Printre comorile Dobrogei se numără și mulțimea de tumuli, gorgane ale antichității și preistoriei, moșteniri ale sciților, geților, grecilor sau bulgarilor, movile presărate peste tot pe câmpiile ei. Aceste „clădiri”, monumente ale trecutului, serveau poate și ca observatoare astronomice (sau repere topografice), dar în general „serveau” ca morminte ale căpeteniilor neamurilor care s-au perindat pe aceste meleaguri (vârful dealului, ca „loc al căpățânii”; loc de unde se va ridica Păpușa, Cel Ales, Salvatorul Lumii). În Bulgaria acești tumuli traco-geți au fost de mult cercetați, iar piese din interiorul lor sunt expuse în diferite muzee. Pe Valea Regilor Traci din Bulgaria se pot vizita acești tumuli acum deschiși și conservați, fiind incluși în circuitul turistic. În România încă nu se știe ce conțin cu adevărat toți tumulii. Ce cunoaștem este că în iulie 1929 Oreste Tafrali (1876-1937), istoric român și profesor la Catedra de Arheologie și Antichități a Universității din Iași, a efectuat cercetări cu privire la tumulii din județul Constanța. În regiunea Techirghiol (jud. Constanța) aceștia sunt mai rari dar, pe moșia lui Chiriac Nițescu și pe locul vecin, proprietatea comunei, se ridicau în mijlocul câmpiei o serie de cinci tumuli dintre care doi prezentau urme de violare, mai veche și mai recentă. Ei sunt înșirați de la sud la nord, având o înălțime de patru-cinci metri și diametre între 37 – 50 metri. Alți doi tumuli mult mai scunzi, având aceiași orientare sud-nord se găsesc la marginea satului Techirghiol, în cimitirul musulman care, este presărat cu fragmente provenind din clădiri grecești sau romane ce au fost odată.
Despre acești tumuli, pe care cu îngăduința primăriei și a preotului cultului musulman, i-a cercetat prin săpături până la stratul de „pământ sănătos” scrie Oreste Tafrali următoarele:„Dispozițiunea lor paralelă cu țărmul mării, absența de unelte sau alte urme și de oseminte ne îndreptățesc să credem, că acești tumuli aveau o destinație defensivă a unei populațiuni, care locuia în interiorul Dobrogei și căreia îi era teamă de un atac venit dinspre mare. Ei se aseamănă, dealtfel, cu tumulii de aceeași dispoziție, aspect și importanță, de lângă poarta Tomisului (Nord) a cetății Callatisului, în imediata apropiere a țărmului. Ei sunt ultima etapă a unei linii care se vede în orizont, alcătuită din numeroși tumuli, de o înălțime și o însemnătate mai mare.” ne spune Oreste Tafrali. Mai departe acesta relatează despre fortăreața scitică de la Techirghiol, unde se află urmele uneia dintre cele mai vechi așezări „barbare” decoperite în Dobrogea, dar și despre săpăturile la unul dintre tumulii de pe moșia d-lui Nițescu, dintr-o vreme în care nu se intervenise totuși atât de mult în preajma acestor vestigii antice: „Sistemul de fortificație, alcătuit din tumuli, nicăieri nu apare mai evident ca în fața fostului sat Urluchioi, situat la Sud de Techirghiol. Urluchioiul, este astăzi părăsit din cauza malariei și numai cimitirul său, în care se văd multe pietre provenind din clădiri greco-romane, arată locul unde se ridica odinioară. În fața lui, spre est, între două șiruri de dealuri destul de înalte, se întinde un braț mlăștinos, plin de stufăriș și de miasme pestilențioase, al lacului Techirghiol. Atât pe malul răsăritean al acestui braț, cât și pe-cel apusean, la vreo aproximativ trei kilometri de Urluchioi, se ridică o serie de tumuli compacți, care au aspectul unei formidabile fortărețe. Am căutat să-mi dau seama de cea care se afla în apropierea Urluchioiului pe șoseaua care merge spre sud. Aici, în adevăr caracterul de fortificație nu se poate tăgădui. Populațiunea barbară care a ridicat această formidabilă fortăreață, s-a servit bine înțeles și de configurația terenului, dar l-a utilizat cu măestrie și l-a corijat, întărindu-l în părțile sale vulnerabile. Ondulațiunile terenului sunt alcătuite de un prundiș (material sedimentar aluvionar), care este astăzi exploatat. În anumite locuri, ele au fost modificate prin mâna omului. Printre tumuli trec șanțuri mai mult sau mai puțin adânci. Pe alocurea se zăresc punți de trecere în formă de „dos d’âne”. La colțurile cetății se ridică, ca niște turnuri de rezistență mai mare, tumuli mai mari. Ei trebuiau să fi fost inexpugnabili atât prin înălțimea lor, cât și prin povârnișurile lor repezi, foarte greu de urcat pentru asaltatori. În mijlocul cetății, trece un șanț, care o împarte în două. Aproape de capătul său, în spre sud, se înalță cel mai înalt și mai însemnat tumulus, ca un fel de donjon, centru de extremă apărare.
Terenul înalt al cetății, dinspre șoseaua care vine dela Tekirghiol și se îndreaptă spre sud, a fost modificat de mână de om, accentuându-se tumulii naturali, ce existau pe aici, și săpându-se șanțurile necesare apărării sale. Cetatea de la Urluchioi, de un aspect inexpugnabil, este mai caracteristică, decât cea de lângă Mangalia, în drumul înspre Ghilingic, descrisă în precedentul meu studiu. Ea merită să fie studiată cu de-amănuntul, ridicându- i-se și planul în chip exact. Pentru aceasta, mijloacele materiale și tehnice mi-au lipsit. M-am mărginit din cauza aceasta, să explorez unul din cei cinci tumuli de pe moșia d-lui Nifescu și anume pe acela, care prezenta urme de săpături recente. Aceste săpături mi s-au părut că nu prezintă gravitate, căci ele fuseseră făcute de cercetători de comori, cari au lucrat noaptea, fără regulă și în chip precipitat. Totuși direcțiunea începutului de tunel, pe care l-au practicat, era cea care mergea spre ușa construcțiunii, ce-aveam să descoper. Tumulus-ul are un diametru de la est-vest de 49 metri, iar de la nord-sud 37 m. Căutătorii de comori dăduseră deja peste niște lespezi mari equarrisate. Am început explorarea movilei de sus în jos. Am întâlnit mai întâi un strat de pământ negru, apoi unul subțire de nisip, în urmă un al treilea de pământ galben, după care a apărut unul negru, presărat pe alocuri de urme de pietriș. În aceste paturi, am ieșit la iveală cioburi de ceramică greacă și romană, între altele un cioc de ampulă cu smalțul negru caracteristic artei grecești. Atingând adâncimea de 3,2 metri de la vârf, am dat peste o zidărie de pietre cioplite, bine equarrisate, din care unele aveau dimensiunile acestea: lung 1m,20 1m,90; lățimea 0,6 metri și grosimea 0,3 și 0,40.
Degajând toată construcția în interiorul ei, mi-am dat seama că eram în prezenta unui mormânt cu cupolă, unicul exemplar ce-l avem în țară. Cupola s-a surpat încă din vechime cu prilejul siluirii mormântului. În adevăr, pietrele care o alcătuiau s-au găsit prăbușite în fundul încăperii, iar din scheletul mortului n-am găsit nimic, ci doar de cal fragmente de craniu și de tibie. Scheletul probabil fusese așezat pe pământul gol, așa cum am constatat și în mormântul de lângă Callatis, pe care l-am descoperit intact. Și acolo scheletul barbarului era așezat într-o cuvă de pietre frumos equarrisate, dar fără fund de piatră.
Încăperea mormântului este perfect pătrată de 2m,90 x 2 m,90. E curios sistemul întrebuințat de arhitect pentru a trece de la planul pătrat la cel rotund, spre a ridica pe acesta cupola sa. La cele patru unghiuri a așezat de-a curmezișul lespezi equarrisate de 1m,30X0m,40, obținând astfel un fel de pandantive primitive, totuși capabile de a permite trecerea de la planul pătrat la cel circular. Bolta era alcătuită din pietre destul de mari, din care cea mai mare, cheia, măsoară 0m,80 x 0m,80 x 0m,35. Intrarea în mormânt se făcea printr-o largă deschizătură, un fel de ușă ale cărei ușiori monoliți măsoară 1m,90 x 0m,40 x 0m,40. În paturile de pământ, care alcătuiesc acest tumulus, am descoperit un mare număr de pietre cioplite grosolan în chip de animal. Unul pare a reprezenta capul unei oi sau vaci (taur?), întors spre dreapta. Se distinge ușor conturul și ochiul scobit exact la locul său. Al doilea înfățișează deasemenea capul unui animal cu gâtul și începutul corpului său. Urechia este indicată în chip învederat și mai ales ochiul se arată printr-un cerc săpat cu un instrument. Aceste sculpturi primitive sunt identice cu cele descoperite de mine în mormintele barbare de lângă Callatis. Ele aparțin aceleași populațiuni și aceleași epoci, adică Sciților, care locuiau în interiorul Dobrogei prin veacurile al 4 -1 î.Hr. și 1-2 d.Hr.. Această populațiune împrumutase de la greci (eleni) tehnica construcțiunilor mormintelor lor: 1) cuva sau sarcofagul cu pietre equarrisate, acoperită cu lespezi mari; 2) mormântul boltit cu cheie de boltă (mormânt cu cupolă fiind întrebuințat de greci încă din epoca miceniană (vezi tezaurul lui Atreu). Barbarii băștinași ai Sciției Minor săvârșeau la îmmormântare un rit special: îngroparea de figuri de animale domestice, de pești, de păsări, care alcătuiau probabil ofranda sau jertfa obișnuită pentru mort.” Trebuie avut în vedere că, până în secolul 5-4 î.Hr. singurul drum care ducea de la cetățile din nord Histria și Tomis, la Callatis (Cerbattis-Mangalia) și mai departe de-a lungul țărmului, era cel de la Techirghiol, Urluchioi, lacul de astăzi fiind în acea vreme un golf al Pontului Euxin. Astfel fosta cetate de la capătul extrem al fostului golf, constituia o etapă naturală pe acest drum de coastă în lumea antică timpurie. Vizitând Valea Regilor Traci din Bulgaria aveam să văd această tehnică de construire a tumulilor funerari aplicată în fel și chip, cu o cupolă, cu două cupole, etc.
Înmormântarea în acest fel asigura posibilitatea revenirii la o nouă viață, dar și posibilitatea de a fi tot conducător, recunoscut după armură, sau elementele simbolice ce l-au însoțit pe cel decedat. Coroana de Frunze (de aur, de laur, etc.) asigura locul fruntaș. Viețile erau reprezentate precum frunzele în Copacul Vieții. Totul era ca sufletul să revină pe același ram, continuându-și ascensiunea spiritual. Sculpturile animaliere primitive reprezentau „forme” ce se doreau revenite la viață, după Marea Metamorfoză Planetară ce vine periodic.” Ca principal obiect de inventar, în mormintele Jamnaja, este ocrul roşu. El apare frecvent sub formă de bulgări, dar şi de praf, fiind plasat atât pe fundul gropii, cât şi pe oasele defunctului. Ocrul roşu reprezintă sângele celor răniţi, fie om, fie animal, precum şi flacăra focului, omul preistoric identificând culoarea roşie noţiunilor de viaţă şi de moarte (sau reprezintă fierul din sânge care ne trage magnetic să avem o soartă peste „7 neamuri”, precum cardul magnetic – fenomenul de histerezis). Alte obiecte de inventar din mormintele tumulare sunt: -inele de buclă, din bronz, cupru, argint şi chiar aur; șiraguri de mărgele (perle) realizate din caolin şi vopsite de obicei în verde; unelte din silex (întâlnite şi în necropolele altor culturi preistorice). Însemnările istoricului Oreste Tafrali devin importante pentru că oferă imaginea unei părți din istoria litoralului nostru, atât de frământată timp de câteva mii de ani și ne oferă acces la ceva ce s-a pierdut în timp (Mormântul – tumular cu cupolă de la Tekirghiol). Poate o reconstituire a sa într-o sală muzeală va ajuta la recompunerea unui ritual finerar antic și a unui moment de evoluție a civilizației aflate la malul Mării Negre… (George V. Grigore)
Lasă un răspuns