Modernitatea, dacă nu e privită ca un concept politic, nu pare un subiect care ar merita chiar într-atâta de disputat ca mondializarea, globalizarea, integrarea etc. Dar cum „actualitatea poate fi considerată o condiţie necesară a modernităţii”, ne învaţă cartea la care ne vom referi, modernitatea poate fi, şi ea, o temă… Reputatul sociolog prof. dr. Constantin Schifirnet lansează cea mai recentă sfidare în chestiune, chiar prin titlul – apoi şi în conţinutul – cărţii sale „Modernitatea tendențială”. Adică, nu o modernitate oricum, neutră, ci una „predominant politică, acolo unde dezvoltarea societăţii nu include transformarea ei de ansamblu, ci are loc numai la nivelele politic, instituţional şi juridic”. Una de care, din păcate, are parte de vreo două secole şi România. Nu vorbea Titu Maiorescu de „forme fără fond” iar Lovinescu de „simulare pentru stimulare”?
Prin „modernitate tendentiala”, explică autorul cărţii, se evită sintagme care pot derapa ofensator de tipul „modernizare târzie” sau „întârziată”. Da, este adevărat, modernitatea a apărut în Occident ca schimbare produsă în şi din interiorul Occidentului (…) şi nu ca un proiect impus sau adoptat”. Da, multe dintre procesele de modernizare din România „sunt similare cu cele din ţările cu economii insuficient dezvoltate”. Dar recunoscând aceste realităţi istorice, nu avem a încerca vreun fel de complex, ca români, ne asigură autorul cărţii. Modernitatea a avut – şi are – traiectorii istorice diferite în diferite părţi de lume. Important este că noi (şi nu numai), adoptând principiile modernităţii occidentale, le-am aplicat cu grijă conservării suveranităţii naţionale şi a identităţii culturale tradiţionale.
Societăţile în curs de modernizare „au respins hegemonia modernităţii vestice şi au dat naştere la mai multe modele instituţionale şi ideologice distincte, influenţate, în mare măsură, de spaţii culturale specific tradiţiilor şi experienţelor istorice”. În acest trend global se înscrie şi România ultimelor câteva sute de ani. Iată ce spune de altfel chiar autorul cărţii: „Este foarte greu de vorbit în termenii rămânerii în urmă, trebuie totul raportat la nişte indicatori. Dar care sunt aceştia? Cultural nu se poate vorbi de o rămânere în urmă. Culturile nu pot fi comparate în termeni cantitativi. La fel şi civilizaţiile. Axiologic este foarte greu de susţinut ideea rămânerii în urmă a unei societăţi sau a superiorităţii ei”.
Ce am câştigat de la civilizaţia occidentală? Moştenirea clasică, mai concret filosofia greacă şi raţionalismul, dreptul roman, limba latină şi civilizatiiile islamice, creştinismul, dar şi separarea bisericii de stat, statul de drept, drepturile omului, pluralismul social şi societatea civilă, individualismul… Însă modernitatea în România a avut, dar are şi acum, şi aspecte dramatice, cum ar fi nedreptatea creată prin însuşirea beneficiului real de către un grup minoritar (de la oraş) pe seama restului… covărşitor preponderent al populaţiei (îndeosebi rurale).
Şi predicţia cărţii, pentru ce va urmă, şi la noi, şi în lume: „Modernitatea se distinge printr-o nouă structură socială, caracterizată prin trecerea de la produse la servicii, prin creşterea ocupaţiilor manageriale şi profesionale, prin dispariţia locurilor de muncă agricole şi a meşteşugarilor precum şi prin conţinutul modern înseamnă să ne găsim într-un mediu care promite aventură, putere, bucurie, creşterea şi transformarea în noi înşine şi a lumii – şi, în acelaşi timp, care ameninţă să distrugă tot ceea ce avem, tot ceea ce ştim, tot ceea ce suntem”.
Cartea prof. Constantin Schifirnet tratează curajos şi lămureşte clar o stare de fapt văzută de unii ca stânjenitoare, pe care însă o contextualizează firesc în istorie şi geografie. Cartea este astfel una cu bătaie lungă. Iar din lectura acestei exegeze temeinice, argumentate şi convingătoare, cititorului îi apar, în final, instrumentele de evaluare a „nivelului de dezvoltare” a feluritelor identităţi colective.
În sfârşit, citind această carte, mi-am amintit în câteva rânduri de celebra scrisoare din 1894 a lui Caragiale către Vlahuţă. Din care, în final, citez: „Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pan’ acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frantă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotriva; şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată”.
Lasă un răspuns