Crâșma Roșie, renumita cârciumă dintre plopii cu soț, se profila maiestoasă și monumentală de parcă nimeni nu o va clinti din loc, nici nu-i va acoperi trecutul și prezentul cu scorniri sau vorbe de hulă. Semăna cu o jucărie, dacă o priveai de departe, din dealul Tohatinului sau dinspre lutăria priporoasă, din care a scociorât întreg satul ca să-și facă lampaci pentru case. Din șleahul pietruit cu prundiș din Nistru șerpuia o cărăruie îngustă, cam cât ar încăpea un cal. De se întâlneau doi călăreți, unul se da în lături.
Crâșma era acoperită cu olane roșii, de Turda, înconjurată de tufe portocalii de scumpie și de un crâng abia în timidă ivire, pe care îl sădise hangiul Toader Proțap cu a sa hangiță Gloria Fătu, adusă din regat, unde Proțap își făcuse serviciul militar. Rar de tot când mușterii veneau la crâșmă din direcția șleaului. Faimă rea avea Crâșma Roșie. Faimă rea de tot. Povestirile deveneau legende, legendele—povestiri. Dar printre ele mai sclipea și câte un fir de adevăr, ca o luminiță de licurici. Unele întâmplări ciudate și aproape neverosimile mi le-a povestit Cosma Brumă, mărginașul din Colonița, pe când era paznic de noapte și de zi în brigada de pomicultori și viticultori, condusă cu mult sârg de către Veniamin Zaidel, unul dintre puținii evrei agricultori.
Cosma Brumă, ca și Vaniușa Ababii, striga la intervale de timp bine calculate : ”Măi, care-i acolo? Stai că te văd!” Copiii satului cunoșteau prea bine acest șiretlic și se furișau pe căi numai de ei cunoscute, pentru că tare gustoși mai erau strugurii de muscat sau de fragă, iar strugurii de Perla de Sabo , care se pârguiau primii erau cei mai gustați și nu rămânea nicio bobiță pentru paznici.
Dar paznicii erau și ei oameni și aveau nevoie să se odihnească într-un cadru mai pitoresc. De obicei, după ce plecau muncitorii, ei prin semne bine cunoscute, se invitau pe malul lacului de pe șes, de unde se vedea amfiteatrul încărcat cu vii și livezi. Puneau la focul de campanie un ceaun burduhos, în care se nimerea vreo lișiță sau vreun șoldan și rar de tot pește, pentru că ei nu aveau sculele necesare de a-l prinde. Trosnetul lemnelor și fumul dulceag de pom fructifer le trezea în suflet poveștile neuitate, transmise cu multă grijă din tată în fiu. De multe ori își începea firul amintirilor moș Artimon Ababii, pe care lumea îl știa de Hariton, că așa-i zicea tot satul. Era un povestitor nemaipomenit, darv și un zurbagiu fără pereche. De data aceasta i-a luat-o înainte Cosma Brumă, care tocmai își pusese rânza la cale cu o pulpană de iepure și cu o litră de tulburel, făcut expres aici la tabăra lor de vară, într-un butoiaș dosit de ochii brigadierului Zaidel.
– Apoi, măi fraților, zicea el, ascultați ce-mi spunea răposatul taică-meu, Ilie Brumă. Voi știți prea bine ce om voinic a fost. Apuca taurul de coarne și-l dobora ca pe un mielușel. la vârsta de 65 de ani l-a avut pe Gheorghieș.
– Asta o știm, îl lua la rindea Artimon Ababii.
– Tu le știi pe toate, măi Hariton, dar asta nu-i din desaga ta. Să fi fost după marele cutremur din 1940 , când și râul Bâc se umflase în maluri și ștersese de pe margini toate chichinețele și maghernițele ovreiești, inundând Tăbăcăria și o parte din mahalaua Melestiu de lângă gara feroviară. Atât de tare se lărgise Bâcul ca și Dărușca lui Ștefan Stăvilă în șolduri.
Atunci, din nefericire, sau poate din bucurie pentru multe muieri, s-a dărâmat și Crâșma Roșie, până la temelie. Tot atunci s-a prăpădit și Gloria Fătu, de care nu s-a mai auzit nici până în ziua de azi. Zicea taică-meu, dar și eu o apucasem, era frumoasă ca o cicoare abia îmbobocită. Avea hangița asta niște ochi ce te fermecau. Si precum șleahul trecea prin apropiere, mușterii veneau din două părți: care dinspre Chișinău, care—dinspre Vad și Budești. Când ajungeau la Hotar sau la Cruce, că hangiul sfințise acolo o troiță, coteau înspre lutărie și de acolo, pe un drumeag înconjurat de salcâmi boierești, nimereau la Crâșma Roșie, încotrova parcă te mâna din urmă cel cu coadă. Tata Ilie spunea că de câteva ori, după ce vânduse niște animale și câteva puduri de grâu, și-a tras și el piciorul pe la crâșma Gloriei. Tatei, Dumnezeu să-l ierte, îi plăcea vinul fiert și rachiul monopol.
De aici, de unde stăm noi, se vedea ca în palmă harbuzăria din Fundătură, dar și Pădurea lui Costache Cheptene. Și, după cum vă spuneam, tata s-a nimerit pe la Crâșma Roșie cam pe la miezul nopții, pentru că se luase cu ziua târgului la iarmarocul nemțesc, care se afla cam pe unde-i acum stadionul. În crâșmă era lume puțină. Niște hoți de cai din Ciocana Nouă, dar și unul de pe la noi, care se făcuse tâlhar de drumul mare. Nu vi-l spun că poate să se supere Hariton, pentru că-i neam de al lui. Tata s-a așezat la o masă mai dinspre ușă. A cerut o cană de izvar (vin fiert) cu fierturi din plante culese pe clar de lună, neatinse de prima rouă. El ne spunea că nu era beat, era în toate mințile și nu vedea cai verzi pe pereți, când deodată, ca din senin se aude clocotitor și apăsat, toaca unui car. Iese tata în prag și vede o diligență albă, cu horboțică pe la loitre, parcă meșterită de Alexei Timofei sau Vanea Butnaru. și ceea ce l-a mirat cel mai mult erau caii. Doi cari suri, cu crupele lucioase. Erau caii preotului Serafim Calcatinge, iar diligența parcă o mai văzuse undeva, dar nu-și amintea unde anume. Pe capră, o mireasă și un mire . Nu erau de la noi din sat. Se povestește că erau de dincolo de Nistru, din satul Pârâta, se cununase în câșlegile Crăciunului și au vrut să treacă pe gheață, în partea cealaltă la bunicii din Vadul lui Vodă și când au ajuns pe la jumătate caii au început să bată pasul pe loc. Gheața pocnea ca o biciușcă și la scurt timp sania cu tot cu mire și mireasă, cu tot cu cai, s-a scufundat în râu și un vârtej i-a dus la fund.
– Ce s-a întâmplat mai departe? întreabă Hariton nerăbdător.
– Nimic neobișnuit. Tata și-a făcut semnul crucii și când a dat să deschidă gura, a rămas cu ea căscată, pentru că diligența s-a pornit spre Pădurea lui Fănuță, plutind lin, ca o pănușă, luată în iureș de buzele nesățioase ale vântului. și de acolo parcă și-a croit zborul spre Movila din Dealul Ciocănii, unde se zice că zac niște comori îngropate de turci..
– Nu-i chiar așa cum spui tu, măi Cosma, zise Artimon Ababii, bucuros că are și el dreptul la cuvânt.
– Și cum a fost, mă rog? se agită Cosma, înfulecând o pulpană de gâscă sălbatică, vânată din iazul de alături.
– Apoi a fost cam așa… Și eu, car nu-s prea mers la biserică, pot s-o spun cu mâna pe Biblie. Și tata Ștefan a văzut diligența asta, dar caii nu erau ai preotului Calcatinge, ci a boierului Hitu, bulgăroiul care i-a făcut pe mulți cu pământ.
Să fi fost în anul 1949, când s-au pornit deportările. Atunci, în luna mai, de Sfântul Neculai de vară, a nins ca în zi de decembrie și pe locul unde fusese Crâșma Roșie creșteau niște maci negri. Și cum a dat frigul s-au făcut ca niște clopoței. Și la orice boare de vânt se auzeau dăngănind cling-cling, cling-cling.
După aceasta diligența a dispărut pentru totdeauna și numai un marfar cu schelete de deportați trece prin preajmă și ropotul roților de tren bate în ritm sacadat: vă duc, vă duc, vă duc…
*
* *
Revista spaniolă Cuadernos del matemático (“Revista Ilustrada de Creación”), ce apare la Getafe (Madrid) şi al cărei director este reputatul scriitor Ezequías Blaco, publică, în numărul 49, decembrie 2012, în suplimentul Les cresson bleus, dedicat traducerilor din literatura universală, o amplă selecţie din volumul Elegiile de la Bad Hofgastein (Elegías de Bad Hofgastein) al poetului timişorean Eugen Dorcescu, în tălmăcirea cunoscutului poet spaniol Coriolano González Montañez. Cele 11 texte, în apariţie bilingvă, spaniolă – română, sunt însoţite de o detaliată bio-bibliografie şi de o fotografie ale scriitorului român. De menţionat că aceeaşi prestigioasă revistă madrilenă a mai publicat, în numărul său 41-42 din 2008, secvenţe extinse (de asemenea bilingve) din volumul de poezie Drumul spre Tenerife (El camino hacia Tenerife) al lui Eugen Dorcescu, volum încă inedit în acel moment, în traducerea Rosei Lentini şi a autorului.
Lasă un răspuns