașul Flămânzi, pe partea stângă a drumului care duce la Prăjeni. Avea dimensiuni impresionante și a atras atenția specialiștilor, fiind sondat arheologic în perioada 1985–1987. Cercetări arheologice de mare anvergură au fost inițiate, însă, abia din anul 2023. Este vorba despre două campanii de săpături: prima în 2023 și cea de-a doua la finele lunii aprilie și începutul lunii mai a acestui an. Cercetările sunt coordonate de specialiștii Muzeului Județean Botoșani, în colaborare cu cercetători din Cehia, de la Muzeul Sileziei din Opava, de la Universitatea din Brno, dar și de la Institutul de Arheologie din Iași. „Ne aflăm la unul dintre cele mai importante monumente funerare de pe teritoriul județului Botoșani, în care am descoperit un tumul de mari dimensiuni, respectiv «Movila Ciurari I» de la Prisăcani. Acest sit este cunoscut în repertoriul arheologic și este vizibil în peisaj, mai ales datorită dimensiunilor sale excepționale. Construcția funerară are peste 35 de metri diametru. Această construcție funerară a fost marcată cu un cerc de pietre de mari dimensiuni, probabil aduse din zonele învecinate și care au marcat monumentul funerar. Proiectul de cercetare de la Flămânzi a început în anul 2023 și atunci ne-am dat seama de importanța deosebită a acestuia”, precizează arheologul Adela Kovacs, de la Muzeul Județean Botoșani. Totodată, spun specialiștii, acest complex funerar are o valoare simbolică similară cu piramidele egiptene, fiind contemporan cu acestea. „Această construcție funerară nu diferă cu nimic, la nivel simbolic, față de piramidele care au fost construite nu doar în Egipt, ci și în alte locuri de pe mapamond. Ce știm astăzi este că a fost construită, în primul rând, o manta superioară, apoi a fost ridicat ringul de piatră. În afară de mormântul central, pentru care a fost efectuată mantaua, au apărut și morminte laterale, aria fiind utilizată în scop cimiterial”, adaugă Adela Kovacs.

Cercetările au scos la iveală, după decaparea părții superioare a tumulului, adică movila de pământ, mai multe morminte. Se presupune că acestea au o vechime de aproximativ 4.500 de ani. Sunt 11 morminte de înhumație: unul central și restul secundare, inclusiv două morminte de copii. „În campania din 2023 am reușit să cercetăm aproximativ jumătate din monumentul funerar și am descoperit cinci morminte. În acest an avem deja șase morminte descoperite, dintre care știm că două sunt de copii. Alături de aceste morminte au fost găsite o serie de gropi de ofrandă, care au fost săpate în epocă și care cuprindeau, cel mai probabil, diferite substanțe, dar care nu au păstrat inventar. De asemenea, două dintre mormintele identificate în această campanie au inventar funerar — vase ceramice, care deocamdată se află în conservare la laboratoarele noastre”, spune Adela Kovacs. Mormântul principal are și cel mai bine conservat schelet uman.

Specialiștii în antropologie din Cehia spun că este vorba despre un bărbat tânăr, poate un războinic. „Deocamdată, pe baza a ceea ce observăm, este un bărbat foarte robust, avea statură masivă și probabil avea o musculatură foarte bine dezvoltată. Este un individ tânăr, cu vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani. Este foarte bine conservat. Totodată, observăm urmele a două straturi, probabil două rogojini, una aflată sub defunct, iar cealaltă deasupra acestuia”, precizează Kristýna Kuklová un specialist în antropologie din Cehia, prezent la săpături. Urmează ca mai multe concluzii și rezultate să apară după extragerea completă a resturilor osteologice și analizarea acestora, inclusiv pentru a se determina dacă persoana a murit în urma unui conflict militar sau din cauza unor afecțiuni ori infecții bacteriene. Modul în care au fost efectuate ritualurile funerare, spun specialiștii, indică faptul că cei înhumați în tumul și pentru care s-a ridicat, de fapt, acest complex impresionant au fost oameni deosebit de importanți ai societății. Poate căpetenii, războinici de seamă sau preoți.

„De exemplu, defunctul din acest mormânt secundar a fost îngropat într-o poziție chircită, cu picioarele flexate, depus pe un pat de ocru roșu și pe o rogojină. Asta înseamnă că s-a acordat o mare atenție depunerii lui, nimic nu a fost întâmplător. Ocrul simbolizează viața, regenerarea, deși este destul de greu să interpretăm. Cu siguranță, dacă acorzi atenție, îl depui pe un pat organic sau îi pui ocru, sau îi depui un vas la cap ori la picioare, este foarte important. Arată că cineva se îngrijea de persoana respectivă. Cu siguranță erau foarte importanți, pentru că altfel nu ar fi ridicat acest tumul. Să mute atâtea pietre, să aducă atâta pământ dovedește faptul că erau persoane importante în societatea lor ”, precizează Lavinia Grumeza, arheolog expert al Institutului de Arheologie din Iași. Specialiștii presupun că populația care a ridicat acest tumul, dar și cei din rândul cărora provin defuncții depuși în morminte, aparține civilizației Yamnaya, o cultură a stepelor nord-pontice, cu origini în Rusia și Ucraina de astăzi. Acești Yamnaya, o civilizație a bronzului timpuriu, în mod specific păstori nomazi, s-au deplasat către Europa Centrală și de Vest, ducând la schimbări majore în istoria și civilizația umanității. „Ne aflăm într-o epocă foarte interesantă, respectiv începutul Epocii Bronzului. Sunt primele valuri de migrație indo-europene care pătrund din zona estică a Europei, încet, în diferite valuri, și considerăm că mormântul central, dar și celelalte laterale, aparțin, în marea majoritate, culturii Yamnaya. Este, de fapt, prima migrație a Epocii Bronzului. Această civilizație nu este cunoscută prin așezări, ci prin aceste morminte de tip tumul”, precizează Adela Kovacs. Practic, acești păstori nomazi au înlocuit triburile de agricultori neolitici și eneolitici, punându-și decisiv amprenta genetică și lingvistică asupra bătrânului continent.

„Acești oameni sunt foarte importanți nu doar pentru arheologia românească, dar și pentru arheologia europeană. Și asta fiindcă, acum, sunt considerați a fi primii oameni care au adus limbile indo-europene în Europa, baza pentru aproape toate limbile europene de astăzi. Ei au înlocuit civilizațiile primilor fermieri europeni”, precizează Ondrej Klapa, arheolog de la Muzeul Sileziei. Se consideră că cei care au ridicat monumentul de la Prisăcani fac parte din misterioasa civilizație Yamnaya, o populație de păstori nomazi veniți din stepele nord-pontice (teritoriile de astăzi ale Ucrainei și Rusiei). Acești oameni sunt considerați de lumea științifică veriga lipsă în înțelegerea modului în care s-a format Europa actuală. Fiind primii mari migratori ai Epocii Bronzului, triburile Yamnaya au înlocuit treptat vechile civilizații de agricultori neolitici, aducând cu ei inovații tehnologice, dar mai ales o moștenire culturală fundamentală. Importanța lor pentru istoria continentului este colosală, deoarece sunt identificați drept purtătorii limbilor indo-europene, baza aproape tuturor limbilor vorbite astăzi în Europa. Deși nu au lăsat în urmă așezări durabile, fiind un popor aflat mereu în mișcare, amprenta lor a rămas întipărită în peisaj prin acești tumuli care marchează rutele lor de migrație. Descoperirea de la Flămânzi oferă date prețioase despre acest prim val de indo-europenizare, confirmând faptul că județul Botoșani a fost, acum patru milenii, o placă turnantă în destinul istoric al întregului continent. Astfel se dovedește că teritoriu țării noastre a fost ca „poartă” pentru trecerea către Europa și colonizarea continentului.

„Mumificarea digitală” – generația care trăiește prin ecran…

Data: 19 mai 2026 by Redacția

În ultimele două decenii, telefonul mobil a devenit o extensie a vieții cotidiene. Pentru mulți copii și adolescenți, smartphone-ul nu mai este doar un mijloc de comunicare, ci un spațiu în care își petrec mare parte din existență: socializează, învață, se joacă, se informează și chiar își construiesc identitatea. Specialiștii avertizează însă că utilizarea exagerată și constantă a telefonului poate conduce la ceea ce tot mai mulți cercetători și psihologi numesc „mumificare digitală” – o stare de izolare emoțională, sedentarism, dependență și diminuare a contactului real cu lumea. La nivel internațional, timpul petrecut în fața ecranelor a crescut alarmant. Un studiu amplu realizat în SUA pe peste 9.500 de adolescenți, publicat în revista științifică BMC Public Health, arată că adolescenții petrec în medie între 5,5 și 8,5 ore zilnic folosind diferite tipuri de ecrane. Cercetătorii au constatat că expunerea excesivă la ecrane este asociată cu simptome depresive, anxietate și probleme comportamentale. Fenomenul este îngrijorător deoarece telefonul mobil acaparează tot mai mult timpul destinat activităților esențiale dezvoltării: jocul real, sportul, cititul, conversațiile directe și interacțiunea cu familia.

Numeroase cercetări internaționale indică o legătură între utilizarea excesivă a smartphone-ului și deteriorarea sănătății psihice la copii și adolescenți. O analiză sistematică ce a inclus 50 de studii internaționale a concluzionat că timpul excesiv petrecut pe telefon și rețele sociale este asociat cu reducerea stării de bine și cu creșterea riscului de depresie, mai ales în rândul fetelor. Un alt studiu publicat în BMC Psychiatry arată că utilizarea problematică a smartphone-ului este corelată cu anxietate crescută, stres, tulburări ale somnului și performanțe școlare mai slabe. Specialiștii atrag atenția că nu doar durata utilizării este periculoasă, ci și caracterul compulsiv al acesteia. Mulți tineri simt nevoia permanentă de a verifica notificările, devin anxioși când nu au telefonul aproape și își pierd capacitatea de concentrare pe termen lung.

Una dintre cele mai afectate funcții biologice este somnul. O meta-analiză internațională privind utilizarea excesivă a tehnologiei la adolescenți a demonstrat că folosirea telefoanelor înainte de culcare reduce durata și calitatea somnului. Lumina albastră emisă de ecrane afectează secreția de melatonină, hormonul responsabil pentru reglarea somnului. În plus, stimularea continuă oferită de jocuri, videoclipuri și rețele sociale menține creierul într-o stare de alertă, chiar și târziu în noapte. Consecințele sunt vizibile: oboseală cronică, dificultăți de concentrare, iritabilitate și scăderea performanțelor școlare.

Paradoxal, deși telefoanele promit conectare permanentă, mulți tineri ajung mai izolați ca niciodată. Comunicarea directă este înlocuită cu mesaje scurte, reacții rapide și conversații superficiale. În multe familii, mesele se desfășoară în liniște, fiecare membru fiind absorbit de propriul ecran. Mai mulți cercetători susțin că dependența digitală reduce capacitatea copiilor de a dezvolta empatie, răbdare și abilități reale de comunicare. În mediul online, copiii sunt expuși și fenomenelor de cyberbullying, comparație socială permanentă și presiune psihologică generată de rețelele sociale. În 2026, agenția franceză pentru sănătate publică ANSES a avertizat că rețelele sociale și utilizarea excesivă a telefoanelor pot afecta grav sănătatea mintală și fizică a adolescenților. Raportul vorbește despre anxietate, depresie, tulburări de imagine corporală și pierderea controlului asupra timpului petrecut online.

Tot mai multe state discută introducerea unor reguli mai stricte privind accesul minorilor la rețele sociale și educația digitală în școli. Primul pas este stabilirea unor limite clare privind timpul petrecut pe telefon. Specialiștii recomandă ca utilizarea dispozitivelor digitale să fie controlată, mai ales seara, înainte de culcare, deoarece lumina ecranelor și stimularea continuă afectează somnul și capacitatea de concentrare. În multe familii, simpla regulă de a lăsa telefoanele în altă cameră pe timpul nopții poate îmbunătăți semnificativ odihna copiilor. La fel de importantă este încurajarea activităților reale: sportul, plimbările, jocurile în aer liber, cititul sau activitățile creative. Un copil care descoperă bucuria interacțiunii directe și a mișcării va simți mai puțin nevoia de refugiu permanent în lumea virtuală. Poate cel mai important aspect rămâne însă exemplul oferit de adulți. Un părinte care verifică permanent telefonul sau un profesor care nu se desprinde de ecran transmite indirect copiilor că lumea digitală este mai importantă decât comunicarea reală. Copiii învață mai ales prin imitare, iar echilibrul trebuie demonstrat înainte de a fi cerut. Combaterea „mumificării digitale” nu înseamnă respingerea tehnologiei, ci folosirea ei responsabilă. Telefonul mobil trebuie să rămână un instrument util, nu centrul vieții cotidiene. Telefonul mobil este una dintre cele mai utile invenții ale epocii moderne, însă utilizarea sa excesivă poate transforma copiii și adolescenții în prizonieri ai lumii virtuale. „Mumificarea digitală” nu înseamnă doar dependență de ecran, ci pierderea treptată a contactului cu realitatea, cu oamenii și chiar cu propria dezvoltare emoțională.

Un articol de Ioan David Legman