Cartea „Românii în goană după happy-end” de Bogumil Luft (Ed. Polirom) excelează prin sinceritate şi subtilitate. De aceea, o simţi adevărată şi este pasionantă la lectură. Autorul cărţii are de altfel o biografie privilegiată pentru o asemenea performanţă: a fost, succesiv sau alternativ, şi ambasador, şi corespondent de presă în spaţiul românesc, şi la Bucureşti, şi la Chişinău. Iar pînă la urmă, a devenit şi român, „după soţie”, ca să recurgem la o consacrată formulare post-decembristă. Şi totuşi, simte nevoia să se explice de ce a scris o carte despre România şi despre români. O face cu o sinceritate dezarmantă: „Îmi plac românii în primul rînd pentru că sunt în continuare puţini cei care îi simpatizează” (în carte, explică şi de ce, în cazul Poloniei, cel puţin).
Ideea în jurul căreia se structurează cartea este ca românii sînt într-o goană continuă după happy-end – şi unul istoric, şi altul în viaţa lor de zi cu zi. Dar care popor şi care om nu şi-ar dori, pe lumea asta, mai binele? Discuţia e lungă şi oţioasă. Dacă pentru personajul lui Caragiale lucrurile sînt clare: („Scopul societăţii este că România să fie bine şi tot românul să prospere!”), pentru ciobanul mioritic sfîrşitul fericit e contopirea în veşnicie cu natura, drept care – vulgar fie spus – n-ar prea avea rost să te zbaţi pentru mai bine pe lumea asta. Fapt (verificat) este în orice caz că happy-end nu există, dar mult mai importantă este goana către happy-end şi în această privinţă istoria românilor, de pe amîndouă maluri ale Prutului oferă exemple pentru fiecare dintre paginile cărţii. Un happy-end fermecător încununează însă oricum, în mod cert, dramatica poveste de dragoste a autorului cărţii cu o tînără româncă-poloneză, destăinuită într-o naraţiune pe cît de neverosimilă, pe atît de adevărată şi de tulburătoare.
Incitanta carte despre România este un regal intelectual. În primul rînd, nu te lasă să te plictiseşti. La un moment dat eram chiar gata să o arunc din mînă (reflex de român, de!) cînd am început să citesc cum, în vremuri de demult, pe tărîmurile nepopulate de la poalele Carpaţilor, s-au aşezat curajoşii maghiari care etc. etc. Dar cîteva rînduri mai jos venea lămurirea ca de fapt aşa scriu ungurii istoria, în timp ce românii… şi iar etc. etc. Cartea este pasionantă, chiar dacă ni se povestesc lucruri pe care le ştii, unele chiar arhicunoscute, numai că ne sunt povestite altfel, sau dintr-o altă perspectivă, cu o altă viziune. Pînă şi încîlciturile politicianiste de la Bucureşti şi Chişinău sînt expuse aici mai desluşit decît în tonele de exegeze ale politologilor autohtoni. Ce mai, Excelenţa Sa ne cunoaşte bine, iar românul, care fraternizează spontan (după cum remarca şi autorul) îl simte, la fiecare pagină, ca fiind „de-al nostru”. Ceea ce nu-l împiedică să treacă fără a observa cusururile indivizilor şi ale naţiei, pe care însă le narează tot cordial şi cu umor. Iar cînd nu o face el, recurge la spuneri ale oamenilor pămîntului. Mare mi-a fost surpriza să mă găsesc citat cu o replică pe care i-o spusesem cîndva, într-o discuţie despre confruntarea electorală de pomină Iliescu-Vadim: „În 1990 se spunea că Iliescu ne-a furat revoluţia, iar acum se adevereşte că ne-a furat şi dictatura – îmi spune rîzînd ziaristul bucureştean Corneliu Vlad. Noua românilor, tot timpul cineva ne fură ceva sau nu ne dă ceva”. Într-adevăr, aşa am zis.
Cartea atît de binevenitului şi inspiratului autor polonez este plină de fapte de viaţă şi de reflecţii, dar – mai important ca orice – este străbătută de la un capăt la altul de un torent de prietenie, care vine de departe din trecut şi, cel puţin la nivelul oamenilor simpli, a fost mereu în ambele sensuri.
Lasă un răspuns