Aurel Preda mi-a povestit că o delegaţie formată din Vasile Nedelciuc şi Anatol Plugaru, şeful serviciilor secrete de la Chişinău, a venit de două ori la Bucureşti pentru a trata cu Ion Iliescu propunerea lui Mircea Snegur. Nu a fost primită. Mai mult, când a trebuit să plece spre Alma-Ata pentru a semna tratatul de aderarea la Comunitatea Statelor Independente, Mircea Snegur ar fi sunat la Bucureşti şi a aşteptat două ore pe aeroportul din Chişinău răspunsul lui Ion Iliescu. Într-un târziu, răspunsul lui Ion Iliescu ar fi venit: „Domnul preşedinte Ion Iliescu zice să mergeţi şi să semnaţi tratatul”. După prima discuţie cu Aurel Preda, l-am sunat pe Ion Iliescu şi l-am întrebat dacă a existat o asemenea propunere din partea lui Mircea Snegur. „Este o aiureală de-a lui Preda… nu a existat o asemenea propunere… era o perioadă tulbure, nu era posibil aşa ceva…”, a fost răspunsul liderului de la Cotroceni.
*******
Şi iarăşi am revenit, peste ani, la discuţia cu ambasadorul Aurel Preda
– Domnule ambasador, de ce aţi organizat această evocare la Hanul lui Manuc?
– Ca să fac o punte peste ani, peste secole. Pentru că şi atunci, în 1812, am lipsit de la masa istoriei, unde s-a stabilit destinul naţiunii noastre şi mă tem, că şi acum, în 2012, rămânem absenţi.
– Cum vă explicaţi că politicienii au lispit de la toate evocările organizate în perioada 13-28 mai?
– Din oportunism. Este o linie constantă a oamenilor politici români. Majoritatea au fost mereu aşa. Au existat şi oameni politici mari, ca Brătienii, Carol I, Ferdinand, Regina Maria, care au dovedit că erau foarte buni români. Ceilalţi – cum a bătut vântul.
– E adevărat că Mircea Snegur a vrut unirea cu România?
– Aşa e.
– Vasile Nedelciuc nu zice nimic, Valeriu Matei neagă. L-am întrebat pe Ion Iliescu şi mi-a spus că „este o aiureală de-a lui Aurel Preda, care nu ştie ce vorbeşte, că era o perioadă tulbure, că nu a fost niciun dialog de acest gen.” Până la urmă, care este adevărul? Vă menţineţi afirmaţia?
– Absolut! Mă aşteptam de la domnul Iliescu la un asemenea răspuns, el este şi rămâne un alogen care nu poate gândi ca noi. Dar, în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, Vasile Nedelciuc sau Valeriu Matei, sunt şi ei români temători, ca mulţi alţii.
– Temători de ce? Este un fapt istoric. Au trecut 20 de ani. Nu putem să-l discutăm? De ce nu s-ar putea face unirea condiţionat pentru a asigura nişte garanţii pentru politicienii de la Chişinău?
– E vorba de un sindrom al obedienţei faţă de imensitatea Estului şi a Vestului. Nici eu nu-i înţeleg. Cu toate acestea, văd că au rămas contaminaţi ireversibil.
– Încă o dată, deci acele negocieri pentru reunificarea României au avut loc?
– Atunci cum înţelegeţi dumneavoastră situaţia? Un reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti este trimis la Chişinău să redacteze Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, el participă la festivităţile şi la ceremonia de declarare a independenţei în Parlament, el redactează decretele care sună cam aşa „Cu data prezentului decret, Imnul de Stat al Republicii Moldova este Deşteaptă-te, Române!, „Cu data prezentului decret, Drapelul de Stat al Basarabiei este aşa…”, ce concluzie putea să tragă Mircea Snegur? El şi-a închipuit, în absenţa altor granguri de la Bucureşti, că Preda ăsta e ăla care are prerogativele negocierilor şi a fost trimis acolo. Că lucrurile stăteau altfel, asta e altă treabă.
– A fost o iniţiativă proprie?
– Nici vorbă! Eu am primit ordin să mă duc acolo de la domnul Adrian Năstase, care era atunci ministru de Externe. E foarte adevărat că nu a fost un mandat scris. Dar şi asta a fost o şmecherie. Dacă, de exemplu, băieţii de la Moscova se supărau şi provocau un conflict diplomatic, atunci răspunsul către preşedintele Ion Iliescu ar fi fost: „N-a avut mandat!”. „Păi se poate, domne, ca un ministru consilier (cum eram eu atunci) să plece fără mandat scris? Asta a fost şmecheria. Mi s-a dat telefon şi mă aştepta maşina Ministerului de Externe la gară şi de acolo am plecat la Chişinău. La ora 10 fără 10 minute, eram în biroul lui Mircea Snegur.
– Deci el cerea un post de vicepreşedinte al României unite?
– El a spus aşa: „Dacă tot faceţi Constituţia acum, spune-i lui Ion Iliescu că noi am vrea un post de vicepreşedinte”. (El îşi închipuia că mă bat pe epoleţi cu Iliescu!).
De fapt, şi la 27 martie 1918, basarabenii lui Pan Halipa şi ceilalţi au pus nişte condiţii. Au crezut în 1991 că pot repeta istoria.
Mircea Druc: Para mălăiaţă nu-l aşteaptă la nesfârşit pe Nătăfleaţă!
Începând cu 13 mai, am asistat la multe manifestări dedicate aceluiaşi eveniment. Timp de 50 de ani, nu am pomenit de acele evenimente din 1812. Acum, putem vorbi. E foarte bine. Însă eu spun din 1990: Nu vorbiţi de iubire, iubiţi-vă! Nu vorbiţi de unire, uniţi-vă! Eu am avut toată viaţa acelaşi credo: Ago ergo sum! Acţionez, deci exist. Pentru mine, lucrul bine făcut este esenţial. A vorbi e meseria artiştilor, literaţilor, a diplomaţilor. Este frumos, dar am ratat la o cotitură istorică în 1991. Acum, para mălăiaţă s-a copt. E gata să cadă. Pe altă spirală. Depinde numai de Nătăfleaţă şi cu asta s-a terminat. Ce pot să spun? Trebuie să acţionăm. După cum bine spunea domnul ambasador Aurel Preda, nici independenţa, nici suveranitatea, nici fericirea nu se servesc pe tavă de către marile puteri! Şi nici nu se oferă credit pentru asta de la băncile internaţionale. Reîntregirea naţională se construieşte zi de zi, prin sacrificii.
Vasile Şoimaru, Chişinău: Fricosul este pe malul Dâmboviţei!
– Domnule Vasile Şoimaru, cât ne mai lamentăm? Facem sau nu facem unirea?
– De 20 de ani o facem şi n-o mai putem isprăvi. Depinde de români. Mai ales de conducerile românilor, dar cel mai mult de de cei de pe malul Dâmboviţei. Din 1990 încoace, tot am aşteptat.
– Spuneţi că au fost nişte tratative pentru unire pe timpul lui Snegur?
– Ştiu de la ambasadorul Aurel Preda. Au fost la Bucureşti doi deputaţi din Parlamentul de la Chişinău. Frica de Moscova era prea mare.
– Cu Vasile Nedelciuc aţi vorbit vreodată?
– El nu mai confirmă nimic acum. El luptă din greu ca să rămână singurul autor al Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova. Eu ştiu cine-i autorul. Au apărut însă cinci români din Chişinău, care pretind că au redactat Declaraţia.
– Facem un monument pentru fiecare sau un grup statuar, ca să-i cuprindem pe toţi?
– Nu-i posibil că se bat între dânşii. Valeriu Matei zice că el a scris-o. Dar şi juristul Gheorghe Amihălăchioaiei susţine la fel. Mai este şi Alexandru Moşanu, care nu se bate cu pumnul în piept totuşi.
– Vorbă de clacă. Deci, concret, cum facem unirea?
– Trebuie să ne spună specialiştii noştri în drept internaţional cum mai rămâne cu Pactul Molotov-Ribbentrop.
– Ambasadorul Aurel Preda a precizat că este nul şi neavenit ab initio. Toţi specialiştii în drept internaţional spun la fel. Pactul a fost denunţat chiar şi de Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. Au procedat la fel Parlamentul de la Bucureşti, Parlamentul de la Chişinău. Ce ne mai trebuie din punct de vedere formal? L-au călcat în picioare toţi, au rămas consecinţele. Ce facem cu aceste consecinţe?
– Trebuie să urmeze ceva după „călcatul în picioare”. Nu urmează nimic. Unde stă fricosul? Pe malul Dâmboviţei. De ce nu se ridică dintre sălcii? România e membră NATO, membră UE.
– Chişinăul nu are niciun rol?
– Chişinăul este o ruptură, o aşchie din fosta Românie care a fost pusă pe trunchi. Mai avem o speranţă: integrarea europeană nu se va amâna la infinit. Măcar atunci vom fi împreună.
******
După 200 de ani, românii din Basarabia trăiesc încă o absurdă criză identitară. Evident, falsă şi nu au nicio scuză: au majoritatea absolută acasă la ei. Moldoveni? Români? Dar oltenii de ce nu intră în criză identitară? Aderarea la UE, la NATO? Sau ascultăm de glasul de sirenă al lui Vladimir Putin spre Uniunea Vamală, spre Uniunea Economică Eurasiatică? Adică izolarea tehnologică a Estului, ca pe vremea CAER? Mingea este în terenul Uniunii Europene acum, dar asta nu scuteşte de efort elitele politice şi spirituale de la Chişinău şi Bucureşti. Şi în timp ce noi facem evocări, ruşii au luat toată producţia de vinuri, cu tot cu vii. Spaniolii de la Union Fenosa au acaparat resursele şi circuitele energetice ale Republicii Moldova. Israelul are băncile şi producţia de alimente, iar Germania realizează între Nistru şi Prut cea mai mare cantitate de sfeclă-de-zahăr din istoria ţinutului. România se mai gândeşte. Să sperăm că va construi măcar gazoductul Iaşi-Ungheni, apoi o linie ferată europeană, cu fonduri atrase inteligent de la UE… Restul e vorbă.
*
– Domnule profesor Aurel Preda, cum caracterizaţi duelul juridic dintre România şi Ucraina de la Curtea Internaţioanlă de Justiţie de la Haga pentru delimitarea spaţiilor maritime în Marea Neagră?
– Era un proces necesar şi inevitabil. De altfel, încă din 1998, i-am spus domnului Andrei Pleşu, ministrul de Externe de-atunci, că trebuie să mergem la Haga fiindcă dialogul cu Ucraina nu duce nicăieri. Cu diplomaţii ruşi se mai poate discuta, dar ucrainenii nu au decât un singur cuvânt: „Netu!”. Risipim inutil banii contribuabilului român, domnule minsitru! Am avut şase runde de tratative cu ucrainenii şi degeaba. S-au întâlnit de 24 de ori şi tot la Haga au mers!
– De ce credeţi că s-a ajuns totuşi aici? Poate fi suficientă opacitatea diplomaţiei ucrainene, atunci când încercăm să apărăm un drept istoric al României?
– Eroarea s-a instituit prin Tratatul bilateral, dintre Ucraina şi România, semnat de Leonid Kucima şi Emil Constantinescu. Pentru a clarifica lucrurile, trebuie să ne referim la câteva repere istorice. Articolul XLVI din Tratatul de la Berlin, din 13 iulie 1878, arată limpede: „Insulele care formează Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor, Sangeacul de Tulcea, cu districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova. Kustendje, Medgidia se reunesc la România”. Este practic reconfirmată apartenenţa aceste formaţiuni stâncoase la România. În urma celor două ultimatumuri sovietice din 26-28 iunie 1940, şi a discuţiilor care au avut loc în cadrul Comisiei Mixte pentru descrierea frontierei pe Dunăre între delegaţiilor română şi sovietică (septembrie-octombrie 1940), nu s-a făcut nicio referire la Insula Şerpilor. Practic, se revenea, în ceea ce priveşte frontiera sudică a Basarabiei, la prevederile Tratatului de la Berlin din 1878, când judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad au fost cedate de către România Rusiei. Potrivit dispoziţiilor articolului 1, alineat 2, din Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris, la 10 februarie 1947, „frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940…”
– Dar acel era un diktat, nu un acord.
– Exact. Astfel, spre deosebire de tratatele de la Versailles, încheiate după primul război mondial, care cuprindeau o descriere amănunţită a graniţelor statelor, Tratatul de pace la Paris „expedia” această problemă prin trimitere la „acordul sovieto-român din 28 iunie 1940″, un tratat inexistent, în realitate un ultimatum formulat pe baza Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova în 1939. La Conferinţa Păcii de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946), sovieticii au prezentat, în contextul discuţiilor asupra frontierei româneşti, o hartă tipărită la Moscova, la o scară foarte mică, 1/1.500.000, care cuprindea şi o serie de inexactităţi („nepotriviri). Ca urmare a demersurilor părţii române, partea sovietică a schimbat harta, pe care erau corectate doar „nepotrivirile” de la graniţa româno-iugoslavă, lăsând de partea sovietică o serie de insule aflate pe braţul Chilia (Tatarul, Dalerul Mare, Dalerul Mic etc.). În ceea ce priveşte Insula Şerpilor, potrivit hărţii amintite, rămânea în continuare României.
La 4 februarie 1948, s-a semnat la Moscova „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România şi URSS”. Documentul invocă Tratatul de pace din 1947, dar, contrar acestuia, stabileşte că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul URSS”. România nu a ratificat niciodată acest protocol. Totuşi, pe 23 mai 1948, Eduard Mezincescu semnează un proces-verbal de predare a insulei către URSS. În acest petic de hârtie, se arăta că Insula Şerpilor „se înapoiază” Uniunii Sovietice, deşi nu aparţinuse URSS.
Încorporarea Insulei Şerpilor la URSS a condus, totodată, la diminuarea întinderii mării teritoriale a României; sin aceleaşi cauze, nu s-a putut ajunge niciodată la un acord privind delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive în Marea Neagră, partea sovietică pretinzând ca această delimitare să se facă între Insula Şerpilor şi ţărmul românesc, ceea ce nu corespunde principiilor dreptului mării, aşa cum au fost consacrate în Convenţia de la Geneva (1958) şi reluate mai târziu în Convenţia de la Montego Bay asupra dreptului mării din 1982. Pornindu-se de la principiile de drept internaţional şi de la schimbările democratice care au loc în ţările europene după 1989 şi în relaţiile dintre ele, problema Insulei Şerpilor a fost abordată de către partea română în cadrul convorbirilor din 3-5 aprilie 1991 dintre preşedinţii Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov, precum şi la întâlnirile dintre miniştrii de Externe ai celor două ţări. Partea sovietică şi, apoi, cea rusă au declarat constant că nu au studiat problema, evitând astfel discuţiile pe fond asupra statutului juridic al insulei.
În concluzie, Insula Şerpilor nu a aparţinut URSS înainte de 1948. Protocolul şi procesul-verbal din 1948, Tratatul privind regimul frontierei de stat din 1961 s-au îndepărtat de la textul şi anexele Tratatului de la Paris. Ucraina a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 prin intermediul ambasadorului I.Senin, alături de Molotov din partea Moscovei. Prin urmare Insula Şerpilor nu aparţine Ucrainei, iar Kievul trebuia să-şi respecte angajamentul de la Paris. Mai mult, Ucraina nu poate fi succesoarea URSS fiindcă apare ca parte semnatară în Tratatul de la Paris. Declarându-se succesoare la înţelegerile juridice bilaterale amintite, care contrazic prevederile Tratatului de la Paris, la care este parte, Ucraina nu poate obţine drepturi de succesor juridic, ci trebuie să răspundă pe aceste fapte.
– De ce s-a semnat totuşi Tratatul cu Ucraina?
– În speranţa unor avantaje ipotetice: admiterea României în N.A.T.O. Bucureştiul a cedat Ucrainei nordul Bucovinei, Herţa, sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor. Principalul artizan al acestei monstruozităţi a fost Adrian Severin, după numele lui adevărat Skvosnik. Dş. Skvosnik cunoaşte bine interesele poporului român şi este la fel de îngrijorat acum, ca şi în trecut, ca şi de cantitatea excesivă a hidrogenului din apă.
Moscova va ataca sigur Ucraina pentru Crimeea, fie la Haga, fie pe cale militară. Ruşii ne ironizează că nu putem să rezolvăm cu Ucraina o insuliţă cât Parcul Cişmigiu, dar vrem să pacificăm Marea Neagră. Cu sovieticii am epuizat toate argumentele juridice în jurul Insulei Şerpilor (Zmeinîi Ostrov). Până la urmă, ne-au propus în 1978 să facem „pa-palam”, adică „jumi-juma”. Noi nu am vrut fiindcă era nedrept. Această formaţiune stâncoasă nu poate beneficia de platou continental decât de o jumătate de milă pentru pescarii fanatici. Eu am fost pe Insula Şerpilor în 1991 cu un elicopter sovietic. Pretindeau ei atunci că au apărut insule noi cu porci mistreţi. În realitate, acolo unde apa Mării este mică, erau plauri. Ucrainenii aduc apa cu vaporul de la Odesa şi o toarnă în bazine mari.
– Puteam semna Tratatul cu Ucraina fără Insula Şerpilor? Ar fi trebuit să dăm în judecată de-atunci Ucraina pentru această stâncă?
– Eu i-am spus ministrului că nu fac prostituţie din negocierea Tratatului cu Ucraina şi am refuzat să mai duc tratative. Dumitru Ciauşu a acceptat şi a primit postul de ambasador la Paris. Mircea Tudor, care a preluat dosarul de la mine, a primit un post tocmai la Kuala Lumpur. Păcat că a murit săracul. Nu a existat posibilitatea ca Insula Şerpilor să fie tratată separat de nordul Bucovinei, de Herţa şi sudul Basarabiei. Ucraina recunoaşte că a condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop, dar pretinde că acest document „a făcut o dreptate istorică Ucrainei”. Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop, dar am acceptat şi viciile de consimţământ: le-am luat basarabenilor dreptul de ieşire la Marea Neagră. Prin prostia lui, Severin a întărit o realitate impusă prin diktat. Succesiune de drept nu există nici în dreptul intern, nici în dreptul internaţional. Dacă bunicul dvs, vă lasă o moştenire grevată de datorii şi procese, nimeni nu vă poate obliga s-o acceptaţi.
– Pierdem sau câştigăm la Haga?
– Ar fi absurd să pierdem, Câştigăm sigur fiindcă mai există patru precedente cu formaţiuni stâncoase, care nu au primit ape teritoriale. Atenţie: între Insula Şerpilor şi Sulina este o distanţă de 40 de kilometri. Conform dorinţei URSS, noi avem acolo patru mile de ape teritoriale, Insula Şerpilor are 12 mile. Aşa au impus ruşii. Britanicii spun că apele teritoriale merg până la trei mile, cât bate un tun. Dacă pierdem procesul, ar însemna că Ucraina are dreptul şi asupra platoului continental al României, ceea ce ar fi absurd.
Procesul de la Haga ne costă aproximativ patru milioane de dolari. O nimica toată pentru importanţa economică şi politico-strategică a zonei. În faza finală a colaţionării Tratatului cu Ucraina, cutuma diplomatică spune că se verifică doar corectitudinea lingvistică a documentului în ambele limbi. Nimeni nu mai face modificări. În acea perioadă, Adrian Severin l-a trimis pe Dumitru Ciauşu în Ţările-de-Jos pentru sensibilizarea etc., etc… În locul lui Ciauşu, a venit la tratative însuşi ministrul de externe al României, deşi nu era de rangul lui. Se făcea colaţionarea tratatului. România mai are de făcut o propunere, a spus Adrian Severin. Anton Buteiko, şeful delegaţiei ucrainene, a trântit ochelarii de masă: ministrul nostru încălcase cutuma. Adrian Severin a cerut să se adauge „referitor la Insula Şerpilor, care aparţine Ucrainei”. Buteiko a fost atât de uluit, încât a uitat că discuţiile se purtau în engleză şi a dat-o pe rusă: „Pavtarite pajalusta!”. – „Repetaţi vă rog!”… Iar Adrian Severin a repetat în engleză şi impecabil în rusă: „Insula Şerpilor, care aparţine Ucrainei”. Aceleaşi surse din delegaţia română afirmă că în seara următoare Buteiko s-a îmbătat crunt: nici ucraineni nu-şi imaginau că va fi atât de uşor cu urmaşii lui Dănilă Prepeleac, cel care, „din doi boi mari şi frumoşi, a rămas cu o pungă goală”. (sfârșit)
Lasă un răspuns