Casa de Cultură din Mangalia, care poartă cu mândrie unul dintre cele mai mari mozaicuri din Europa de Sud-Est din perioada comunistă, acolo unde peste trei milioane de piese au fost aranjate de artiștii Jules Perahim și Mac Constantinescu într-o imagine optimistă despre viață, care nu surprinde în nicio piesă simbolurile regimului, cum ar fi secera, ciocanul sau muncitorii optimiști. „Omisiunea” artiștilor de a prezenta aceste simboluri a stârnit furia comuniștilor, iar aceștia au fost nevoiți să se despartă, să nu mai lucreze împreună. Astfel Perahim a fost nevoit să emigreze în Israel, în timp ce Constantinescu a continuat să lucreze sub stricta supraveghere a regimului dictatorial. Lucrarea realizată de către artiștii Jules Perahim și Mac Constantinescu, simbolizează elementele vieții și era cel mai mare mozaic mural din țările comuniste de la acea vreme, fiind compus din peste 3 milioane de piese colorate, din ceramică și piatră ornamentală. Dacă în prezent, atenția asupra mozaicului este atrasă atât de amploarea sa, cât și de calitățile artistice, lucrurile au stat diferit la momentul dezvăluirii sale inițiale.
Mai mult, controversa creată de acesta a schimbat cursul vieții creatorului său, Jules Perahim. Picturile și gravurile lui Jules Perahim sunt între cele mai importante din curentul modernist avangardist continental, lucrările sale fiind expuse astăzi în marile muzee ale Europei și Americii de Nord, la prețuri fabuloase. Mozaicul de la Mangalia, finalizat, după unele surse, în anul 1963, are 300 mp și este format din piese de 2×2 cm. Creația plastică îmbină simboluri ale naturii – apa, pământul, aerul și soarele – cu reprezentarea unei familii și a progresului uman, întregul ansamblul fiind completat de bărci cu pânze, clădiri înalte și vegetație. Nemulțumirea exprimată de Partidul Comunist si-ar fi avut originea în reprezentarea artistică, mai precis în simbolurile ilustrate – sau lipsa lor. Controversele au pornit de la caracterul umanist al lucrării, precum și lipsa simbolurilor comuniste tradiționale, cum ar fi secera și ciocanul, sau muncitori și țăranii. Acestea au fost înlocuite cu elemente naturale și o paletă de culori vibrante, amintind de modernism și de primele lucrări ale lui Perahim, toate acestea reprezentând progres și implicit capitalism, în interpretarea liderilor și criticilor comuniști ai vremii.
Într-o perioadă în care artele erau strâns controlate și utilizate ca instrument de propagandă politică, opera lui Jules Perahim și Mac Constantinescu a fost percepută ca act de sfidare, prin absența simbolurilor socialiste tradiționale. Indiferent de motivele reale, artiștii au fost acuzați de lipsa de loialitate față de spiritul socialist și arhitectura reprezentativă Europei de Est a acelor vremuri. După interpretarea criticilor, a avut loc și o anchetă oficială, cu consecințe reale. Artistul Jules Perahim a fost nevoit să își asume în final întreaga responsabilitate pentru presupusa omisiune a simbolurilor comuniste. Mai mult, deoarece statul era principalul client al artiștilor socialiști, Perahim a suferit repercusiuni grave, care l-au determinat să părăsească România și să emigreze în Israel. Mac Constantinescu a continuat să lucreze în România, dar sub supravegherea atentă a autorităților, evitând teme politice sensibile în lucrările sale ulterioare. Una din operele acestuia intitulată „Jucătoare de tenis”, realizată din piatră, poate fi admirată și astăzi în zona hotelului „Tomis” din Mamaia. Plecarea artistului a reprezentat o pierdere mare pentru România Socialistă. Lucrările lui au trecut, însă, cu brio testul timpului și pot fi admirate și astăzi.
Mozaicul de la Mangalia a supraviețuit anilor și continuă să încânte trecătorii mirați de anvergura lui, cât și de simbolurile naturale, reale. Astăzi, opera „Geneza” rămâne un simbol al rezistenței artistice, iar pentru locuitorii Mangaliei și nu numai, acest mozaic reprezintă triumful umanității asupra comunismului. Cum a apărut acest mozaic? Odată cu dezvoltarea rapidă a turismului românesc în anii ’70, potențialul uriaș al litoralului Mării Negre și al orașului Mangalia intra sub atenția liderului comunist Nicolae Ceaușescu. Fără să stea prea mult pe gânduri, a mobilizat rapid forța muncitorească, în frunte cu arhitecții și inginerii vremii. La scurt timp după această întâlnire, la malul marii se ridicau deja primele hoteluri și ansambluri de locuințe. Planul de urbanizare mai includea case de odihnă, un sanatoriu balnear, săli de sport, biblioteci, stadion, cazinou, teatre, cinematografe-grădină și casa de cultură. Construită între anii 1959 și 1962, Casa de Cultură din Mangalia a fost proiectată de arhitectul Nicolae Vlădescu, iar clădirea se remarcă prin designul său asimetric și copertina din beton. Funcționalitatea sa includea săli de teatru și spectacole, cinematograf, club estival și multe altele, oferind locuitorilor și turiștilor un spațiu cultural diversificat. Edificiul, prin întinderea sa și caracterul impunător, constituia baza piațetei create pentru noul proiect de dezvoltare de-a lungul falezei. Mai mult, finalizarea acestuia a marcat un monument semnificativ pentru întreaga perioadă de progres a litoralului românesc. Însă, ceea ce atrage atenția asupra Casei de Cultură este mozaicul impunător, în culori vibrante, adăugat ulterior pe fațada principală. Intitulat „Geneza”, a fost „artificiul” menit să umanizeze întreaga construcție comunistă din beton. Acum, când treceți prin Mangalia, poate veți privi cu coada ochiului mai atent și către mozaicul „Geneza” – unul din cele mai mari din Europa de Sud-Est din perioada comunistă – și veți înțelege mesajul symbolic pe care îl poartă. Să nu lăsăm uitarea să cucerească insulele de creație ce încă ne ancorează în imaginar. (George V. Grigore)
Lasă un răspuns