Cei 70 de ani ai NATO au fost celebrați la Washington de către cele 29 de state membre ale Alianței la modul pragmatic – nici triumfalist-sentimental-propagandistic, dar nici – cum se temeau unii – cu reproșuri și înțepături între aliați. A fost mai degrabă o reuniune de lucru, poate chiar rutinieră, dar precedată de prezența secretarului general al Organizației, Jens Stoltenberg, în Congresul american, unde a vorbit, și la Casa Albă, unde, de asemenea, a convorbit cu președintele Donald Trump.
Iar în conclavul euroatlantic, temele protocolare, perene, cronicizate, adica previzibile. Dar cu o excepție remarcabilă: în sfârșit, după decenii și decenii, Alianța Atlantică acordă, pentru prima oară, o importanță deosebită, în acest cadru, problematicii Mării Negre, care de regulă parcă era Cenușăreasa marilor reuniuni interoccidentale (omisiune care începe să se răzbune…).
În mod previzibil, vicepreședintele american Pence a reluat criticile formulate totmai energic de Washington europenilor că nu-și onorează angajamentul de sporire a contribuției lor financiare la bugetul NATO. Și cea dintâi vizată de reproșuri este Germania, principala economie europeană, mai ales că Washingtonul este vădit nemulțumit și de relațiile tot mai lucrative și cordiale dintre Germania și Rusia. „Mesajul Berlinului e clar – scrie „The Wall Street Journal” – NATO și SUA nu mai sunt atât de importante pentru Germania ca în trecut, iar prin refuzul său de a se apropia de nivelul fixat al cheltuielilor (de apărare – n.a.), Berlinul arată că nu-i pasă nu numai de Donald Trump, dar nici de Statele Unite”. Dură acuză. În replică, Berlinul susține însă că astăzi Germania este al doilea contributor cu fonduri și trupe al Alianței și și-a sporit cheltuielile cu 36 la sută în cinci ani. Relațiile germane-americane sunt, în orice caz, tot mai solicitate și, avertizează politologul Robert Kagan, dacă NATO, dar și UE, vor da în continuare rateuri, este de așteptat că „problema germană” să reapară, întrucât cele două instanțe euroatlantice au fost create tocmai pentru a integra firesc în Europa această țară „prea mare, prea populată, prea bogată și prea puternică”. Să înțelegem de aici că „problema germană” va (re)deveni, nu peste multă vreme, subiect prioritar pe agenda NATO, de fapt pe agenda internațională?
Agendă între timp îmbogățită (ca să nu spunem împovărată) cu un alt dosar, al unui alt aliat foarte important, Turcia, care are cea mai numeroasă armata a Alianței (după cea americană) și adăpostește câteva zeci de încărcături nucleare americane. Ankara marchează o premieră consternantă în istoria Alianței prin achiziționarea de sisteme antirachetă rusești. Subiectul ar fi comic dacă n-ar fi grav: și rușii, și americanii se tem că prin Turcia cei doi mari s-ar iscodi dar ar fi și iscoditi, reciproc, de secrete tehnologice de ultimă oră.
În mod evident, solidaritatea euroatlantică trece printr-o mare încercare. Interesele proprii ale aliaților incep sa fie nu numai diferite, ci și divergente. SUA insistă pentru sancțiuni aplicate Rusiei, dar europenii, care au de pierdut, caută culoare de fugă. SUA își negociază bilateral relațiile economice cu China, europenii se simt neglijați. Dar, mai ales, scrie Stewart M. Patrick, politolog la influentul Council on Foreign Relations, „cea mai mare amenințare pentru NATO vine din direcția cea mai neașteptată: președintele SUA”. Afirmație dacă nu dezinvoltă, oricum neexplicitata: e drept, președintele Americii nu e mulțumit de actualul NATO, dar pledează pentru un NATO altfel regândit. Este însă interesant că același comentator, dupa ce susține că nici măcar o evaporare discretă a NATO „nu e în cărți”, încearcă să acrediteze ideea că Alianța n-ar mai fi chiar oportună și că de fapt încă de la bun început ea trebuiasă fie un construct doar european, fără hegemonie (ci doar sprijin) de peste Ocean. Drept care, continuă el, actuala „dezvoltare pilotată” a Europei („cel puțin în termeni militari”) trebuie să înceteze, mai ales că mari puteri europene vorbesc tot mai des de „autonomie strategică” și de „armată europeană”. Altfel spus, Europa (mai ales că e Unită) trebuie să-și gestioneze ea însăși propriile probleme, inclusiv cele de securitate și apărare. Ceea ce ne trimite iarăși la replica de o ironie corozivă epică a generalului de Gaulle care exclama in fata unui scenariu utopic: „Vast program!”.
Este clar că asemenea subiecte grele nu-și aveau locul pe agenda reuniunii jubiliare a NATO-70, care de altfel nici n-a fost una la vârf (cum ar fi fost de cuviință) ci la nivelul miniștrilor de Externe. De fapt, remarca în urmă cu câtva timp fondatorul Forumului de la Davos, profesorul german Wolfgang Ischinger, „aici e o mare problemă. Liderii occidentali se retrag în viziunile lor, de unde își aruncă săgeți unii altora, în loc să se gândească împreună cum să gestioneze noile provocări”.
NATO și UE, oricât de imperfecte și de „muritoare” ar fie ele, după cum ne tot reamintesc de la o vreme diverși comentatori, inclusiv occidentali, rămân instituțiile-coloane de rezistență ale democrației și drepturilor omului și nu se pot dizolvă ci, eventual, metamorfoza în altceva, adică în constructuri similare mai reușite. Și este de remarcat că mai optimiste decât declarațiile în materie ale politicienilor și analiștilor sunt sondajele de opinie din ultima vreme care, și în SUA, și în Europa, sunt majoritar favorabile și NATO, și UE.
Lasă un răspuns