În octombrie 1956, CC (comitet central) al PMR (partid muncitoresc romîn – cu î din i) a dat Circulara 22, care a fost prelucrată – acesta era termenul folosit la acea vreme pentru citeşte, bagă la cap şi execută fără discuţii – şi în învăţământul universitar timişorean, prin care studenţilor le era interzis să meargă mai mult de doi trei împreună pe stradă sau să facă întruniri, adunări, nici măcar de grupă. Această circulară se datora evenimentelor din Ungaria, despre care li s-a spus studenţilor români, la şedinţele pe facultăţi, că în ţara vecină nişte huligani sparg vitrinele şi tulbură bunul mers al societăţii socialiste, dar poporul se alătură partidului, informaţii ce nu corespundeau realităţii, nici cu ce se spunea la diferite posturi străine de radio.
Studenţii erau înclinaţi să creadă cele auzite la posturile de radio şi de la colegii lor unguri, ce erau surexcitaţi de evenimentele de acolo şi afirmau că în Ungaria a izbucnit o revoluţie împotriva ocupaţiei ruseşti şi cer îmbunătăţirea nivelului de trai. Astfel, circulara CC al PMR şi zbuciumul propagandiştilor de partid nu a dat nici un rezultat ci din contră, i-a agitat şi incitat cu observaţii şi întrebări pe tovarăşii partidului în care intrase panica. În această situaţie, CC al PMR a trimis Circulara 23, mult mai drastică, având în vedere că în acel moment în Ungaria revoluţionarii instalaseră un guvern ce era favorabil revendicărilor şi în luptele de stradă structurile partidului – miliţia şi securitatea – sufereau înfrângeri grele. Acestea erau ştirile pe care şi timişorenii le ascultau pe posturile de radio străine şi le acceptau, credeau.
Şi Timişoara era ocupată de trupe ruseşti, ce se instalaseră în cele mai importante clădiri ale oraşului iar ofiţerii lor primiseră cele mai bune locuinţe din centrul oraşului, proprietarilor imobilelor găsindu-se motive să fie trimişi la puşcărie sau în domicilii obligatori, ori, pur şi simplu, daţi afară în stradă, pentru că eliberatorilor li se cuvenea tot ce doreau. Cât priveau condiţiile de trai, ce erau pe cartele, erau multe de revendicat. Şi românii aveau dreptul să ceară plecarea ruşilor acasă la ei, ne eliberaseră destul timp de 12 ani. Nu mai erau nici urme de fascişti, capitulaseră din 1945, iar exploatatorii români fuseseră lichidaţi deci clasa muncitoare nu mai avea duşmani.Eram şi noi îndreptăţiţi, la fel ca polonezii şi ungurii, să le cerem „eliberatorilor’’ deschis, pe faţă plecarea lor acasă. Ar fi fost marea eliberarea naţională de care aveam atâta nevoie, ar fi fost îmbunătăţirea traiului întregului popor, fiindcă ei nu mâncau mămăligă ca studenţii români, ci pâinea noastră.
Începutul s-a produs în căminul studenţesc al Institutului Politehnic Timişoara, într-o cameră în care stăteau studenţi de anul V al Facultăţii de Mecanică. Erau trei, doi români şi un ungur; Ladisslau Nagy le spunea colegilor de cameră, Muţiu Caius şi Nicolae Balaci, ce se întâmplă cu adevărat în Ungaria. Discuţiile lor au dus la ideea începerii unei acţiuni similare şi la Timişoara, dar nu se mai putea porni la fel ca Budapesta, pentru că manifestările stradale erau strict interzise şi supravegherea Miliţiei şi Securităţii era în maximă alertă. În camera vecină erau tot colegii lor de anul V, Stanca Teodor, Bughiu Aurel, Barth Friedrich care au fost de acord cu ideea unei Adunări UTM a studenţilor în care să fie invitaţi tovarăşii de la partid, din ministerul educaţiei şi cadre didactice pentru a li se aduce la cunoştinţă revendicările lor pentru îmbunătăţire situaţiei. În următoarea cameră, alţi colegi din anii terminali ai facultăţii, Ioan Petca, Rusu Valentin şi Ţerbea Axente ce li s-au alăturat şi astfel s-a format nucleul strategic în frunte cu Caius Muţiu iniţiatorul acţiunii, Teodor Stanca ideologul, cel ce a redactat MEMORIUL din partea studenţilor din Timişoara şi Aurel Bachiu cel ce a venit cu ideea Adunării UTMîn Aula Mare a facultăţii şi a fost organizatorul ei. Toţi erau membri UTM şi acţiunea lor trebuia iniţiată prin această uniune a tineretului comunist. Anunţarea studenţilor de la celelalte facultăţi trebuia făcută numai în dimineaţa zilei de 30 octombrie 1956, pentru a nu fi timp de măsuri potrivnice, iar studenţii să vină pe rând, doi – trei la adunarea UTM de la ora 14, unde se vor discuta revendicările studenţeşti cu conducerea de stat şi partid. S-a ales o alternativă temperată.
Înainte de ora 14, Aula Mare era deja plină, chiar şi coridoarele din jurul ei, aşa că s-a făcut propunerea să se meargă la cantina Institutului Politehnic ce avea o sală imensă cu balcoane, sală frumoasă în care se făceau serbări, dansuri. Treptat s-a umplut cu studenţi veniţi de la toate facultăţile timişorene, cadre didactice şi alţi cetăţeni intraţi întâmplător, din curiozitate sau în interes de serviciu de la Cooperativa Ochiul şi Timpanul, care au estimat prezenţa a peste 1.500 de studenţi din totalul celor 4.500 de studenţi ai centrului universitar timişorean. Pe tribuna, la masă au fost prezenţi rectorul Institutului Politehnic, decanii facultăţilor din partea gazdelor, ministrul adjunct al Învăţământului, tovarăşul Drăgulescu, care era şi profesor universitar la Facultatea de Chimie unde avusese un curs, iar din partea partidului, tovarăşul Micota de la UTM, tovarăşul Hertzbergher de la propagandă, tovarăşul Ilie Verdeţ supleant CC al PMR şi tovarăşul Wolf Pressman (devenit Petre Lupu după ce a studiat la Academia Ştefan Gheorghiu) ministru secretar de stat, care a spus cu mâna pe inimă: „Să spună fiecare tot ceea ce doreşte, că nu i se va întâmpla nimic!’’, după care şi-a luat mâna de la inimă, a ascultat şi a notat. Discuţiile au început liniştit, politicos, în spirit tovărăşesc, cu lipsuri ce trebuie remediate, apoi s-a amplificat de la vorbitor la vorbitor cu tot mai multe revendicări despre condiţiile de viaţă ale studenţilor. S-au dat cazuri de studenţii care dormeau noaptea prin sălile de cursuri, de medicinişti ce dormeau la mansarda facultăţi pe nişte saltele putrede, cazuri de studenţi ce nu aveau cartele, supiştii mâncau ce rămânea după cei cu cartele sau, destul de frecvent doi cu o cartelă, marea majoritate a acestora erau fiii ţăranilor spoliaţi de cote.
Prea puţine şi mici burse. Şi toate aceste lipsuri erau din cauza trupelor ruseşti, evitându-se cu prudenţă orice aluzie la conducerea de partid. Ajunşi în acest punct, din sală mai mulţi au strigat repetat „Afară ruşii din ţară!”, spiritul tovărăşesc a fost lăsat deoparte iar ’’reprezentanţii puterii politice sunt supuşi unui adevărat tir de acuze” (din raportul unui salariat al Cooperativei O&T) Tot mai mulţi studenţi luau cuvântul, se descărcau, se dezlănţuiau ajungând să vorbească despre daunele provocate de Sovrom, despre exploatarea uraniului şi a metalelor preţioase din Munţii Apuseni, şi au pus întrebarea cea mare „De ce dăm noi bogăţiile ţării ruşilor”. Tăcere în prezidiu. Apoi se revenea la mămăliga din cantine, la obligativitatea limbii ruse, la marxism-leninismul peste măsură, la documentaţia ştiinţifică ce era numai rusească. De la Facultatea de Construcţii, Aurelian Păuna, fiu de ţărani argeşeni sărăciţi de cote şi pământ a citit MEMORIUL fiecare punct a fost încuviinţat prin aplauze şi s-au mai adăugat alte, puncte propuse şi aprobate de studenţi. S-a creat un adevărat tumult când s-au înşirat toate revendicările: începând cu condiţiile lor de viaţă, cu cotele ţărănimii peste măsură, cu salariile de mizerie ale muncitorilor, limba rusă să devină facultativă şi ruşii să plece din ţară. Din sală s-a strigat „Suntem ţară independentă, să plece ruşii!’’ Aplauze, apoi din altă parte a sălii, „Vrem libertate! Unde sunt libertăţile prevăzute în Constituţie?’’ Aplauze. Cei din prezidiu erau încremeniţi de argumentele şi curajul prin care studenţii îşi cereau drepturile lor, dar şi pe cele ale tuturor cetăţenilor patriei. Un student de la Chimie Iulian Stanciu ce umbla cu un baston din cauza unei coxartroze, a ridicat bastonul în sus şi a strigat: Cum să simţi pulsul poporului dacă e încătuşat?! O tăcere cu fiori reci a cuprins marea sală şi toţi ochii au fixat pe cei de pe tribună. Ascultându-i cât de liberi şi adevărat vorbesc studenţii, reprezentanţilor politici le-a intrat frica-n oase, nu mai aveau putere să-i asculte, erau terminaţi – cum să aibă ei curajul să spună lui Dej să ceară ruşilor să plece din ţară, păi, ori plecau ruşii cu tot cu ei de gât şi-i aruncau peste Cercul Polar ori îi lăsau pe mâna studenţilor tot acelaşi sfârşit ar fi avut! Unul de la partid a găsit scăparea din această strânsoare, spunându-le studenţilor, sala era încinsă revoluţionar, că au notat propunerile lor, trebuie să le discute la Bucureşti şi au promis studenţilor că în trei zile se vor întâlni din nou şi le vor aduce rezultatele. Studenţii au acceptat şi le-au făcut culoar să treacă, în sală au fost slabe huiduieli dar un clar: Jos comunismul! Vrem libertate!
Cantina Institutului Politehnic devenise în aceste ore cea mai mare tribună a libertăţii a României din 1948 până în 30 octombrie 1956! După plecarea cadrelor didactice şi a tovarăşilor de la partid, au fost depistaţi câţiva salariaţi ai Cooperativei O&T şi daţi afară, continuând discuţiile aprinse pe marginea Memoriului, la care s-au adăugat şi libertatea cuvântului şi a presei! Aceasta era cea mai convingătoare probă a momentului, câteva ore, de libertate prin care studenţii s-au desprins de dictatura comunistă, entuziasmul lor era ca un burete ce ştergea de pe tabla neagră, în care trăiau, o ecuaţie absolut greşită de la început. Romulus Taşcă tot de la Mecanică a enunţat o axioma: Un om lucid nu poate trăi într-o dictatură, adevărat, supravieţuieşte numai dacă renunţă la luciditate şi vertebralitate ori devine sluga dictaturii.
În sală erau şi câţiva medicinişti şi în numele lor a vorbit, urcat pe o masă, Octavian Vulpe care, în numele Facultăţii de Medicină, a fost de acord cu punctele memoriului şi a cerut să se jure că vor lupta cu toţii până la rezolvarea doleanţelor: Şi studenţii au jurat! Atmosferă din sală era astrală, desprinsă, purificată total de îndoctrinarea şi dictatura comunistă, era o stare pe care studenţii nu şi-ar fi putut imagina vreodată, acum o trăiau cu toată firea lor. Au format un comitet coordonator cu studenţi de la toate facultăţile. Aplauze, erau alegeri libere nu aranjate dinainte ca la UTM. S-a hotărât multiplicarea Memoriului şi răspândirea la celelalte centre universitare iar o delegaţie va merge direct cu el la Bucureşti, la Gheorghe Gheorghiu Dej. Entuziasm şi aplauze. Ferm s-au hotărât ca, în cazul că nu vor primi din partea conduceri de stat şi partid răspunsuri favorabile în trei zile, după cum au promis, atunci să continue protestele în mod paşnic iar dacă vor fi arestări să facă demonstraţi deschise pentru eliberarea lor, să nu se prezinte la cursuri, să facă grevă, să antreneze şi muncitorimea timişoreană.
Se făcuse târziu, noaptea în luna octombrie vine repede, obosiseră de atâta entuziasm dăruit fericirii de-a fi liberi. Planul de-a face cunoscut memoriul lor în toată Timişoara şi mai departe în alte oraşe şi centre universitare era făcut, s-au găsit studenţi voluntari să ducă Memoriul mai departe în ţară, de unde vor da telefoane şi vor expedia scrisori la cunoştinţe de încredere, receptive şi de sprijin. Se despărţeau cu speranţe şi încredere în reuşită
Dar în timp ce studenţii, în sala cantinei, visau şi plănuiau o eliberare de sub ruşi, libertate şi bună stare generală, afară, Institutul Politehnic, cantina şi căminul era deja înconjurat de forţele dictaturii comuniste, de Miliţie şi Securitate, iar cei ce ieşiseră mai înainte au fost întorşi înapoi în sala cantinei. Atunci studenţii şi-au dat seama că revendicările lor nu vor fi luate în seamă, ci vor fi respinse de forţele brute ale partidului ce erau deja la uşa cantinei. În sală au intrat forţele securităţii, înarmate, iar ofiţerul lor a strigat, „ Drepţi, nimeni nu mişcă, la orice împotrivire se va răspunde cu foc !’’ Studenţii au încremenit la această ameninţare, erau şocaţi de situaţie, de acest asediu neaşteptat; ei cu un Memoriul libertăţii în gând şi în mâini iar securiştii cu automate şi degetele pe trăgaci. Era inegal, imoral şi ilegal, tipic comunist. A intrat comandantul securităţii, colonelul Vasile Negrea care sec, mecanic ca un robot al partidului ce era, a spus că au participat la o adunare neautorizată şi a citit o listă cu cei mai ardenţi, impetuoşi studenţi ce au luat cuvântul să se prezinte în faţa lui. Studenţi citaţi, câţi erau în sală, au ieşit senini şi demni în faţă. Imediat au fost preluaţi între arme şi duşi cu duba la Securitate. Era o primă listă incompletă, nu toţi informatorii şi-au dat deja notele şi nici toţi de pe lista nu mai erau în sală. Medicinistul Octavian Vulpe scăpase din cantină, dar nu a putut trece podul unde era un cordon militar înarmat peste care nu se putea trece, l-a ocolit pe departe şi a trecut Bega înot, undeva mai sus, strecurându-se printre patrule până la căminul mediciniştilor. Ceilalţi din sala cantinei, sub pază înarmată, severă şi sub ameninţări ca se va trage în caz de nesupunere totală, au fost încărcaţi în camioane militare şi duşi într-o direcţie necunoscută.
În acea noapte de octombrie, neagră, rece, plină de incertitudini sumbre, tenebroase în care camioanele militare duceau studenţii, practic arestaţi, la Becicherecu-Mic în barăcile militare de acolo, la regionala de partid din oraş luminile erau aprinse, se lucra intens. S-a luat legătura cu Bucureştiul care a dat ordin să se formeze imediat un comandament de criză ce va fi coordonat de tovarăşul Mogyoros Sandor (Alexandru Moghioroş – lăcătuş de Salonta care, ministru al agriculturii fiind, a dat ordinul arestării şi deportării moşierimii române pentru accelerarea colectivizării) ce va sosi, imediat, la Timişoara. Din comandament făcea parte Martin Isac prim secretarul regiunii, general Marcu Stan ce deja înţesase oraşul cu trupe militare, generalul Dragnea comandantul garnizoanei cel ce forma şi instruia gărzi cetăţeneşti pentru apărarea cuceririlor clasei muncitoare, colonelul de securitate Vasile Negrea ai căror subordonaţi cercetau şi triau toţi studenţii reţinuţi şi cadrele universitare suspecte.
Şi la Bucureşti, o mare parte dintre studenţi se informa despre evenimentele din Ungaria, discutau între ei, apoi puneau întrebări îndrăzneţe la orele de socialism ştiinţific şi în şedinţele UTM, începuse organizarea unor dialoguri cu organizaţiile UTM şi PMR şi manifestaţiuni pentru revendicări asemănătoare cu cele ale timişorenilor. Informatorii au alertat Securitatea, care a raportat partidului ce a intrat în panică şi a organizat, imediat, un comandament superior de criză sub comanda lui Emil Bodnăraş şi doi tovarăşi de-ai lui pe care el i-a făcut generali fără să aibă nici măcar stagiu militar satisfăcut: Nicolae Ceauşescu fiul lui Andruţă din Scorniceşti şi Szilagyi Ignac Leon (Leontin Sălajan, lăcătuş de Satu Mare) subordonând imediat Ministerul Forţelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura Militară, ce să mai lungim lista, subordonând toată ţara: „…avea dreptul de-a lua orice măsuri în vederea păstrării ordinii, inclusiv dreptul de-a ordona deschiderea focului dacă este necesar”. Partidul are toate drepturile, nu discută, execută!
Lasă un răspuns