Să scrii nu este simplu şi nici nu poţi în vreun fel să îţi dictezi momentele de creativitate sau de inspiraţie. Uneori o anumită stare de visare în scris te poate însoţi zile în şir, dar alteori este dificil să îţi exprimi chiar şi cele mai simple idei sau simţăminte. De ce se întâmplă aşa ceva? De ce nu poţi alcătui „la comandă” un material care să te reprezinte şi care deopotrivă să aducă bogăţie de cunoaştere celor din jur? Dificil de răspuns, fiindcă filonul materialului de valoare se află întotdeauna la adâncime, ascuns privirii şi săpăturilor superficiale ale celor care nu cunosc ce înseamnă profunzimea realităţii în mijlocul căreia trăiesc.
Şi de aceea, nu pot înţelege scrierea la cerere, în genul „introducerii fisei şi scoaterii textului solicitat”. Nu îmi dau seama cum ai putea să fii autentic în ceea ce exprimi, dacă procesul creativ este ghidat de imperativul urgenţei şi forţat sub presiunea timpului sau a cerinţelor editoriale din partea celui ce a comandat „produsul final”. Dimpotrivă, înţeleg scrierea ca fiind asemenea izbucnirii la suprafaţă a unui izvor ce vine din adâncurile fiinţei. Conform cu principiul zăcământului ce a atins masă critică, adevărata creativitate, adică tot ceea ce reprezintă şi exprimă gândirea profundă, se poate manifesta numai atunci când autorul este lăsat să cugete liber, să îşi stabilească tempoul uneori mai alert, alteori mai domol, în conformitate cu structura sa interioară şi cu dinamica explorării prin reflectare pe suprafaţa uneori mată, iar alteori strălucitoare, a cuvintelor „săpate” în scris.
Recent, am avut ocazia să studiez mai multe cărţi şi materiale dedicate diferitelor forme de jurnalism. Chiar de la început mi-am dat seama cât de puternică este dictatura audienţei şi cât de agresiv se manifestă presiunea editorială asupra autorilor de articole şi realizatorilor de emisiuni. Aplicându-se principii violente desprinse parcă din tezele darwinismului evoluţionist, prin care doar cei care se impun rămân pe scenă, se ajunge în final la producţii mediocre ce poartă însemnele brutalităţii, kitschului şi superficialităţii. Astfel, se ignoră faptul că marile producţii artistice au necesitat timp şi liberă exprimare din partea autorilor, cenzura şi imperativul audienţei fiind reduse la minimum. Şi din această cauză, producţiile media sunt în momentul de faţă atât de efemere, având termene reduse de valabilitate, cel mai adesea consumându-şi mesajul imediat după ce au fost prezentate.
Consider că este un lucru trist să alcătuieşti materiale ce vor avea o durată de viaţă ce se întinde pe lungimea a câteva ore, iar după aceea să o iei de la capăt pentru a adăuga o nouă producţie mediocră supusă tiraniei audienţei, timpului scurt de elaborare şi consumului imediat. Într-un fel, am nostalgia „clasicilor” literaturii şi artei, care ne-au oferit lucrări de mare profunzime, relevante pentru mai multe secole, uneori chiar pentru milenii sau poate chiar pentru întregul ciclu al istoriei umanităţii.
În plus, dopajul informaţional, sau mai bine zis îndoparea cu informaţii pregătite în grabă în regim de „fast-food”, are un efect de adormire a simţurilor publicului „consumator”, de alterare a bunului gust, a simţului estetic şi a conştiinţei valorii. Din această cauză, audienţa devine tot mai violentă în aşteptări şi mai brutală în ceea ce ea exprimă, teatrul „grecesc” fiind înlocuit cu circul „roman”, cultura fiind dată la o parte pentru monden, politică şi divertisment. De fapt, aceşti trei „vectori” de producţie media sunt „stâlpii” politicii editoriale a oricărui trust implicat activ în afacerea oferirii către public a unor emisiuni comerciale, vandabile, chiar şi cu preţul compromiterii noţiunii de comunicare reală, substanţială, bazată pe explorare şi cunoaştere.
La drept vorbind, am dorinţa redescoperirii artei de a compune frumos, cu sens şi aducând cunoaştere celor care vizionează, audiază sau citesc diferitele producţii media. Rabatul de la calitate în favoarea cantităţii nu face altceva decât să diminueze progresul societăţii în mijlocul căreia trăim. Trebuie să îmbunătăţim relaţiile dintre oameni printr-o comunicare de calitate, plină de sensibilitate şi generatoare de cunoaştere, altfel societatea va involua dramatic către stadiul de „junglă”, în care fiecare strigă în legea lui fără să mai asculte pe cel de lângă el.
De fapt, scandalul continuu din societatea românească este o consecinţă directă a acestor exerciţii de „strigăt necontenit”, care reprezintă nota dominantă a comunicării media din momentul de faţă, cu extensii nefericite la nivel personal. Nu mai există timp pentru relaxare, ci doar pentru o vorbărie fără de sfârşit derulată pe întreaga durată a zilei, ba chiar şi a nopţii, cu oameni încercănaţi dezbătând în direct în faţa unui public spectator la fel de obosit, dar neputincios să apese pe tasta de închidere a televizorului sau a calculatorului. Şi din această revărsare de informaţii de o calitate îndoielnică se nasc monştrii care ne devorează în ziua următoare prin decizii dintre cele mai hilare luate de către factorii de răspundere aflaţi sub presiunea unei audienţe neglijent prefabricate.
Şi de aici decurge aruncarea în derizoriu a adevăratelor lucrări de valoare, precum şi ignorarea autorilor care pun pasiune, suflet şi talent în realizările lor. Evoluând într-un anonimat nefiresc, producţiile de calitate se sting la periferia spaţiului media, centrul fiind ocupat de mediocritate şi superficialitate. Compoziţiile „comandate” reuşesc să umple uşor intervalele de audienţă, dar nu reuşesc să ofere o satisfacţie reală celor ce le urmăresc, fiind asemenea alimentelor impregnate cu tot felul de aditivi pentru culoare, gust şi miros, dar fără să hrănească pe cei care le consumă. Şi nu întâmplător, după „consumarea” unei producţii mediocre, senzaţia de gol te ia repede în stăpânire, determinându-te să stai la nesfârşit în faţa ecranului, fără a ajunge să înţelegi capătul, sensul şi scopul. Comentarii peste comentarii se tot adaugă continuu, însă fără să clarifice nimic, iar dezordinea se instalează de-a lungul întregului canal de comunicare dintre sursă şi audienţă.
De aceea, întrezăresc nevoia unei schimbări de abordare din partea celor care alcătuiesc programe media pentru a veni cu adevărat în slujba comunităţii şi a indivizilor ce o compun. Emisiunile culturale şi educative ar trebui să fie cele mai onorate în grila de programe sau pe Internet, alături de cele cu specific medical şi social, de care este atât de mare nevoie. Nu în ultimul rând învăţământul prin intermediul televizorului şi calculatorului ar trebui să fie reluat prin emisiuni gen „teleşcoală”, o noţiune considerată depăşită în România, dar bine reprezentată în spaţiul media din Statele Unite ale Americii prin programele de „Instructional Television”. Doar atunci spaţiul media va fi recâştigat pentru societate şi pentru comunitate, conducând la progresul real al ţării din care facem parte, precum şi al românilor de pretutindeni.
Lasă un răspuns