Aliotmanul lumii de azi care este Alianța Atlantică se împiedică tot mai des nu de un ciot, ci de una dintre puterile regionale cele mai semnificative din partea noastră de lume: pivotul său principal în flancul estic, a doua mare armată din NATO și aspirantă (probabil) la propria armă nucleară. Este statul care-și proiectează puterea în spațiul pontic, estul Mediteranei, zona Balcanilor, Caucaz, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, dispune așadar de extensii de influență într-un areal care tinde să devină cu repeziciune una dintre cele mai sensibile, vulnerabile și riscante zone de confruntare și conflicte ale lumii. Turcia, căci ea este acest punct nodal, prezintă un interes tot mai pronunțat (pentru Rusia, China, Arabia Saudită, Iran, lumea arabă) și dă migrene geostrategice unor mari centri de putere (SUA, NATO, UE și mari puteri europene, Israelul). Căci Turcia urcă vertiginos în topul problemelor acute ale lumii.
Asupra acestui fenomen preocupant în plină evoluție atrage atenția acum președintele Franței, Emmanuel Macron, care, măcar prin aceasta, a devenit „omul zilei” – în plină euforie de celebrare a trei decenii de la demolarea Zidului Berlinului – că NATO a intrat în „moarte cerebrală”. Un diagnostic crud, lipsit de menajamente, discutabil pentru unii, dar care nu face decât să definească răspicat gravitatea unui proces declanșat tot cam acum 30 de ani și s-a amplificat și complicat continuu până a ajuns la nivelul tot mai greu gestionabil de azi.
Intervenția militară a Turciei în nordul Siriei, retragerea trupelor SUA (dar care își menține acolo ogive nucleare), livrarea de sisteme militare dar și acțiunile de mediere a Rusiei, perplexitatea NATO și a UE, noile coaliții perfectate sau în curs (Rusia-Turcia-Iran, Rusia-Germania-Ungaria, Rusia-Arabia Saudită-Emiratele etc.), tind să facă inoperante sau caduce alianțele canonice, din timpul războiului rece, din zonă și nu numai. Dar, mult mai grav, pun sub semnul întrebării solidaritatea atlantică și eurooatlantica, eficiența, viabilitatea și chiar rațiunea de a fi a NATO și UE, actualele relații Rusia-Occident, raportarea Europei la China, echilibrul și dezechilibrele din arealul arabo-musulman din Orientul Mijlociu și Caucaz.
America s-a retransat într-o politică de nimeni știută și astfel imprevizibilă, Franța și Germania au poziții diferite și chiar contradictorii, Marea Britanie e blocată de propriile probleme interne, Iranul își reia programul nuclear, Rusia dezvoltă o nouă politică, dinamică, ingenioasă și cu rezultate în zonă, China se abține de la demersuri politice și militare dar își continuă tenace proiectul transcontinental Un Drum, O Centură.
Prilej de evaluare și clarificare pentru unii, de pregătire a unor noi mișcări pentru alții, de stupefacție și căutări mai mult sau mai puțin reușite pentru alții.
Un război rece care s-a încheiat (oare?) în coadă de pește, fără ceva de genul Tratat de Pace ci doar cu înțelegeri pe sub masă sau pe șervețele de masă, mai precis fără acorduri care să armonizeze interesele rezonabile și legitime ale protagoniștilor (fie ei „învingători” sau „învinși”). Război câștigat sau pierdut numai pe fronturile de luptă, dar urmat de o pace care nu s-a încheiat decât eventual precar și ambiguu, cum nu trebuie, adică așa cum s-a întâmplat și după primul, și după al doilea război mondial. Acest război rece, sui generis, chiar dacă nu s-a soldat cu milioane și milioane de morți, nu este mai puțin dezastruos pentru securitatea și liniștea lumii.
O situație planetară intolerabilă și tot mai greu de ținut în frâu și care ar obliga la clarificări esențiale:
– SUA, Rusia și China ar trebui nu neapărat să-și dea toate cărțile pe față cu care merg în jocul geopolitic mondial, ci măcar să înceapă prin a-și vorbi direct, în față, să găsească un limbaj comun și să-și creeze un cadru firesc de negociere și armonizare a intereselor lor
– Relațiile interatlantice ar trebui clarificate, dar pentru aceasta și SUA să-și arate politica, și NATO-UE să-și redefinească rostul pe lume
– Relațiile Rusia-SUA, Rusia-Europa trebuie relansate
– China trebuie convinsă și cointeresată să participe la acest dialog al vârfurilor ca partener egal și prin luarea în considerație a propriilor interese
E o utopie? „Vast program!” – ar exclama sarcastic generalul de Gaulle, cum a făcut-o cândva în față unui proiect considerat aproape irealizabil. În situația critică a momentului însă, asemenea pași ar fi mai degrabă un deziderat minimal
Lasă un răspuns