Numele unui hotel American a devenit simbolul presei crazy. O nebunie întreagă pe scara puterii s-a transformat în cel mai mare scandal de presă din istoria Americii. În urma unei spargeri la Hotelul Watergate, se descoperă că oamenii președintelui american Richard Nixon au pus sub ascultare opoziția! Și a doua neregulă antidemocrată de proporții a fost faptul că toată Campania de realegere a lui Nixon s-a făcut cu fonduri provenite din surse suspecte. Scandalul a generat o carte, după care faimosul regizor Alan J. Pakula a făcut un film All the President’s Men / Toți oamenii președintelui (1976). Deci filmul este o ecranizare. Cartea a fost scrisă de jurnaliștii Bob Woodward și Carl Bernstein, care au fost chiar eroii investigației. Filmul este bazat pe fapte reale și este un delir de groază ce sarabandă a însemnat investigația, să descoperi în „toți oamenii președintelui” firul fraudei, felul cum se leagă nodurile. Cei doi jurnaliști reușesc cu dibăcie și eforturi considerabile să dea de urma fraudei. Afacerea a fost ca un labirint bine mascat, dar reporterii găsesc firul. Fiindcă o găsesc pe Ariadna, adică o contabilă republicană, înfricoșată de repercursiuni, care le spune doar inițialele numelor infractorilor, care au manipulat banii, sute de miliarde de dolari. Desigur, la un moment dat, a apărut și un personaj din umbră, neidentificat, care le-a furnizat date secrete. Toată această afacere se întâmpla în 1972. Ceva asemănător s-a repetat și în „Afacerea Capitoliul”, să-i spunem, a realegerii lui Trump, care acum este urmărit pentru fraudarea democrației, prin mii de documente extrase de la Casa Albă. Iar acum Trump sfidează pe toată lumea, inclusiv Tribunalul, și candidează pentru un nou mandat. Iată „modelul” de democrație care apără frauda, corupția, dezumanizarea, batjocorirea votului și a libertății. Demisia lui Nixon a salvat democrația americană, dar Trump este un caz mult mai complicat. Eram în America atunci când marii actori au protestat față de alegerea lui. De pildă, Robert de Niro a spus că „un președinte ca Donald Trump este o rușine pentru America”.
Dacă mai trăia, Pakula realiza un film și după acest subiect real. În felul acesta, reabilita democrația americană. Atât timp cât arta și presa sunt libere, democrația funcționează. Alan Jay Pakula (1928-1998) este regizorul care a atacat subiecte delicate, reușind să convingă, fiindcă a știut să introducă suspansul în orice tip de povestire. Or, în All the President’s Men e un continuu suspans. Suspansul este generat în primul rând de acele personaje care trăiesc cu frică. Psihologia fricii este perfect aplicată în cazul contabilei republicane care face dezvăluirile. Ca să se elibereze de angoasă, femeia face aceste dezvăluiri, însă tot cu teamă, cu multă precauție. Suficient însă ca isteții jurnaliști să știe să facă nodurile firului fraudulos. Și toate filmele lui Pakula au acest tip de suspans, de psihologie enigmatică. Montajul este rapid și combină lumina cu clarobscurul, iar sonor creează o atmosferă de teroare. Cred că Frica este personajul principal al acestui film. Frica generază suspansul. Așa se întâmplă și în alte filme celebre realizate de Pakula, precum Klute, Corporația Parallax, Sosea odată un călăreț, Joc de interese, Presupus nevinovat, Dosarul Pelican, Prieten și dușman sau Alegerea Sophiei, despre Holocaust, ceva terifiant, în care mama, Sophia (Meryl Streep), trebuie să aleagă între cei doi copii ai ei, care să fie sacrificat/gazat! Este suprema teroare sadică nazistă.
Evident că și Bob (Robert Redford) și Carl (Dustin Hoffman) trăiesc sub teroarea fricii, pentru că lista corupților este uriașă, cercetarea fiecărui nume este un coșmar. Până la urmă, cu ajutorul unui redactor șef curajos, de la „Washington Post”, ziarul unde erau angajați cei doi jurnaliști, articolele incriminatorii au fost publicate, iar adevărurile dezvăluite l-au determinat pe Richard Nixon, aflat la a doua legislatură, să-și dea demisia. Tot acest labirint de fraude, extrem de sofisticat, odată dezvăluit, a dus la întărirea democrației americane. În joc au fost personaje de toate națiile și calibrele, care au generat o mafie foarte originală, o mafie a puterii și a corupției, care a devenit un fel de suport pentru cei „condamnați” să trăiască din fărădelegi. Așa este azi și procesul dintre Pfizer și Moderna, fabricile de medicamente care au câștigat miliarde de dolari de pe urma vaccinurilor contra Covid, vaccinuri ticăloase, care au fost cauza a milioane de morți. Și la noi a fost o tragedie. Felul fraudulos cum au administrat pandemia oameni ca Arafat, Rafila, Cîțu, Iohannis et co. este un subiect demn de un film cu titlul „Toți oamenii lui Pfizer”. Dar cinematografia noastră nu mai are un cineast capabil să atace asemenea subicte vitale.
Oricum, filmul lui Alan Pakula a generat o serie de mari filme asemănătoare, diferite însă de filmele despre mafie semnate de Coppola și Scorsese. Dar toate făcute în stil crazy. Mai apropiat de stilul lui Pakula pare a fi Scorsese cu Cârtița (2006), care dezvăluie teroarea polițiștilor sub acoperire. Dar un cuplu de ziariști investigatori ai fraudelor de la putere se află în filmul The International: Puterea banului (2009), regizat de Tom Tykwer, cu Naomi Watts și Clive Owen în rolurile principale. Tykwer este un regizor german, dar care a realizat în America filme memorabile, repere pentru ceea ce am numit stilul crazy, cum ar fi Parfumul: povestea unei crime (2006) sau Atlasul norilor (2012), împreună cu frații Wachiowski, autorii lui Matrix, nebunia absolută.
Se pot face astfel zeci de legături pe tema crazy, precum firul din care se împletește o flanelă, istoria filmului fiind o cursă contra cronometru în care fiecare alergător/cineast se întrece să fie cât mai original, cât mai șocant, cât mai crazy.
Lasă un răspuns