Credința simplă…

Ca ex-realizator la „Viața spirituală”, unde am făcut 47 de filme religioase (genul docudrama), colindând mai toate potecile sacre ale țării, precum și urmele lăsate de creștinii români pe alte meleaguri (America, Țara Sfântă, Athos, Cappadocia, Spania, Italia, Portugalia, Franța, Anglia etc.), știam că mănăstirile sunt gura de aer divin pentru religia străbună. Ele conservă credința simplă, cum spunea Eminescu, datorită faptului că au o relativă independență față de BOR, față de biserica oficială, adesea acuzată de practici necurate, ajungând până la suprema anatemă lansată de un călugăr de la Athos, că „Biserica ortodoxă română este condusă de diavol!” (vezi Sinodul din Creta, unde Daniel este numit „patriarhul mason-ecumenist-apostat”). Ce să mai spun de cazul scandalos al foștilor securiști îmbrăcați de BOR în sutană și predicând de-a valma prin America!? BOR nu a avut transparență, nu a divulgat nimic, nu a fost impresionat nici de protestul unui preot de la Constanța, care în timpul sfințirii Catedralei Neamului, și-a dat foc, ca gest de protest față de unele practici ne-ortodoxe ale conducerii BOR!

Mereu am stat cu fața către mănăstiri, acolo unde sunt chiliile curate ale credinței, cu gândul să-mi iau poate și eu inima în dinți, să mă călugăresc, deși duc o viață de chilie și pot să spun asemenea călugărilor de la Athos, că simt „gustul lui Dumnezeu” (vezi cartea Un păcătos la Athos, rod al călătoriei pe care am făcut-o acolo, grație Prea Fericitului Teoctist).

Și profitând de caniculă, care te alungă din casă, am plecat să dau de urma unor mănăstiri pe care nu le-am cunoscut, de care nu a fost vorba niciodată în redacția „Viața spirituală”. Așa am ajuns să fiu oaspetele unor mănăstiri ca Sf. Filimon și Nașterea Sf. Ioan Botezătorul („Bradu”) din județul Vâlcea, zonă sacră a țării, populată de sute de mănăstiri. Și acolo unde nu sunt mănăstiri, sunt izvoare, și dacă sunt izvoare, sunt troițe, care sunt niște mănăstiri în miniatură, eu le sun „căsuțe cu povești sfinte”.

Ce este o troiță cu haraul Sf. Dumitru, de pildă, sau Sfânta Maria? Un loc la care te închini după ce ai bătut apă de la izvor și-i mulțumești lui Dumnezeu că ți-a dat apă. Căci apa e de la Dumnezeu, nu? Așa spun creștinii. De aceea ei nu înțeleg de ce la Băile Olănești apa de izvor e cu bani? „Crima” asta, spun localnicii, au făcut-o Pete Roman și Mugur Isărescu, pe când erau prim-miniștrii. Dar de ce nu au colectat atunci toate izvoarele, fiindcă Olănești este ca o gigantică fântână arteziană de izvoare divine?! Oricum, calea numită Aleea Izvoarelor azi se numește Aleea Burtoșilor și seamănă cu umflații care conduc acest oraș. Dar asta e altă poveste, pe altă dată.

Să revin la poveștile cu sfinți. Într-o Troiță o vezi pe Maica Domnului, pe Iisus, pe Sf. Ștefan, pe Sf. Constantin și Elena și pe mai toți sfinții, fiecare cu povestea lui neasemuită. Dar izvorul de alături e milenar. Ca și pădurea. Icoanele sunt de curând, copii după modelele create de pictura bizantină. Văzând acele imagini în mijlocul naturii, nu se poate să nu te întrebi: Ce caută ele acolo? De unde au venit? De ce nu sunt imagini cu Zalmoxis? Cu zeița Bendis? Cu Dochia sau cu tarabostes, căpeteniile dacice din Sfatul înțelepților? Ce s-a petrecut în istorie, ca în loc de Făt Frumos să-l avem pe Iisus? Sau în loc de Ileana Cosânzeana, pe Fecioara Maria? Sau în loc de mitul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moare, să aveam povestea Lumii de Apoi? E straniu într-o țară așa de frumoasă și hăruită, cu o mitologie proprie și atât de originală, să vorbim de Pământul Făgăduinței, promis de Yahve lui Moise! La noi Dumnezeu e deosebit de Satan, dar la evrei, nu. E ceva ciudat alipirea unei credințe de împrumut de marea Natură, cu legile ei fixe și nemiloase. Dar așa cum spune Carmen Sylva: „Natura nu iartă, dar Dumnezeu iartă”. Iată aici o dezlegare, omul a avut nevoie de iertare. Și pentru a-i fi iertate păcatele, l-a creat pe Dumnezeu, apoi fantastica poveste a Fiului Său, a Învierii, a Vieții de Apoi etc. Natura ține de materie, Dumnezeu și celelalte povești sfinte țin de Spirit.

Dar oamenii au creat și povești buddiste, și islamice, și shintoiste. Creștinismul este o invenție a evreilor, care au făcut o diversiune, așa cică i-a învățat Yehova, ca să scape de păcătoșii creștini. Am aflat asta la o sinagogă din New York. Și de aici s-a iscat o adevărată cruciadă. Parabolanii din antichitate au impus creștinismul cu forța, distrugând tot ce era valoros în cultura antichității, cum este Biblioteca din Alexandria. De la uciderea lui Abel de către Cain, istoria religiei a ținut-o numai în omoruri și violență, în legea lui „Dinte pentru dinte”. Cine nu era cu noi, era decapitat sau răstignit ca Iisus. Și după apogeul răstignirii, au urmat arderile pe rug, masacrele cavalerilor teutoni, culminând cu bestialitatea Holocaustului, produs de naziști în numele lui Dumnezeu, așa cum în zilele noastre este putinismul, care este susținut de patriarhul Kiril, război desfășurat cu binecuvântarea ierarhului suprem al celei mai mari țări ortodoxe din lume.

Categoric, o analiză fără determinisme, curată, rațională, ne arată că civilizația iudeo-creștină a eșuat, că este o mare diversiune care nu se potrivește cu natura umană. Oricum, mintea mea nu acceptă să meargă pe aceleași poteci bătătorite care sunt rodul dogmatismului religios, care a înlocuit Dogma simplă, cum spune marele teolog Pavel Florenski.

Și mintea mea a creat o nouă lume, Lumea 2 sau lumea neînregimentată în nici o gașcă lumească. Am numit-o Civitas Innocentiae/Cetatea Inocenței. În Lumea 2, Iisus nu mai este răstignit. El este Inocentul Absolul. E o lume a lui Homo Novus, care pregătește calea spre Omul Purificat, omul acestei noi lumi, pe care Dumnezeu a promis-o, dar nu a făcut-o. El a promis, în Apocalipsa teologului Ioan că va face „un cer nou și un pământ nou”. A făcut? Nu a făcut. Dar, fără falsă modestie, promisiunea Lui am împlinit-o eu în chip literar, am luat tot ce-i mai bun din Lumea I, din tot ce a creat El bun la prima geneză, și am plăsmuit o nouă geneză. În Apocalipsa lui Ioan avem acestă idee. Marea idee este că Dumnezeu, Dumnezeul primei geneze, s-a dezis de lumea pe care a creat-o la prima geneză, și a promis această a două geneză. Dar teologul Ioan nu a mai povestit-o, așa că mi-am permis să fac eu această minune, căci sunt creștin ortodox, așa a apărut Dumnezeul Disident, care este după chipul și asemănarea mea. Adică a Omului. El mi-a dictat cum să arate această lume nouă. Și am descris-o în varii forme în cărțile Sanctuar, Inocentopia, Armaghedon revelat, Civitas Innocentiae, Homo Novus, Îngerul rebel. Ba acum am în lucru și un dicționar de termeni speciali, inocentonovi, care să-i orienteze pe oamenii buni spre această nouă lume în care ar dori/trebui să trăiască.

Astfel de gânduri le-am discutat la Mănăstirea Sf. Mucenic Filimon cu părintele stareț Valerian (Dragoș) Pâslaru, la care am ajuns cu sufletul la gură, fiindcă în tinerețe am fost colegi la IATC, el la actorie, eu la secția de critică. Și cum nu ne-a văzut de peste 30 de ani, voiam să-l revăd. Cred că ultima oară l-am întâlnit la Balconul Universității, la revoluție, unde am vorbit și eu într-o seară. Desigur, i-am urmărit creația, am văzut și am scris despre filmele în care a jucat. În Dicționarul filmului românesc de ficțiune îl consemnez în 12 filme, dar Internetul îi dă 23, printre care Drumeț în calea lupilor, în rolul lui Horia Sima, ultimul rol fiind în filmul lui Mircea Veroiu Femeia în roșu (1997). A jucat și în două filme mai bune, Concurs și Întoarcerea din iad, la care eu am fost producător delegat. E memorabil în personaje care văd departe, care au o privire de sfinx. De notat este și spectacolul lui Dan Micu după Frații Karamazov, de la Teatrul „Nottara”, unde Dragoș juca personajul bun, Alioșa, care se călugărește. Un fapt premonitoriu pentru destinul lui. În acei ani e posibil să-l mai fi întâlnit și la redacția ziarului „Dimineața”, unde eu colaboram intens și eram apreciat de Corneliu Coposu, poate și pentru că îl cunoștea pe unchiul meu, un preot al rezistenței ardelene, pr. Vasile Modorcea. Multe din faptele cu iz revoluționar ale lui Dragoș Pâslaru erau publice, așa cum a fost și reacția lui la arestarea „grupului Ilașcu”. Apoi am auzit deodată de retragerea sa din lume. Sigur, rolul de monah este mult mai greu, un pariu cu divinitatea.

Voiam să aflu amănunte. Cine este azi, acum, Dragoș Pâslaru? Reîntâlnirea a fost uluitoare. Plină de elan, plină de viață de ambele părți. Pr. Valerian, care și-a legat întâi ucenicia duhovnicească de Ava Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei, un simbol al isihasmului românesc, hirotonit și numit de Arhiepiscopul Râmnicului Varsanufie stareț la Mănăstirea actorilor, cum este cunoscută această mănăstire, dat fiind că patronul ei spiritual, Filimon, este un fost clown din timpul lui Domițian care, schimbându-și haina, a avut revelația lui Hristos. Pr. Valerian este și el o revelație a dogmei primare. Mica noastră dezbatere din curtea mănăstirii, care este un șantier viu (biserica e în reconstrucție), a scos în evidență două puncte de vedere diferite, opuse, dar din aceeași rădăcină creștin-ortodoxă. Pe Dumnezeu îl poți cunoaște pe două căi. Pr. Valerian este un fanatic adept, aș zice, al căii catafatice, al credinței neșovăielnice în Dumnezeu, pe când eu îl caut pe calea apofatică, pe care a mers și Sf. Augustin, care se întreba dacă Dumnezeu are unghii!? (vezi capodopera sa literară CONFESSIONES). Și eu, în filmele și cărțile mele religioase mi-am pus astfel de întrebări, ajungând să fiu considerat „rara avis, care clatină amvoanele”, cum m-a numit confratele Ioan Grigorescu. Calea apofatică îți oferă revelații neașteptate, te apropie de cunoașterea lui Dumnezeu prin întrebări. Sau prin negație. Metoda îndoielii consolidează mai bine cunoașterea. Eu cred că Dumnezeul Disident mi-a dat minte să merg mai departe în aprofundarea dumnezeirii întrucât civilizația iudeo-creștină este saturată, a devenit o înfundătură. Ea nu are nici un viitor. Mi-e imposibil să cred că vreun preot sănătos la cap poate să creadă că monștri ca Hitler sau Putin sunt după chipul și asemănarea lui Dumnezeu! Ea va mai rezista prin focare ca unele mănăstiri, prin monahi de sacrificiu, eroi, ca pr. Valerian, prin Athos, dar în rest lucrează în favoarea Satanei, așa cum voi arăta în cazul „Gigi Becali”. Cel curat, cu adevărat creștin ortodox, care merge pe calea catafatică, stă cu fața spre trecut, spre valorile lui mistice, iar cel care urmează calea îndoielii, stă cu fața spre viitor. Din perspectivă apofatică, rămâi uluit cât de limitate sunt judecățile unor arhierei care se consideră lideri de opinie creștină. Nu l-au căutat pe Dumnezeu, dar se folosesc de numele lui la orice frază. E ca și cum ar lua numele Domnului în deșert. Ia-l pe Dumnezeu din textele lor și te va asurzi tinicheaua predicii. Din perspectivă apofatică, Biblia, prin ce are ea mai bun, este o carte literară. Vezi cap. Literatura biblică din Istoria literaturii neînregimentate. Așa cum mi s-a părut și acum recitind Psaltirea lui David, pe care mi-a dăruit-o în aceste zile maica Nectaria de la Mănăstirea Tuturor Sfinților. Altfel, e greu de acceptat fanatismul psalmic.

Evident, așa cum spunea Eminescu, „de vrei viitorul a-l cunoaște, întoarce-te în trecut”. Dar trecutul e un munte de cadavre, eu nu vreau ca viitorul să fie la fel. Ce minune, să iei ce-i mai bun din ceea ce a creat omenirea, toate religiile, și să creezi cu asemenea mijloace o lume nouă, purificată. Pr. Valerian urmează calea athonită și este o comoară pentru credința ortodoxă. Biserica română nu mai are asemenea personalități, care să introducă nuanțe noi în practicile religioase, să aibă modestia de a nu se pune pe sine în față, ci de a-l pune pe spovedit cu fața spre Mântuitor. Imaginea Mântuitorului este copleșitoare la intrarea în curtea mănăstirii, cu un magnific portret bizantin, simbol al seriozității depline. Pr. Valerian reînvie credința simplă, cum a fost la origini, când nu exista încă harnașamentul popesc, din care biserica a făcut un scut țesut cu intrigi.

Cele două căi se întâlnesc deci într-un punct comun, credința simplă, credința care nu are nevoie de predici sofisticate, alambicate, care aruncă în aer dogmatismul, practicile rigide, redundante, fără trăire. Mulți preoți sunt funcționari ai bisericii, nu slujitori cu sufletul, dincolo de pravila scrisă. Iisus s-a răstignit nu pentru ziduri de piatră, spunea Sf. Ioan Gură de Aur, ci pentru aceste biserici vii, care sunt oamenii. Pr. Valerian Dragoș Pâslaru este pentru mine un fel de patriarh al mănăstirilor, de la care poate învăța și patriarhul BOR. Biserica se poate sprijini pe acest stâlp de aur, pr. Valerian, care a făcut din scena de teatru, scenă duhovnicească. Voi reveni asupra personalității sale. El trăiește intens tot ce face și fericirea mea a fost să găsesc în sfinția sa un suflet de natură isihastă. Aceasta e calea spre limpezire, spre purificare.