Deficiența „formulei statului” este o problemă vitală, chinuitoare de multe sute de ani. Găsirea și menținerea unei construcții statale non-deficiente apare ca o înțelepciune volitivă rară. Aprecierea realităților politice făcută de către profesorul N. Ionescu, la 1926, confirmă calitatea proastă a arhitectonicii statului român antebelic și interbelic. Despre acest regim politic a vorbit Ion Antonescu, după 1940: statul român „s-a dovedit, în trecutul apropiat, absolut neputincios de a asigura programul intern al țării, hotarele, prestigiul”.
Cu părere de rău, și formula actuală a statalității din Țările Române este absolut deficientă față de realități. Cu cât mai departe, tot mai tragică este deficiența. Nemulțumirile de antipatriotismul funcționării statelor acestea sunt în creștere. Trebuie de făcut ceva, urgent! Cum de există state mai reușite decât cele române? Care sunt cauzele explicative? Căutăm formula eficientă, pentru un stat de tip nou, care ar fi potent în rezolvarea patriotică a problemelor interne ale țării!
Eficiența statelor occidentale considerate avansate nu ne ispitește să le preluăm ca modele „ideale” de copiat. Ele sunt metropole intrate iremediabil în Marea Criză Mondială a capitalismului intrat în ultima sa treaptă de evoluție – imperialismul. Țările Române din periferia capitalismului, jefuite, sunt menținute de metropole în subdezvoltare.
Eticheta „democrație”, din vocabularul metropolitan, exportat, ascunde una din cele mai inechitabile organizări, în pofida vehiculărilor mediatice exagerate. Filosoful Greciei antice, Platon scria: „Sunt trei forme de guvernământ degenerate: tirania, oligarhia și democrația”. După contrarevoluție, nouă ne-a fost impusă corcitura democratico-oligarhică. E o formă dublu degenerată, din punctul de vedere al tezei lui Platon și al observatorilor onești contemporani.
Analiștii constată limitarea vetustă a statului liberal „cu valori europene” retorice, însă fără valori morale. Contradicțiile și pericolele lumii moderne reclamă alte formule statale, favorabile apărării intereselor naționale. Spre exemplu, președintele Turciei, Erdogan a creat în țara sa un regim democratic capitalist neliberal, bazat pe autoritarism.
Un interesant regim politic capitalist există în Japonia, unde statul de drept, ca idee occidentală, este asociat cu cultura autohtonă aflată în evoluție continuă.
Evoluția Japoniei, din epoca revoluției burgheze (1868) până la 1920, luată în comparație cu evoluția teritoriilor românești, după tentativa revoluției burgheze (1848-1849), este un prilej de a înțelege câteva din condițiile unui stat de formație modernă reușită, în măsura permisiunii capitaliste.
Am luat ca reper anul 1920, deoarece către acest an arhipelagul japonez fusese vizitat de către români, care au scris impresiile lor în cărți. La 1919, călătorul Voicu Nițescu, după revenirea în patrie, a tipărit cartea „Scurt popas în Japonia”, iar la 1920 o misiune română vizitase Japonia; avem impreiile de călătorie ale generalului adjutant C.Găvănecul, în cartea „Ocolul Pământului în șapte luni și o zi”. Atunci, românii noștri călători au rămas perplecși. În Japonia, se lucrează ziua și noaptea, „nici un petec de loc nu e lăsat în paragină”, „Totul strălucește de curățenie”. „Numai coșuri de fabrici se ridică dominatoare peste această îmbelșugată vegetație ”.
Adică, la 1920, Japonia era un stat industrial bine dezvoltat. Cum se explică faptul că, ieșind aproape simultan pe drumul dezvoltării industriale capitaliste, după cincizeci și ceva ani, Japonia s-a dezvoltat, iar România a rămas în periferia unei evoluții quasi-ratate?
Explicațile trebuie căutate în istoria precedentă, în derularea revoluțiilor burgheze reușite, în principiile de abordare a sarcinilor acestora, în contextul istoric-politic al epocii de trecere de la relațiile feudale la relațiile capitaliste. Înțelegerea premiselor reușitei Japoniei, de după revoluția burgheză, ne-ar fi de folos la regândirea creativă a arhitectonicii statale a Țărilor Române, care lunecă pe panta decăderii totale timp de 25 de ani după contrarevoluția antinațională.
Revoluția burgheză. Este o variantă a revoluției sociale, care constă în înlăturarea forțată de la putere a clasei feudalilor și transferul conducerii statului în mâinile capitaliștilor. Revoluția burgeză poate fi a) reușită și b) nereușită, înfrântă. Revoluția burgheză reușită are două variante: cu realizare rapidă a principalelor sarcini și cu realizarea în câțiva ani a sarcinilor economice și sociale. Așa-numita revoluție din 1848-1849 din teritoriile românești a fost nereușită, înfrântă. La români, realizarea sarcinilor revoluției burgheze s-a întins pe o perioadă de o sută de ani, fiind incompletă, întârziată și nedesăvârșită. Revoluția burgheză japoneză din 1868 reuși – reformele care au urmat-o au creat condițiile necesare creșterii rapide a industriei și comerțului. Japonia, către începutul secolului XX, intrase în imperialism – treapta de vârf a capitalismului.
Cultul statului naționalist. La 1870, împăratul Japoniei decretase propaganda marii învățături taikio – a doctrinei despre originea divină a statului japonez, devenită bază ideologică de stat a naționalismului japonez. Românii, însă, nici azi nu au bază ideologică de stat a naționalismului românesc.
Principiul trecerii la nou se bazează pe păstrarea tradiționalului valoros. La japonezi, este urmat neabătut principiul „Tehnologii occidentale, cultură japoneză!”. Varianta românescă, la noi, este absentă.
Cabinetul de miniștri subordonat și dependent de prim-ministrul puternic. Regim autoritar non-împărătesc. Împăratul, în Japonia postrevoluționară, nu posedă forță politică reală, îndeplinind doar funcții de reprezentare și ceremoniale. În România, regii – relicte feudale, până la debarcarea ultimului din ei (1947), posedau forță politică majoră, reieșind din interesele personale nemaipomenit de mercantile, favorizând camarila și păturile reacționare. Cabinetul de miniștri din România era subordonat voinței regelui.
Importanța reală în activitatea statului a grupurilor organizate neprevăzute de către constituție. Desigur, e vorba de grupurile în serviciul intereselor ce nu vin în contradicție cu naționalismul de stat. Japonezii beneficiază de grupurile patriotice, românii – nu. La noi, funcționează loje masonice mercantile și grupări etnice parazitare. Mai nou – ONG-uri antinaționale finanțate de peste hotare.
Anularea privilegiilor de castă. În Japonia au fost anulate, la noi – nu.
Soluționarea treburilor de stat în corespundere cu opinia publică. La 3 ianuarie 1869, împăratul a anunțat tezele programei de stat, unde primul punct era: „Va fi constituită o adunare largă și toate treburile de stat vor fi soluționate în corespundere cu opnia publică”. La noi, guvernele nu au avut și nu au promovat orientarea corespunderii cu opinia publică.
Contracararea, prin conducerea autoritară, a efectelor dăunătoare ale libertăților burgheze. Japonezii au contracarat aceste efecte prin dictatura militară. Românii nu au contracarat deloc flagelul dăunător al libertăților burgheze.
Conducătorii statului provin din mediul nobililor băștinași. La japonezi – da, la români – conducătorii regi erau dintr-un neam germano-evreiesc, cu legături masonice.
Autoapărarea de imigrațiile numeroase ale unor seminții străine. În Japonia, 99,35 la sută din populație este alcătuită din japonezi. În România, unde băștinașii constituie cca 80 la sută din populație – avem o mulțime de grupuri etnice, unele cu integrare insuficient de loială, adesea ostilă poporului și statului român.
Autoaprarea de activitatea financiară hrăpăreață a străinilor. La începutul secolului XX, finanțele Japoniei aparțineau japonezilor. Profitul nu era scos din țară, ci investit în dezvoltarea economică. În România, finanțele se aflau în mâinile unor reprezentanți ai minoritarilor, care nu aveau interes de a investi în dezvoltarea economică a țării de reședință.
Tutela statului asupra comerțului și industriei. În Japonia, „acrobația financiară a businessului particular …e asigurată, susținută și condusă de stat”. În România, interesul particular era de capul lui. România era prada liberalismului anarhic care crează cea mai comodă condiție pentru penetrarea țării de interesele străine și pentru evacuarea valutei în safeurile occidentale.
Apărarea de racolarea de către statele străine a unor băștinași instruiți peste hotare și transformați în agenți de influență favorabilă străinilor. În Japonia, diplomele facultăților de peste hotare, chiar de prestigiu, sunt mai puțin apreciate, comparativ cu ale absolvenților instituțiilor din țară. Absolvenții facultăților din străinătate nu au prioritate. La noi – e invers.
Gătința de a te mulțumi cu puțin și proporțiile reduse ale consumului parazitar (conacuri luxoase, mobilier luxos, autoturisme luxoase, obiecte de lux). În Japonia, încă de pe timpul conducerii de către șogunul Tokugawa, au început să se ia măsuri statale de combatere a luxului. La români – invers. Fanarioții, evreii-cămătari și moda Apusului au catalizat și exagerat necesitățile de lux ale boierilor români.
Spiritul de economisire pentru viitor. Japonezii economisesc pentru viitor cca 20% din veniturile curente. Românii economisesc pentru viitor de câteva ori mai puțin decăt japonezii.
Modernizarea flotei, a armatei și industriei, cu folosirea a celor mai buni specialiști invitați. Speciaiștii occidentali invitați, foarte generos plătiți de statul japonez, au adus o importantă contribuție în instruirea cadrelor naționale japoneze. Către anul 1904, Japonia avea o armată și flotă foarte puternice, moderne, bine dotate, cu mare putere de foc. Japonia a biruit Rusia în războiul ruso-japonez din anii 1904-1905. Anterior, la 1895, Japonia obținuse victorie în războiul chino-japonez. România, însă, scuturată de criza intrării ca țară dominată în sistemul mondial al capitalismului, nu a fost în stare să realizeze modernizarea…
Însușirea principalelor invenții și descoperiri europene. Puțin modificând originalele tehnice europene, japonezii le-au împrumutat, ca să-și întărească economia. Pe la 1904, piețele asiatice erau arhipline de mărfurile japoneze. Românii nu au avut această practică …
Suficienta comunitate a intereselor și ideologiei clasei dominante cu ale poporului. Despre Japonia, B.Agapov scria: „Nu știu facă mai există vreo țară, unde ideologia statală s-ar fi întrețăsut atât de durabil cu obiceiurile, tradițiile poporului, atât de profund să fi pătruns în toate păturile populației din Japonia”. În România, această comunitate este infimă. Colac peste pupăză, în România, între clasa dominantă și popor a fost interpusă pătura îmbâxită de alogeni a birocrației rapace, nemiloase, insensibile la necesitățile și durerile oamenilor muncii.
Psihologia omului ca membru al unui grup. „Japonezului îi este specific să se gândească totdeauna la sine ca la un membru al căruiva grup, să aibă satisfacție de rezultatul obținerii în grup a unor scopuri de grup ”(H.Kahn). Românii sunt prea individualiști, cu insuficienta dezvoltare a sentimentului membrului de grup. Noi nu înțelegem regula japonezilor „Succesul trebuie să fie comun, nu individual”…
Sentimentul de cinste și inacceptarea insultelor. „Presupun că nu e popor pe lume, care să aibă o atitudine atât de scrupuloasă față de propria cinste, ca japonezii. Ei nu suferă nici cea mai mică insultă, chiar nici un cuvânt grosolan” (V. Voliniano). Românii, mai ales deținătorii unei puteri oarecare, au un prea mic sentiment al cinstei, ușor și rapid ignorează demnitatea persoanelor atacate cu zeflemea gratuită și cu înjurături de mahala…
Coeziunea poporului. Un intelectual japonez spunea: „Japonia întotdeauna a fost puternică prin coeziunea poporului, prin capacitatea fiecăruia de a jertfi interesul său personal în numele interesului comun – fie în cadrul familiei, statului său ori, ce e mai răspândit acum, a întregii întreprinderi ”. Noi nu avem această coeziune…
Românii posedă trăsături comune cu japonezii: hărnicia, ambiția, capacitatea de a îndura cu dârzenie greutățile. Însă, deoarece de rezultatele hărniciei noastre se bucură cea mai hrăpăreață și nemiloasă clasă dominantă din lume, înhăitată cu jefuitorii străini, România capitalistă rămâne mereu săracă.
Starea de lucruri din Țara Soarelui Răsare descrisă mai sus ilustrează clar componentele formulei moderne a statului capitalist reușit.
Deoarece caracterul burghez-capitalist al orânduirii, prin dezvoltarea industrială intensă, conduce la etapa imperialistă, ceea ce înseamnă militarism, tendințe de cucerire a teritoriilor străine pentru piețe de desfacere și surse de materii prime – toate venind în contradicție cu interesele imperialiste ale altor state, calea respectivă înseamnă războaie. Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, actualele războaie regionale. Prin urmare, este necesară calea unui neo-socialism post-capitalist, cu legea economică principală cu totul deosebită de cea a capitalismului.
Lasă un răspuns