Tradițiile au apărut din necesitatea de comunicare și de „înrolare” a fiecăruia în viața complexă a societății umane. Omul trebuia să se „înscrie” în legea nescrisă a Magnei Valachica (Legea Poporului), urmând perceptele vechi și bune ce au fost urmate și de către ceilalți participanți la viața cetății. Printre cercetările efectuate în anii precedenți în satele sălăjene referitor la obiceiurile din cadrul ceremonialului nunții au fost și cele legate de obiectele împodobite, obiecte folosite în cadrul obiceiurilor populare ca: lazlăul (steagul de nuntă), batistele și botele de chemători. În unele sate din Sălaj, un element de podoabă extrem de important în cadrul ceremonialului nunţii era „lazlău”, fără de care fetele nu se puteau mărita. Acesta era un element de bază care confirma faptul că mireasa a fost fecioară. Lazlăul era destul de complicat de realizat și trebuiau respectate anumite reguli. Astfel, pe un băț de aproximativ 1 m, se prindea o față de masă sau o năframă de dimensiuni mari pe care se fixau într-o anumită ordine alte baticuri și batiste și în vârf un „struț” din verdeață (buchet decorativ). Materialele textile folosite la realizarea steagului erau date de surorile miresei (domnișoare de onoare).
„Dacă nunta să făce sâmbăta, atunci, joia sara să făce lazlău: o botă mai lungă, de vârfu căreia să prinde o faţă de masă faină şi de faţa de masă să prindeu două năfrămi diferite de-o parte şi de alta. Să prinde o cunună de sasău tăt rotă pă după botă. Păstă baticurile alea să puneu patru batiste împăturate în colţuri şi una în mnijloc de cipcă. Dacă ai fost fată mare, musai era să ai lazlău. Batistile erau şi cumpărate şi făcute de cipcă. Lazlău şi botile chemătorilor să acăţau la streşina casei unde să făce nunta.” Așa își amintește Sabou Valeria, din Mal. „Lazlăul să făce în sara dinaintea nunții, miercurea sara, să adunau mulți și jucau la casa mniresei. Ala să agăța la grindă și bota ceie să zâce să hie de furcă la mnireasă, bota di la lazlău era furca mniresii, era grosuță. Unii feciori di la mnireasă să dădeu să rupă bota, să sfădeu. Lăzlăușu cota bota, el să ocupa, trăbuie să hie on lemn bun și tare că încărca mult pă ie: fața de masă, apoi două baticuri de-o parte și de alta, apoi batistile și rotă să făceu cununi din pospan. Sara împletem cununile și să prindeu rotă cu fir și de-o parte și de alta. Domne, ce petrecere era când merem să facem lazlău. Batiste erau patru în colțuri și una în mnijloc, aceie din mnijloc era mai mare. Alea să împrumutau, trăbuieu zece batiste. Lazlău îl țâne cineva cât stătei în biserică, apoi, când ajungei la casă mnirelui îl pune la grindă.
După nuntă să strâca lazlău.”ne spune Șandor Floare Marin. „Să făce lazlău la nuntă, pretinile mniresii făceu lazlău. Pă o năframă mare, cu franjuri să coseu batistile de lazlău, 6,7 batiste. Lazlău îl duce on fecior ales de mnire: frate, văr sau pretin cu mnirile. Lazlău să purta pă tăt parcursu nunţii” – zice Sârca Petre, din Plopiş. „Lazlău să făce de surorile de mnireasă tăt atunci când să făce cununa. La lazlău să pune zadia mnirelui, năframă neagră cu ciucuri negrii peste care se aplicau două baticuri de bârcă pă lături, unu deschis şi unu închis. În mnijloc să puneu două batiste, una de fată şi una de băiat. Din frunză de sasău să făce lanţ care să acăţa şi pă brău să pune o tijă care să îmbrăca în cunună de pospan sau toporaş cu hârtie creponată.” Așa își amintește Borz Sava, din Meseșenii de Sus. La Lazlău-Plopiș „Să făce laslău din chischineie mari să prindeu de o botă lungă, şi îl agăţa la casă câteva săptămâni. Era sămn că acolo o vinit fată nouă.”, ne spune Ciobanca Ana Bădăcin. Dat fiind faptul că lazlăul este încărcat de materiale speciale lucrate de către fete și femei în cadrul gospodăriei, precum și prezența lui în momente cheie ale ceremonialului nunții, steagul poate fi socotit un obiect de podoabă la fel de important ca și cununa miresei. Plantele folosite pentru decor îl încarcă de semnificații magice. Până acum nu au fost descifrate toate semnificațiile legate de prezența steagului în cadrul ceremonialului nunții. Steagul era însă un accesoriu nelipsit din nunta tradițională sălăjeană din comunitățile sătești în care acesta se desfășura.
În unele sate și feciorii care chemau la nuntă, chemătorii (mai apoi „brădarii” – cei ce duceau bradul și vestea nunții prin localitate, cu ploști de țuică și vin) aveau o „botă de chemător”, ce era de fapt un steag mai mic. „Să făceu și bote la chemători. Vineri sara să gătau că duminică începeu la chemat. Să găta haina cu batistă, cu mărjele, cu prime albastre și roșii să făceu aici la noi, amu în ultima vreme îs albe. Doi chemători îs la mnire și doi la mnireasă. Fetile gătau chemătorii. Botile erau îmbrăcate în pânză albă, jolj alb, să nu să vadă bota și pă ie erau aplicate în tri locuri pă botă ceva ornamente din cipcă. Amu, în ultima vreme erau de astea artificiale. Mai înainte să făceu bote cu hârtie creponată, cu flori bogate și pă umăr aveu o cunună așe, din pene de gâscă, îndoite frumos și aci în mnijloc le puneu ca și on fel de cireașă din staniol. Apoi o fost din plastic. Chemătorii începeu duminica la chemat și luni dacă nu gătau că mereu și pă sate și sâmbăta era nunta; mereu din casă-n casă, în tăt satu. Chemătorii erau pretini de-ai mirelui, de-a miresei, neamuri, verișori.”, ne spune Laslou Viorica, din Plopiș.
O altă piesă folosită în cadrul obiceiurilor din cadrul ritualului nunții era batista. Auxiliară în costumul femeiesc şi bărbătesc, îndeosebi a tinerilor, „batista de brâu”, era un element decorativ şi totodată, un detaliu prin care se putea comunica o anumită informaţie. Batista era și obiectul decorativ care se oferea în dar de către fete, feciorilor dragi la danț, dar acestea erau folosite și pentru decorarea steagului de nuntă. În unele sate de pe Valea Barcăului batistele erau oferite în dar atât de fete feciorilor, cât și de feciori fetelor la încredințare: „Atunci și fata dăde batistă la fecior și fecioru la fată, la încredințare că atunci nu erau inele. Aceie îi batista care i-am dat de încredințare la bărbatu mneu. Îi făcută de mine, tărcată fain cu flori. Cum i-am cusut chemeșa în guler așe-i în colț la batistă făcute florile. El mi-o dat și mie o batistă cum i-o cusut mă-sa, albă, cu cipcă.
Feciorii purtau mânecări, ale erau separat și să trăjeu numa pă mâneci, erau tărcate fain, așe purtau aici tinerii, numa feciorii.”, își amintește Moșincat Iuliana, din Halmășd. „Când ne-am luat noi, era părintile Bercea, atunci să făce încredințare, trăbuie să ne încredințăm, să-i dai credință unu la celălalt. Noi ne-am cumpărat batistile, schimbai batistile: io îi dădem ei, ie îmi dăde mie.” Zice Pavel Nicolae, din Preoteasa. Ca atâtea alte obiecte care, în vechime, împleteau armonios latura materială cu cea spirituală a vieții, în zilele noastre batista şi-a pierdut din semnificații, fiind folosită ritualic doar în mod excepţional. Cu toate că astăzi nu conștientizăm pe deplin, în tradiția românească întâlnim batista în toate etapele importante ale vieţii: naștere, nuntă și înmormântare și în toate obiceiurile care derivă din acestea. Batista poate fi simplă și era utilizată în ritualurile funebre sau putea fi decorată cu o gamă largă de motive și culori, la care se adăugau inițialele, anii sau textele care ne dezvăluie povestea acesteia. Demult, acest obiect făcea parte din drumul inițiatic al fetelor, fiind printre primele piese de port cusute de acestea, care dovedeau priceperea, hărnicia și capacitățile lor creative, știut fiind faptul că, cel mai adesea, un motiv ornamental nu era pur și simplu copiat, ci era complet regândit, dar încercând să se respecte anumite norme de redare, în funcție de destinația cusăturii. Dacă astăzi preferăm să ne exteriorizăm sentimentele folosindu-ne de multe ori de obiectele inventate de societatea actuală sau de sărbători care nu ne aparțin, cu o sută de ani în urmă frământările sufletului erau transpuse pe pânză, mai ales pe pânza batistelor pe care fetele le dăruiau flăcăilor pe care-i îndrăgeau, la prima horă la care luau parte.
De cele mai multe ori acest dar însemna acceptul ei pentru o eventuală căsătorie, urmând ca ulterior părinții și bătrânii să discute aspectele pragmatice ale acestui eveniment. Tot în chip de promisiune, batista era oferită flăcăilor atunci când plecau în armată, aceasta putând fi considerată, alături de alte obiecte date cu această ocazie, o amuletă capabilă să-l apere pe cel drag și să-l aducă sănătos la mireasa lui. Textele care apar pe aceste pânze nu sunt foarte variate, ele încercând să marcheze în principal creatoarea, destinatarul, anul realizării și, eventual, evenimentul. Batistele erau realizate din pânză albă țesută în casă și, ulterior, din jolj și erau brodate în tehnica cruciulițelor sau a broderiei peste fire, cele mai noi. Făcute de așa manieră încât să poată fi purtate împăturite în trei, în patru, sau purtate desfășurat, fiind prinse la brâu. În toate cazurile, batistele erau şi frumos decorate cu motive florale, geometrice, solare, ceea ce le conferea un aspect deosebit. Batista fetelor frumos brodată, luată de la brâul fetei, semnaliza mesajul de simpatie faţă de ea şi intenţia de a o conduce acasă şi a comunica cu ea. Batista dăruită de fată unui fecior care pleca la armată sau învăţătură el o socotea drept talisman, purtată ca simbol al credinţei şi fidelităţii, îndeplinirii promisiunilor rostite la despărţire la plecarea în armată. Astăzi, aceste forme simbolice de comunicare a sentimentelor de dragoste între tineri prin intermediul batistei de brâu a dispărut. Utilizarea batistei de brâu uneori se întâlneşte pe scenă în reprezentări făcute de ansambluri populare.
„Batista ave on rol important la joc. La jocu la şură erau tri danţuri: românesc, unguresc şi bărcăunesc, zâceu unu, era on pic de pauză, apoi al doilea şi când găta al triilea era gata. Fetile, după ce făceu 7 clase aveu voie să margă la danţ. Fecioru pă care fată o plăce îi lua batista.” Spune cu drag Văsăliuţ Ludovica, din Doh. „La danț avem batistă, o țânem fain între jejite, când jucai cu mâinile pă umerii feciorilor, să țâne așe batista, să să vadă. Să mai pune și la brău, așe pă colț. Ț-o furau feciorii, o luai di la unu la alu. O-am furat di la unu, atâta o tăt cerut di la mine, era a cuiva și i-o luat și apoi o-am dat înapoi.” Își amintește Șandor Floare a lu Marin. „La noi, pă Valea Barcăului, fetele purtau pe cap o coroniță iar în zilele de sărbătoare, când mergeau la joc, la “danț” aveau batistă cu modele frumoase cusute pă ie.” Ne zice cu dor Sabou Ana, Preoteasa. „Aici, în Plopiş, la credinţare, fata îi dăde feciorului batistă faină, cusută.”, aflăm de la Sârca Petre, din Plopiş. În alte sate de pe Valea Barcăului, miresele erau cele care prindeau în piept batistele chemătorilor: „Mireasa pune batistă în piept la chemători şi la lăzlăuşi, unile erau cumpărate da mai demult erau făcute din jolj şi rotă cipcă şi făceu flori pă ele cu acu.”, ne mai zice Sabou Ana, Mal. În comunităţile maghiare din Sălaj, batistele sunt purtate de feciori la buzunare: într-o parte două, iar în cealaltă parte trei, duminica, la danţ. Batistele erau făcute de drăguţele acestora din „jolj” sau pânză albă de prăvălie. Erau late de 20-30 cm, tivite cu dantelă croşetată de mână, având brodate la colţuri motive florale în cruciuliţe cu roşu şi albastru sau roşu şi verde şi iniţialele numelui feciorului şi, eventual, al fetei. Cele mai recente erau brodate „peste fire”, iar de jur împrejur se scrie numele întreg, anul confecţionării sau chiar un vers cu „Nu mă uita”, fiecare cuvânt sau chiar literă cu altă culoare. De asemenea, din costumele de nuntă şi accesoriile chemătorilor şi domnişorilor de onoare au dispărut „batistele de nuntă”, care erau răspândite prin anii 1930-1960. Aceste batiste de nuntă se brodau prin punctul de cruciuliţă, neted pe fire numărate sau liber desenate. Motivele des întâlnite exprimau simbolic monograma miresei şi a mirelui sau un motiv floral.
Lasă un răspuns