Odată pe cerul României zburau multe păsări de care acum aflăm doar din cărți. Așa cum Imperiul Roman purta semnul imperial al vulturului, iar egiptenii aveau șoimul ca semn al sufletului, tot astfel acvila Gaia era adorată de către marele neam al geților. Ea apare pe coifurile de paradă din aur și argint și pe cupele dublu-tronconice (în formă de clepsidră, de fragment al Coloanei Infinitului), ca Timp al Divinității. Apare Gaia de care se ține Gaia Mațu puiul acesteia, Puia Gaia (nouă creație, noua viață). Mama Gaia poartă în cioc un pește și duce în gheare un mamifer. Ea este cea care răspândește viața de la înălțimi. De aceea aflăm pește în lacurile de munte, sau iezi de capre pe versanții munților. Ea este cea care vede tot, știe tot și hotărăște când se vor întâlni cerurile cu pământul. După un timp în care au dispărut de pe cerul nostru zborul maestuos al acvilei de câmpie, de curând au fost văzute câteva frumoase astfel de păsări în zona dobrogeană.
Acvila de câmp (Aquila heliaca) este o pasăre de pradă de-a dreptul imperială, după cum o recomandă numele ei în mai multe graiuri: Aigle impérial, Kaiseradler, Águila imperial oriental, Eastern Imperial Eagle, sau doar Imperial Eagle. Orientală sau estică, deoarece există și acvila de câmp iberică sau Spanish Imperial Eagle (Aquila adalberti) în vestul continentului, care în trecut era considerată conspecifică cu acvila de câmp. Noi am numit-o pe românește vulturoaică, vultan, pajură de câmp sau acvilă de câmp (i se mai spune și zgripțor sau zgripsor). Desigur, numele populare se suprapun uneori peste cele ale acvilei de munte, mult mai răspândită la noi. Științific se prezintă cu numele de gen, Aquila, denumirea latinească a acvilelor, în timp ce numele de specie vine din cuvântul grecesc helios, soare, legat fie de culoarea deschisă a penajului ventral al juvenililor sau poate de preferința acestei păsări pentru zonele cu climă mai caldă, mai solară. Face parte din familia Accipitridae, familie ce conține peste 250 de specii de păsări de pradă, grupate în 70 de genuri, răspândite pe toate continentele planetei, mai puțin în Antarctica. Acvila de câmp este parte a genului Aquila cu alte aproape 40 de specii de păsări întâlnite în Europa, Asia și Africa. Acvila de câmp este de aspect și proporții similare cu acvila de munte din Europa, Asia și America de Nord. Acvilă de talie mare, poate depăși 80 de centimetri de la cap la coadă și poate trece de 2 metri ca anvergură.
Ca la mai toate răpitoarele, nu masculul este cel mai impozant, femela fiind cu zece la sută mai mare și cu până la 40 la sută mai grea. În zbor, are silueta tipică a unei acvile, cu aripi late, întinse orizontal, terminate cu șapte remige primare (pene mari), vizibile individual ca niște degete. Pasărea ajunge la penajul de adult abia în al șaptelea an, trecând prin penajele succesive ale stadiilor de juvenil și subadult. Adultul este brun închis, părând chiar negru în zbor, cu capul și gâtul maronii gălbui. Pe umeri are două pete albe, ca un adevărat general cu epoleți. Coada gri, dungată, este terminată cu o bandă neagră. Are o distribuție relativ continuă în Asia centrală și în Anatolia, dar fragmentată în estul Europei, aici fiind la limita arealului său. În afara sezonului de reproducere este foarte mobilă, iernând în sudul regiunilor de cuibărire, respectiv în sudul Asiei și în zona Orientului Mijlociu. Este o specie care preferă spațiile deschise, pădurile sau pâlcurile de arbori din zona de stepă sau de câmpie, adesea în apropierea apei. Acvila de câmp trăiește în zone de câmpie cu arbori puțini, niciodată nu vânează în zone împădurite. În România acvila de câmpie este prezentă ca specie cuibăritoare în Câmpia de Vest și probabil în Dobrogea. Dacă vremea e mai caldă, la final de februarie – început de martie pasărea apare deja în teritoriile de reproducere. Foarte rar apare și în alte zone ale țării, fără a cuibări. Deși poate fi întâlnită la noi tot anul, în sezonul rece este o specie eratică, extrem de mobilă. Adulții se deplasează pe distanțe destul de mari în căutarea hranei, în funcție de disponibilitatea acesteia și de condițiile meteo, cum ar fi gradul de acoperire cu zăpadă. Preferă zonele deschise și în perioada de iarnă, când poate fi văzută în compania altor păsări răpitoare.
Imaturii sunt de departe cei mai călători membri ai familiei. Dacă în prima iarnă pot sta cu părinții în apropierea zonelor de cuibărire, în cei 5-6 ani cât le ia să devină adulți, vor străbate distanțe foarte mari. În 2012 un imatur de acvilă de câmp echipat cu transmițător satelitar în Ungaria a ajuns până în sud-vestul Nigerului, zburând cale de peste 4.000 de kilometri! Hrana preferată sunt mamiferele mici și medii, în special popândăii și hamsterii, dar prinde și iepuri sau vulpi. Însă baza de selecție este foarte largă, în funcție de disponibilitatea hranei din regiunile de cuibărit. Păsări precum corvidele, păsările de apă sau chiar răpitoarele de noapte, reptile, amfibieni, crustacee sau insecte, toate completează meniul acestui răpitor. Pândește prada de la înălțime, fie din planare, fie din puncte fixe cum sunt arborii sau stâlpii, majoritatea fiind prinsă la nivelul solului, după ce pasărea se aruncă asupra sa. În sezonul rece, când hrana e mai greu de procurat, consumă și cadavre, pe care le împarte cu alte păsări de pradă, sau fură hrana altor acvile. Perechile sunt monogame și în fiecare an se întorc la cuibul vechi. Acvila de câmp cuibărește solitar, precum majoritatea păsărilor de pradă. Preferă, cum spuneam, terenurile deschise și semideschise, cu arbori izolați sau grupați în pâlcuri. Cuibul e situat de regulă în arbori, la înălțime, dar poate cuibări și în tufărișuri. Printre arborii care găzduiesc pasărea se numără diferite specii de stejar, arțar, frasin sau tei. Fiind o pasăre impunătoare și cuibul va avea dimensiuni impresionante. Construcția de 1-1,5 metri în diametru și 60-70 de centimetri adâncime este realizată de către cei doi parteneri. Materialul de construcție sunt crengile mari, îmbinările acestora fiind căptușite cu crenguțe, iarbă, păr sau lână. Desigur, prin reparații și adăugiri în ani succesivi, cuibul poate crește suplimentar în dimensiuni. Regăsim și în cazul acvilei de câmp un obicei prezent la multe specii de dimensiuni mari, berze inclusiv, și anume existența mai multor cuiburi pe teritoriul propriu, folosite alternativ. Și, la fel ca în cazul cuiburilor de berze, apar și colocatarii, specii de vrăbii sau alte păsări răpitoare de talie mai mică. Femela depune 2 sau 3 ouă, pe care le clocește, asistată alimentar de către partener. Incubația durează 43 zile, după care apar puii de culoare albă, dintre care doar cel mai puternic va ajunge să părăsească cuibul, ceilalți murind înainte. Puiul zboară pentru prima dată după două luni și iarna migrează singur, căutând pereche în vara următoare. În libertate trăiește circa 21 ani, iar în captivitate poate să ajungă până la 44.
Acvila de câmp a suferit de-a lungul ultimelor secole un declin accentuat. La nivel mondial specia este considerată „vulnerabilă” (VU). La nivel european, după ultima evaluare, din 2021, specia este clasificată ca având „preocupare minimă” (LC) de către IUCN. Această aparentă situație pozitivă se datorează creșterii populației, ca urmare a măsurilor de conservare din proiectele derulate în Europa. Totuși, conform Atlasului European al păsărilor Cuibăritoare, publicat în 2020, s-a constatat o reducere cu zece la sută a distribuției. La nivelul țării noastre, conform proaspăt publicatului document Lista Roșie a României, pasărea are statut de „critic periclitată” (CR). Acest statut se datorează faptului că este o specie extrem de rară, populația cuibăritoare este foarte mică, în prezent cunoscându-se cu certitudine doar 2 perechi. Pajura imperială a fost cândva sursă de inspirație și de admirație pentru noi. Măreția ei a fost descrisă în povești și a așezat-o pe multe blazoane, cel mai cunoscut nouă fiind cel al Austro-Ungariei (căci e greu de spus care dintre acvilele prezente în trecut în acele teritorii și-a împrumutat silueta binecunoscutei monarhii, acvila de câmp sau cea de munte). Dar, aparent nu a fost suficient pentru a o pune la adăpost de rezultatele acțiunilor noastre. Am persecutat-o fără discernământ, alături de mai toate păsările de pradă. Am otrăvit-o, voit sau fără să ne gândim la consecințe, atunci când am încercat să eliminăm lupii.
I-am tăiat arborii în care își făcea cuib, probabil cea mai mare lovitură pe care i-am dat-o. Iar aceste acțiuni au avut un efect devastator pentru o pasăre care se reproduce abia după cinci sau șase ani, căreia rar îi supraviețuiește mai mult de un pui pe sezon, o pasăre aflată la noi la limita arealului ei de distribuție, aceasta însemnând oricum număr mic de perechi. Acvila de câmp este o specie vulnerabilă în toată aria de răspândire, fiind pe cale de dispariție în Europa. Mai rămâne o mică populație în Alpi ca relicvă a timpurilor când se extindea pe toată întinderea imperiului Austro-Ungar, unde a fost emblemă a casei imperiale de Habsburg. Motivele declinului sunt persecuția directă a crescătorilor de animale (care consideră acvila de câmp ca pe un pericol pentru turme) și distrugerea habitatului natural prin transformarea în terenuri cultivabile. În România, pasărea a dispărut pentru 50 de ani, pentru a apărea din nou în anul 2016. Situația s-a ameliorat întrucâtva de când acvila de câmp a fost declarată specie protejată. Astfel, în jurul anilor 1970 acvila de câmp a dispărut din România ca specie cuibăritoare. Am așteptat până în 2016 pentru a avea din nou o cuibărire confirmată pe teritoriul țării noastre. Populația mondială a speciei este estimată preliminar la 3.500-15.000 de indivizi. Cea europeană este estimată la 1.300-1.900 de perechi. Chiar dacă tendința populațională la nivel european este considerată crescătoare, la nivel global se estimează că populația acestei specii rămâne în declin. Principala amenințare este reprezentată de degradarea habitatelor în zonele de cuibărit prin reducerea habitatelor naturale: tăierea copacilor bătrâni, intensificarea agriculturii și transformarea zonelor de pajiști stepice în culturi agricole (în special în Dobrogea). Alte amenințări sunt reprezentate de utilizarea pesticidelor în agricultură (care duc la reducerea sursei de hrană și la otrăviri), distrugerea intenționată a cuiburilor, coliziunea cu firele de înaltă tensiune și dezvoltarea infrastructurii de producere a energiei eoliene (impactul direct al turbinelor eoliene și indirect, prin reducerea suprafeței habitatului de hrănire). În România, populația estimată este de una- trei perechi. Tendința populațională este considerată crescătoare. Și dacă pentru reîntoarcerea pajurii imperiale nu avem probabil niciun merit, bunăstarea păsării de aici înainte depinde într-o măsură covârșitoare doar de noi. (G.V.G.)
Lasă un răspuns