Peștera „Jgheabul lui Zalion” se află în Munții Rodnei (jud. Bistrița-Năsăud) și este situată la obârșia pârâului Izvorul Orbului, afluent al pârâului Valea Seacă pe versantul sudic al vârfului Valea Seacă (1002 m alt.). Este considerată cea mai dificilă și denivelată peșteră din România. Este dezvoltată în lungul unei diaclaze strâmte aflate în calcarele eocene din sud-vestul Munților Rodnei. Este foarte îngustă și presărată cu numeroase cascade. Lungime: 4513 m; Denivelare: -266 metri. Căi de acces: din Telcișor, pe traseul: Valea Telcișorului – Valea Seacă – peșteră; din Parva pe traseul: Valea Rebrei – Valea Rea – Obcina Rebrișorului – peșteră. Numărul de catalog al peșterii este: 1020/1. Jgheabul lui Zalion are orientare generală est-vest. După intrare (prin care apa pârâului din apropiere pătrunde la debite mari) se coboară o săritoare de 2,5 metri (la debite mari aceasta se transformă în cascadă). Aval de săritoarea de 2,5 metri, în tavan atingem +4,5 metri, cea mai ridicată cotă pozitivă a cavităţii. După circa zece metri se ramifică spre stânga (la cota -12 metri) o galerie joasă (0,3 metri înălţime), lată, neagră la culoare, umedă, puţin îmbietoare, care permite accesul în Reţeaua Done 1978, sistem de galerii labirintic pe orizontală şi verticală, cu denivelare de peste patruzeci de metri. Amonte de intrarea în Reţeaua Done 1978, din stânga cum se coboară în peşteră apare activul principal. Urmându-l la vale se ajunge la gurile a două puţuri de 15 metri, cel din dreapta captând apa. Se coboară printr-unul din cele două puţuri de 15 metri şi ajungem la un puţ de 22 metri (8 metri diametru) la baza căruia se atinge cota -52 metri; în peretele nord-vestic al acestui puţ există o comunicare cu Reţeaua Done 1979, iar în peretele lui estic o cale de acces (largă de 1 metru şi înaltă de aproximativ trei metri) în Reţeaua Done 1978. Circa 60 metri de scară, prinşi de un pilier situat cu aproximativ 10 metri înainte de buza lui P15 rezolvă coborârea celor două verticale. Trei pitoane fixate deasupra lui P22, de care se ataşează scara, permit evitarea coborârii chiar prin a doua cascadă.
După aproximativ zece metri de la baza puţului de 22 metri (o sală de șase metri diametru), pe dreapta galeriei principale apare o galerie laterală, din care soseşte un fir de apă: aici este intrarea principală în Reţeaua Done 1979 (un sistem de diaclaze, puţuri şi săritori în care mai există un scurt pârâu care se pierde la cota -57 metri). Pe galeria principală mai vine din stânga un afluent la cota -61 metri apoi soseşte altul, din dreapta, pe la cota -65 metri, care cade din perete. Acesta se pare că este pârâul care se pierde în Reţeaua Done 1979, la cota -57 metri. Până la cota -124 trecem prin două zone, lungi de câţiva metri fiecare, unde plouă destul de abundent din tavan. Galeria principală continuă de la cota -64 metri spre aval cu o înşiruire de diaclaze care devin în curând tot mai strâmte şi meandrate. Întâlnim scurgeri parietale. Începe aici unul dintre cele mai dificile sectoare ale peşterii, care îşi va menţine aspectul până la cota -124 metri: cu toate că înălţimea galeriei este mare sau foarte mare, distanţa dintre pereţi este foarte redusă, obligându-ne să înaintăm – în poziţie verticală sau semiverticală de obicei – cu o parte a corpului înainte, frecându-ne de pereţi (care sunt de obicei umezi sau uzi), împingându-ne simultan între ei cu mâinile şi picioarele (ramonaj), încercând să rămânem la mai mulţi metri deasupra podelei.
Una dintre grijile speologului este acum să nu alunece spre baza galeriei pentru că înţepenirea între pereţi se poate produce foarte uşor. Mai mult decât cele zise până aici, de obicei un acelaşi pasaj incomod nu seamănă/ nu este uşor de recunoscut privit la ducere şi la întoarcere, ceea ce duce la mare pierdere de timp şi efort pentru identificarea traseului pe care se poate circula (mai ales de către cei aflaţi la primele drumuri prin cavitate). Aval de cota -72 metri există un etaj fosil, lung de 40 metri. Vom urca pentru a ajunge în el: fie o săritoare de patru metri, fie puţul de doi metri. Suntem pe un nivel larg de 1,5 metri, cu bolovani prăbuşiţi pe podea şi cruste de gips pe pereţi. Trecem pe partea dreaptă a unui P4 (sprijin cu mâna pe peretele opus) apoi ne ghemuim pentru a putea începe să coborâm o săritoare strâmtă, înaltă de patru metri. Parcursul devine din ce în ce mai accidentat. Urcăm şi coborâm, trecem câteva pasaje „la respiraţie”, adică expirăm aerul din plămâni pentru a încăpea între pereţii galeriei (diaclaza „nu are” podea şi tavan). Mai jos de cota -95 metri urcăm 4 metri pe o formaţiune care barează galeria şi coborâm 7 metri pe partea cealaltă; apoi, din stânga – pe o distanţă de 20 de metri – apar trei afluenţi. Primul vine dintr-o galerie penetrabilă numai 4,4 metri (+3,5 metri denivelare), al doilea poate fi urmat pe un parcurs extrem de îngust şi noroios, lung de 24 metri, al treilea afluent apare dintr-o fisură. Mai jos de cei trei afluenţi panta creşte. Apar tot mai frecvent cuiburi cu helictite. Aval cu 80 de metri de la aceşti trei afluenţi, adică imediat mai jos de cota -124 metri, după ce am trecut peste o traversă subţire, situată la 1 metru deasupra apei, iată-ne pe buza unei cascade de 2,5 metri care cade într-un lac. De traversă se leagă o scară de 20 metri, care permite coborârea în bune condiţii şi a celorlalte două cascade care urmează. Imediat una de 3 metri, apoi Cascada Cristea, de 7,7 metri, formată din două trepte, care coborâtă pe scară sau coardă ne udă de obicei integral, până la piele. Nu departe în aval de lacul de la baza Cascadei Cristea, diaclaza devine impenetrabilă la nivelul pârâului (aici este cota -137 metri, Terminusul belgian). Dar se poate trece spre adâncul peşterii dacă urcăm (ramonaj strâns pe pereţii extrem de alunecoşi din cauza argilei) de la -137 metri la cota -129 (Pasajul Costel Roman) şi de acolo (peste câţiva bolovani încastraţi între pereţi; formaţiuni clasice şi helictite în zonă) mergem câţiva metri spre aval, ajungând la firul apei, la baza unei săritori de 4,5 metri. Imediat sosim la o cascadă de 5 metri. Aceasta poate fi depăşită pe deasupra, pe un pod instabil de bolovani, cale nerecomandabilă. O scară de 7-8 metri (amaraj natural la buză) permite coborârea chiar pe firul cascadei. Ajungem într-o sală de 6 x 3 metri, baza unui horn care suie în întuneric. Din el plouă abundent. Activul/ pârâul se pierde în stânga. Escaladăm panta opusă scării şi ne târâm pe sub tavan, pe un bolovan uriaş. Coborâm în celălalt capăt al lui şi observăm o galerioară plină de argilă. Ramonăm şi iată-ne într-o sală de 10x5x10 metri, cu stalagmite lumânări pe stânga. Paşii pot declanşa bolovani care cad în pârâul situat cu șapte metri mai jos de noi. În capătul sălii coborâm, printre bolovani, o săritoare de trei metri, apoi facem şpraiţ pe deasupra activului şi urmează un nou pasaj la respiraţie, cu nasul lipit de helictite. Ajungem iar la pârâu. Spaţiile devin apoi mai largi. Apar zone cu bolovani prăbuşiţi, acoperiţi cu argilă udă. La cota -150 metri, din dreapta, pe o cascadă de 3 metri, vine un afluent. (La optzeci de metri nord nord-est de acest loc se află Ponorul Zalion 2). Aval de cota -150 metri urmează două sute de metri destul de agreabili. Diaclaza este suficient de lărguţă pentru a nu ne mai freca în permanenţă de pereţi. Avansăm la mică înălţime faţă de apă, pe un fel de burete de stâncă, friabil pe alocuri. Înălţimea galeriei se menţine constant la peste zece metri.
Pereţii sunt uscaţi pe mari porţiuni, particularitate exclusivă a acestei zone faţă de aspectul general al peşterii. Apar, frecvent, scurgeri parietale subţiri. Se mai poate înainta pe un nivel superior pentru a depăşi scurtele pasaje unde trecerea pe activ s-ar face mai dificil. Ajungem la o cascadă de doi metri. În special marmita de la baza ei, pe care o bănuim adâncă şi are pereţi abrupţi şi lustruiţi, ne determină să fixăm o scară de cinci metri. După 40 de metri, pe care panta devine mai accentuată, la cota -177 metri ajungem la o cascadă de 2,2 metri, uşor surplombată, îngustă la buză, largă la bază (imaginea 84); în peretele ei stâng geografic am fixat un piton cu compresiune (lung de doar câţiva centimetri). O scară de 3 metri (metalică sau din chingă) este suficientă aici. Coborând această cascadă intrăm în Sala Domului Însângerat: 15 x 5 metri, cu 15 metri înălţime. Pe stânga, o curgere de calcit înaltă de peste opt metri este marcată la bază de o pată roşu carmin. Urcăm o pantă de bolovani pe sub care se infiltrează apa. Pe peretele drept apar cruste de gips, anthodite (flori de gips şi aragonit), iar pe acestea, stalactite buzdugan cu romboedri de calcit. În continuare vom urca şi coborî de mai multe ori, încercând să găsim pasajele cele mai comode pentru trecere. Mai întâlnim prăbuşiri de bolovani. Apar scurgeri parietale din care se desprind stalactite şi stalagmite. Înaintarea se face mai rapid, dar mai acrobatic, undeva la nivelul acestor formaţiuni. După 35 de metri de la locul cu anthodite, tot pe peretele drept apare o suprafaţă de 8 metri pătraţi cu romboedri de calcit lungi de până la 15 centimetri. În unele locuri înălţimea circulabilă a galeriei este de numai 1,5-2 metri dar diaclaza continuă mult în sus. Urmează o săritoare de 5 metri, pe care o coborâm printre formaţiuni, pentru a reintercepta pârâul subteran. Vom mai urca şi coborî de câteva ori. În fine, iată-ne într-o scurtă galerie fosilă, un fost meandru. Un locşor uscat, la fel ca şi în sala de la baza săritorii de 4,5 metri cu care se termină galeria. O scară de 5 metri (sau o coardă de 7 metri, cu noduri coada vacii pe ea) permite coborârea. Sala are 5x2x15 metri; pe peretele din dreapta, la 5 metri înălţime, observăm o formaţiune de un roşu aprins, asemănătoare unui mare papagal cu aripile desfăcute. Urmează în aval de „Papagalul Roşu” o porţiune de galerie ceva mai largă. Trecem apoi pe sub un horn al cărui capăt nu se vede şi din care plouă intens. Imediat apoi, pereţii se apropie. Sosim pe buza unei săritori cascadă de 5 metri, friabilă, argiloasă, pe care o coborâm cu o scară de 7 metri lungime, prinsă de nişte colţi de eroziune. Pârâul subteran se aruncă şi el pe lângă noi. Peretele săritorii este foarte friabil, argilos; din el se desprindeau bucăţi mari de stâncă. Urmează mai jos de această cascadă o diaclază strâmtă, udă, închisă la culoare, colţuroasă, alunecoasă, a cărei ultimă parte se face strivindu-ne puternic între pereţi, oprindu-ne ici-colo respiraţia, după ce suflăm aerul din plămâni pentru a micşora circumferinţa cutiei toracice şi a reuşi astfel să avansăm.
La capătul din aval al acestei diaclaze strâmte ajungem pe buza unei cascade de patru metri (cota -200 metri; care ar putea fi coborâtă şi la liber), urmată imediat de o cascadă de 8,6 metri. 15 metri de scară prinsă mai sus de prima treaptă a locului (amaraj natural, carenă) rezolvă coborârea. Pentru a mai evita ceva din duşul direct pe verticala de 8,6 metri ar trebui bătut un piton cu expansiune pe peretele din dreapta. La nivelul buzei lui P8,6 se deschide în peretele drept o galerie fosilă, cu podeaua formată din bolovani prăbuşiţi. Se poate evita cascada de 8,6 metri urcând puţin pe diaclază, chiar de la buza săritorii de patru metri. Se înaintează pe un nivel de eroziune şi după 10 metri expuşi (din cauza prizelor pline cu argilă) se ajunge în zona galeriei fosile pe care o vedeam adineauri iar de aici, prin coborârea unei săritori de 3,5 metri sosim într-o sală de 4x3x8 metri, unde vine şi cursul de apă. De abia ne uscasem cât de cât până aici şi acum, după coborârea acestor două cascade suntem iarăşi uzi până la piele (dacă există punte de cabluri montată pe deasupra cascadelor atunci scăpăm de un consum important de energie) (Atenţie! Nu folosiţi punţile de cablu pe care le-am montat noi. După atâta timp trecut de la instalarea lor nu mai sunt sigure, coroziunea a lucrat asupra rezistenţei trecerilor suspendate. Trebuie să montaţi alte punţi, repetând operaţiunile pe care le-am făcut şi noi.). După coborârea acestor cascade urmează un pasaj în patru labe prin apă (galerie îngustă de 0,5 metri şi înaltă de 1,5 metri), printre masive scurgeri parietale; te bucuri în pasaj că ai scăpat de jetul care te-a udat şi îngheţat. În curând tavanul se înalţă la peste 6 metri. Urcăm o săritoare de 2 metri, pe bolovani prăbuşiţi, apoi avansăm pe deasupra activului aflat într-un canion adânc de 1,5 metri. Pe peretele stâng observăm nişe cu foarte multe stilolite, unele atingând chiar un metru lungime. După vreo 80 de metri parcurşi spre aval ajungem la o cascadă de cinci metri care cade într-o sală aproape circulară, largă de trei metri, de unde urmează o galerie joasă şi îngustă; evităm apa (şi baia) urcând o săritoare de 3,2 metri situată în peretele din dreapta. Iată-ne într-un pasaj fosil, lung de 15 m, care se termină cu o săritoare de 4,1 m, destul de friabilă. Deasupra acestei trepte a fost montat bivuacul Clubului „Emil Racoviţă” Bucureşti în tura din mai 1986. De la locul de bivuac se coboară în Sala ceaiului, care are (4×3)x14 metri înălţime. Pe galeria parcursă de apă, după douăzeci de metri nu se mai poate înainta (cota -226 metri). Din sală urcăm spre vest o săritoare de 4 metri şi pătrundem într-o diaclază înaltă de peste cinci metri, cu bolovani prăbuşiţi pe podea, cu pereţii plini cu cristale de gips (şi probabil aragonit) şi formaţiuni (cristale de gips apar şi pe mari porţiuni din pereţii galeriilor fosile situate aval de cota -200 metri); urmează o succesiune de săritori. Vom ajunge în cele din urmă la un puţ de 9,3 metri, cu lac la bază; apoi, la cota -237,5 metri galeria activă devine impenetrabilă. Dincolo de puţ, spre vest, la cota -228,2 metri se află terminusul cartărilor din 1980 şi debutul explorărilor din 1985: Pasajul Clubului de Speologie Politehnica Cluj-Napoca. Aval de Pasajul Politehnica aspectul peşterii se schimbă esenţial: panta generală este de două ori mai mică decât până aici; pe porţiuni importante apare un etaj superior; volumul galeriilor creşte spectaculos.
Dacă până la Pasajul Politehnica au existat multe locuri cu modalităţi obligatorii/ unice de avansare în profunzime, după Pasajul Politehnica numărul acestora scade foarte mult. Vor rămâne de depăşit numeroase săritori, cascade şi puţuri. Dacă până la Pasajul Politehnica – datorită volumului mai redus al galeriilor şi circulaţiei umane mai intense pe un traseu practic obligatoriu – prizele aparent foarte solide care se rupeau atunci când călcai pe ele au dispărut treptat (dărâmate sub paşii exploratorilor), după Pasajul Politehnica şansele de a folosi sprijin incert cresc considerabil. Se diversifică mai jos de Pasajul Politehnica forma nivelelor de eroziune şi a meandrelor. Etajul fosil are prăbuşiri numeroase şi uneori masive. În sala de la cota -242 metri a fost montat un bivuac în august 1986. La cota -278 metri, deasupra unei cascade în clopot de 4,6 metri, soseşte din tavan un debit important, pe care instantaneu îl constaţi sensibil mai cald decât apa de-a lungul căreia am ajuns până aici. Peştera se termină cu un lac de sifon (cota -298,5 metri) – inabordabil după părerea noastră pentru scafandru; deasupra lacului urmele nivelelor superioare ale apei erau situate la trei metri înălţime. În lacul de sifon, cotit, ne-am bălăcit până la piept şi ne-am scufundat cu picioarele în argila submersă până la genunchi, încercând să observăm dacă nu cumva rămâne un loc aerat pe sub tavan, prin care să zărim o continuare a galeriei. Până la emergenţele de la Izvorul Rece mai rămân de la acest lac 515 metri în linie dreaptă. Ca morfologie generală a cavității, există o galerie în general unică de la intrare până la sifonul terminal, galerie pe care se adaugă (după explorările făcute până acum) sectorul de intrare (aspect tipic al acestuia de ponor văzut din subteran) şi etajele fosile din aval de Pasajul Politehnica. Peştera a debutat cu formare/ săpare în regim freatic (total inundat/ sub presiune) după care a trecut la o evoluţie în regim vados (spaţii aerate deasupra pârâului subteran), cu coborâre puternică pe verticală a circulaţiei subterane.
Speleotemele sunt răspândite pe aproape toată dezvoltarea cavităţii, îmbrăcând o mare diversitate de forme. Studiul unora dintre ele ar putea evidenţia aspecte deosebite din punct de vedere mineralogic şi cristalografic. Există lungi pasaje, în special până la Cascada Cristea, unde dacă atenţia ne este concentrată exclusiv asupra problemelor legate de înaintare (aşa cum s-a petrecut până la începerea explorărilor noastre) putem rămâne cu impresia că nu există concreţiuni (pe când în realitate ne sprijinim de ele – cruste cu mari suprafeţe!).
Ca paleontologie, în iulie 1978, în reţeaua de galerii din zona intrării, echipa Clubului de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti a descoperit o măsea de rinocer păros; determinarea aparţine paleontologilor Costin Rădulescu şi Petre Samson, de la Institutul de Speologie.
Jgheabul lui Zalion este o peşteră foarte dificil de parcurs. În special între intrare şi Cascada Cristea, dar şi între aceasta şi Pasajul Politehnica există multe porţiuni de galerie care arată mult altfel văzute din aval decât dinspre amonte, care se abordează altfel din amonte decât dinspre aval. Pentru că există puncte obligatorii de trecere – datorită îngustării galeriilor – numai cunoaşterea foarte exactă a tra-seului permite economii importante de timp şi efort. Montarea de tiroliene peste cascadele de la cotele -130 şi -200 metri aduce de asemenea economie enormă de timp şi efort faţă de soluţia coborârii şi urcării direct prin cascadele respective. De obicei, o echipă aflată pentru prima dată în peşteră are nevoie de 20-24 ore pentru a parcurge dus întors drumul de la intrare până la Cascada Cristea. În august 1986, grupul de patru persoane care a echipat traseul şi a transportat cele necesare pentru bivuacul de la cota -242 metri a avut nevoie de 23 de ore pentru a ajunge la cota locului de odihnă. În urma lor, o echipă formată din doi colegi care duceau bagaje neexcesive ca greutate şi volum a făcut 10 ore pentru străbaterea aceluiaşi parcurs; dar ambii cunoşteau bine peştera. Trebuie reţinut că există destule locuri unde nimeni nu te poate ajuta să înaintezi sau să te deblochezi din-trun pasaj incomod; un incident, ca de exemplu luxaţie la picior sau mână poate deveni o problemă extraordinar de complicat de depăşit. Sacul de peşteră (banana) trebuie să fie în permanenţă legat de posesorul lui şi să avanseze o dată cu acesta; mânere de prindere sunt necesare atât la cele două capete cât şi pe lateral. Funcţionarea perfectă a surselor de iluminare permite memorarea detaliilor de pe traseu (pasaje, prize, pelicule de argilă etc.) şi duce la multă economisire de timp şi energie. Este foarte important/ obligatoriu ca opririle ine-vitabile ale membrilor unei echipe să se facă de toată lumea în acelaşi timp. Aval de Pasajul Politehnica există încă numeroase prize aparent solide care însă cedează sub pasul speologului (din cauză că pe aici am circulat de mult mai puţine ori faţă de porţiunea dintre Pasajul Politehnica şi intrarea peşterii). Parcurgerea peşterii recomandăm să fie făcută numai după ce se deviază prin faţa intrării apa care se duce în subteran. Dispar astfel în bună măsură cascadele de pe săritoarea de la debutul peşterii şi de pe puţurile de 15 şi respectiv 22 metri situate în apropierea cotei zero.
Poate vă întrebați ce şanse mai există pentru a mări dezvoltarea/ lungimea Zalionului? În zona Pasajului Roman trebuie făcute escalade şi mai sus pe diaclază pentru a se vedea astfel dacă nu există cumva galerii situate la cote superioare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru: zona situată între cota -145 metri şi Papagalul Roşu; zona dintre cota -200 şi Sala ceaiului, cota -224. Ar trebui escaladat activul cald din zona cotei -278 metri şi cercetată cu atenţie zona superioară a galeriilor din etajul fosil care există imediat în amonte faţă de acest loc. Pentru toate cele de mai sus se impune prezenţa platformei de escaladă şi a catargului precum şi montarea unui bivuac de unde exploratorii să plece refăcuţi, odihniţi. În fine, ar trebui urmărită evoluţia Ponorului aven Zalion 2, unde sunt şanse de a găsi eliminat/ dispărut dopul de aluviuni de la cota -10 metri. Şi, încă nu trebuie eliminată posibilitatea de continuare existentă în Peştera 3 din Piciorul Negru.
Despre caracterizarea făcută Peşterii de la Jgheabul lui Zalion în 1964 – ca fiind cea mai dificilă din ţară – spuneam că nu este tocmai exagerată. Sunt aici galerii înalte şi strâmte în care dacă aluneci un pic mai mult decât trebuie rişti să rămâi sever înţepenit între pereţi; numeroase pasaje nu arată cât de cât la fel văzute dinspre aval şi amonte; parcursul are numeroase urcuşuri şi coborâşuri; sunt porţiuni de galerie unde cel mai apropiat coechipier nu are cum să-ţi vină în ajutor. Să adaugăm faptul că destul de repede după ce intri în peşteră este posibil să fii ud până la piele şi că duşuri consistente vor urma în mai multe locuri de pe parcursul cavităţii. Mai jos de Cascada Cristea, continuarea găsită de noi este şi mai dificil de atins şi parcurs: alte cascade, pasaje argiloase, prize din ce în ce mai puţin stabile; fără bivuac subteran nu poţi fi în formă ca să explorezi şi să cartezi. Iar mai în adânc faţă de incomodul Pasaj Politehnica, tot bivuacul subteran este soluţia care îţi permite să fii proaspăt pentru posibilele descoperiri. Atributul „cea mai dificilă peşteră din România” nu este potrivit în totalitate pentru că în alte peşteri de la noi sunt de depăşit, de exemplu, succesiuni de sifoane, cascade, sau pasaje la fel de acrobatice şi incomode. De fapt, niciodată nu se va putea face o „cântărire” exactă a dificultăţilor ridicate de o peşteră. Şi dăm doar două exemple: o săritoare poate fi trecută în joacă de cineva cu picioare lungi în timp ce pentru cineva micuţ de statură depăşirea ei va deveni problematică. O galerie cu toate dimensiunile înguste nu ridică obstacole deosebite cuiva de statură mai măruntă dar poate deveni total inaccesibilă pentru un speolog cu membrele lungi: oasele nu pot fi comprimate. Aşa cum noi am „zburdat” spre Cascada Cristea, până unde predecesorii noştri se cam chinuiseră să ajungă, nu este exclus ca exploratori veniţi pe urmele noastre să „zburde” şi ei până la o anumită adâncime a peşterii. Le dorim succces: la descoperiri şi la publicarea rezultatelor obţinute. Tot ce aţi citit şi văzut până aici este un rezumat al descoperirilor şi cercetărilor noastre din Peştera Jgheabul lui Zalion şi din perimetrul alăturat ei.
Peştera din Munţii Rodnei, nordul României, pe intrarea căreia (830 metri altitudine) se pierde în subteran apa unui pârâu, are 4.513 metri dezvoltare, 303 (-298,5/ +4,5) metri denivelare, 1.580 metri extensie. Parcursul subteran este fragmentat de numeroase săritori şi cascade, fiind 100% tehnic, sportiv. Există şanse de a mări dezvoltarea actuală atât prin escalade arficiale cât şi prin joncţiuni cu alte pierderi active sau fosile din zonă. Ca istoric, cavitate descoperită în 1958 şi explorată atunci pe 185 metri lungime şi -80 metri denivelare, a căpătata alte proporții. În 1973 se avansase până la 554 metri dezvoltare şi -137 metri denivelare; continuarea pe mai departe a fost considerată imposibilă. În 1978, Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti reia cercetarea şi explorarea cavităţii şi duce peştera – până în 1983 – la 2.378 metri dezvoltare şi 242 (-237,5/ +4,5) metri denivelare; înaintarea a fost oprită la o lamă dură de stâncă care atârna din tavan, dincolo de ea părând că există continuare. În decembrie 1985, o echipă a Clubului Politehnica Cluj-Napoca reuşeşte să spargă o parte din lama dură de stâncă şi depăşeşte astfel terminusul atins de clubul din Bucureşti. În perioada februarie 1986 – august 1986 cele două cluburi explorează împreună peştera iar grupul din Bucureşti continuă cartarea până la 4.513 metri dezvoltare şi 303 (-298,5/ +4,5) metri denivelare. Pentru a reuşi topografierea părţii profunde a peşterii au fost necesare două bivuacuri subterane: unul la cota -215 metri adâncime (63 de ore, adică 2 zile şi 15 ore) şi apoi altul la cota -242 metri (168 de ore, adică 7 zile). Jgheabul lui Zalion are în apropiere alte două peşteri mari: Grota Zânelor, 1.527 metri altitudine, 4.368 metri dezvoltare, 112 (-98,5/ +13,5) metri denivelare (explorată tot de Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti) şi Peştera Tăuşoare, 950 metri altitudine, 16.107 metri dezvoltare, 461,6 (-356/ +105,6) metri denivelare; cu ultima dintre ele este teoretic posibil ca Jgheabul lui Zalion să joncţioneze.
În această viziune, s-a creat Rezervația naturală „Tăușoare-Zalion” de la Gersa și a fost declarată monument al naturii în principal datorită prezenței cristalelor de gips și a unor fosile cu importanță științifică descoperite în cadrul ei (insecte, crustacei, lilieci). Cu mijloace auto se poate ajunge până în Telciu, Gersa și Parva, puncte de plecare spre cele două peșteri.
Peștera de la Izvorul Tăușoarelor are o dezvoltare de 16.107m și o adâncime de 461,6m (cea mai mare diferență de nivel din România). Ea drenează în subteran cursul epigeu al pârâului Izvorul Tăușoarelor. Galerii lungi și nu de puține ori înguste leagă sălile mari ale acestei peșteri tinere și active ce adăpostește relativ puține formațiuni carstice Se remarcă apariția a numeroase anthodite de gips și aragonit a căror elemente depășesc uneori 10cm lungime și sunt grupate în așa fel încât au aspectul unor crizanteme de piatră. Interesantă este și apariția unor depozite aluvionare stratificate, groase (peste 10m), care colmatează unele diaclaze ale peșterii. Studiul acestora este deosebit de important pentru paleoclimatologie.
Peştera Jgheabul lui Zalion este situată aproape de izvoarele Pârâului Orbului, afluent de stânga al Văii Seci. Accesul se face de pe Valea Telcișorului, iar în subteran se pătrunde pe o galerie descendentă care debușează într-un aven îngust ce nu depășește 3m, dar are o adâncime de 44 metri. Jgheabul lui Zalion are 4.513m lungime, iar adâncimea peșterii este de 303 metri. În cea mai mare parte peștera este foarte îngustă, pigmentată cu numeroase cascade. Formațiunile de peșteră sunt prezente pe tot parcursul. Peștera Jgheabul lui Zalion este considerată a fi cea mai dificilă peșteră din țară. Peștera din Bistrița Năsăud este un exemplu de gol tectonic, vizitarea peșterii putând fi efectuată doar de către speologi. Mulțumim lui Ică Giurgiu – Președintele Clubul de Speologie „Emil Racoviţă” Bucureşti, pentru descrierile făcute în cadrul expedițiilor de explorare la care a participat, oferindu-ne șansa de a trăi aproape „pe viu” fiorul aventurilor unei astfel de acțiuni în premieră. Jocțiunea dintre cele două peșteri ar crea un system carstic complex ce va depăși 20 kilometri ca dezvoltare. Lăsăm generațiilor viitoare această provocare de a debușa posibila legătură acum nevăzută dintre Peștera de la Izvorul Tăușoarelor și Peştera Jgheabul lui Zalion, scoțând din anonimat Complexul Carstic „Tăușoare – Zalion”. (G.V.G.)
Lasă un răspuns