Românii noștri au „călătorit” cu turmele lor peste toți munții Peninsulei Balcanice și ai Europei. Pe unde au trecut au ridicat așezări și au instituit obiceiuri care au rezistat până în zilele noastre. Astfel, mai există încă în sudul Dunării, între Morava-Timoc (Serbia de N-E) şi Timoc Vidin (Bulgaria de N-V), o zonă folclorică, având filoane din straturi străvechi, încă neexplorate ştiinţific. Românii (Valahii) sunt așezaţi aici, atât în masă compactă, precum şi răsfiraţi printre sârbi şi bulgari în aproximativ 300 de localităţi. Ei sunt legaţi administrativ de aceştia, dar păstrează nealterată vechea lor cultură cu trăsături păgâne, de un arhaism unic în Europa. Despre cultul păgân al „Crăiţelor” s-au scris câteva lucrări, vizând mai mult latura medicală, decât cea etnologică şi folclorică. Crăițele sunt nume date la două specii de plante erbacee din familia compozitelor, cu tulpina puternică și ramificată, cu frunze opuse, penat-divizate și cu flori galbene-portocalii, cu miros pătrunzător (Tagetes erecta și patula). Mai este și o varietate de ciupercă comestibilă, a cărei pălărie este purpurie pe deasupra, iar pe dedesubt galbenă-aurie. Este și un dans popular românesc cu mișcare vioaie, răspândit în Oltenia (melodie după care se execută acest dans), dar câteodată mai este și la jocul de cărți: dama.
Cea mai verosimilă explicațiune este aceea de „Fiicele Craiului” (ale împăratului). Ceremonialul acesta al Crăițelor, începe din „Vinerea buieţilor”, înainte de duminica Rusaliilor, când se aleg „Crăiţele” pe un loc sacru, lângă peştera misterioasă numită „Cîrşia Dâlbocii”, despre care legenda spune că are profunzimi mari ce trec pe sub Dunăre, în Banat. Sâmbăta se împart vase cu vin, bunătăţi pentru sufletul morţilor, ca la Traci. În prima zi de Rusalii începe adevăratul ritual. Arborii protectori de la răspântii se împodobesc şi se udă de grupuri de fete. În jurul prânzului se plimbă un colac frumos ornamentat (din cocă de pâine) prin sat. Pe locul sacru, din vremuri imemoriabile, locuitorii „ies cu mesele în sat”, pe iarba verde aşezate în rând. Se aprind lumânări încolăcite de ceară care ard ca într-o noapte înstelată. Pater familias la fiecare masă face pomenirea morţilor: varsă vin pe pământ apoi se dă de pomană: azimă, pâine dospită, mălai, sare, friptură, ouă roşii, colivă, miere. Răsună în jur cântece de fluier, cimpoi, clarinet sau vioară (lăută). Se încinge hora circulară ca nişte veritabile „sârbe”, într-un ritm trepidant. Aria Rusaliilor începe să puie stăpânire pe suflete. Din neant, coboară fiinţele nevăzute răutacioase ale „Rusaliilor” intrând în sufletele femeilor. Este momentul de maximă tensiune. Se aude în horă un ţipăt sau mai multe. Una, sau mai multe femei cad la pământ, ca florile tăiate de coasă. Lumea din jur zice: „A luat-o Rusaliile”. Femeia se zbate, plânge, râde sau îşi rupe hainele de pe ea. Este ţinută pe o pătură. Începe transul, intră în convorbire cu morţii. Îi întreabă, se miră de imensitatea acelei lumi pe care o află de la decedaţi, află veşti de la ei, uneori prevestind taine. Astfel, Maria Trăilă Rankovic, căsătorită în satul Văluia, prevesteşte, în 1910 apariţia cometei cu coada Halieva (care apare odată la 76 de ani), precum şi asasinarea regelui Alexandru în 1933, lucruri întâmplate. Ea face legătura dintre vii şi morţi, fiind 99% moartă. Medicii neputincioşi să salveze femeia căzută în transă, apelează îngrijoraţi la „crăiţe”. Reanimarea începe prin ritualul solemn al „crăiţelor” după reguli fixe. Începe dansul „crăiţelor” cu strigături, cântece din fluer, cimpoi, clarinet sau vioară. I se aduc plante de baie, flori de romaniţă, pelin, tei şi usturoi. Dansul se execută de trei „crăiţe”, trei „crăiceri” şi un muzicant încercat, uneori aleşi înainte de femeie. Dansul este concentric în jurul bolnavei. Dansatorii sunt intercalaţi, o fată, un băiat; Crăicerii poartă săbii de metal, agitându-le deasupra bolnavei apoi așezându-le în cruciş peste ea. Cântecul de crai al cimpoieşului este seducător şi plin de duioşie. Cu el se începe înşelarea Rusaliilor, să iasă din sufletul femeii căzute în extaz. Mutarea bolnavei se face în 3,5 sau nouă locuri, până își recapătă cunoştinţa. Uneori ritualul durează de la una -trei ore, în funcţie de subiect, dansatori şi muzicant. Tot timpul se strigă la ea: „Scoală Mărie, scoală! Hai scoală-te nu te teme!” Pentru bolnavă, „marele crăicer” scuipă usturoi, aruncă pelin şi romaniţă. I se introduce cu sila usturoiul în gură, făcându-se strigăturile:
„Hep aşa, iar aşa/ Înc-odată iar aşa/ Şi din gură hei!/ Aşa bala hei!”
Urmează corul fetelor care cântă melodii pentru întoarcerea din cealaltă lume: „Bate vântul peste faţă,/ Mi-a dus un miros/ Miros de flori de fân,/ Ai la mândra mea din sân”…
„Crăiţele” şi „crăicerii” se zice că sunt înzestraţi cu puteri supranaturale. În timpul desfăşurării cultului, ei joacă nişte funcţii magice de fertilitate, fecunditate, profilaxie şi prevestire. La Căluşari lipseşte conversaţia cu morţii şi transul exclusiv al femeilor. Dacă ritualul este fără greşeală şi vioi, bolnava reintră în cunoştință pe baza ritmului începând să mişte picioarele ca şi la „căluş”. Este ridicată în picioare şi dusă lângă „Cîrşia Dâlbocii” să bea din apa cristalină a părâului ce izvoreşte dintr-o peşteră misterioasă, cu profunzimi pe sub cazanele Dunării. „Primul crăicer” ia apa în teaca sabiei din părâu, o varsă în pumnii celui de al doilea crăicer şi acesta îi dă să bea de trei ori. Abia acum se deşteaptă, fără să-şi amintească ceva. I se dă miere, iar la brâu i se pune usturoi, pelin, flori de romaniţă. După structură, dansul este mai mult magie, decât virtuozitate, cum pretindeau romanii. Săriturile sunt ritmice în măsura de 2/4, cu bătăi în pământ însoţite de chiuitori ca la căluşari, conferindu-i-se valenţă artistică, şi autenticitate. Traiectoria dansului este curbă, în cerc, ca şi horele denumite de români: „sârbe”și au direcția spre dreapta. Rolul determinant îl are strigătul cimpoiului şi aria „Rusaliilor”, căci instrumentele vorbesc cu Dumnezeu, în timp ce între dansatori şi femeia cu sufletul furat de Rusalii, se produce o corelaţie psihică, o tensiune interioară care se transmite bolnavei din afară, într-un ritual de o desăvârşită beţie, în care ritmul se conjură cu magia. Vatra cultului este în sudul cataractelor Dunării, pe valea Pecului, în ţinutul Zvizol-Homole, în zona vechilor Guduscani şi căutători de aur în Pec. Deşi în Serbia de N-E mai sunt cca 250 de localităţi în care trăiesc români (valahi), obiceiul s-a restrains, dispărând treptat, menţinându-se în forma arhaică doar la Duboka, Văluia, Neresmiţa, Turea, Rakova Bara, Kauna, şi Bîrniţa, lângă Golumbaţ etc.. Înainte de primul război mondial obiceiul era semnalat la Kostolaţ (Viminacium-ul roman), Bor, Maidan Pek, Valea Coane, Brestovăţ, Dobra, lângă „Lepenski Vir”, o vatră neolitică, având cinci rânduri de case suprapuse, vechi de peste 6.000 de ani. Tot atunci se mai semnala cultul „Crăiţelor” la gura Timocului, în satele din Bulgaria de N-V la Vîrf, Bălei, Gumătarţ, Stanotârn, Florentin şi într-o formă mai degenerată la Deleina, Rabova, Zlocuţea, Toromasta. Din straturile vechi ale cultului au rămas în judeţul Vidin la români doar dansul „crăiţelor”, aşa cum există azi şi în stânga Dunării în Oltenia – Muntenia, „Crăiţele “ persistă doar ca o amintire la cei mai bătrâni.
În schimb în Bulgaria de N şi de N-V, de la Vidin spre răsărit, pe valea Dunării, atât la bulgari cât şi în cele câteva sate au supravieţuit căluşarii cu denumirea românească „Kalusar”, aşa cum ne informează savantul bulgar Arnadof, şi dansul foarte răspândit numit „Floricica”. Originea cultului este de la zeiţa frigiană „Mamă a tuturor zeilor”, protectoarea vegetaţiei Cybella, după unii. Alții spun că îşi are originea în zeul Dionisos (greci), numit și Bachus (la romani), cult răspândit în intreaga lume veche. La acest cult participă toată lumea, mai ales femeile, care cinsteau prin cântece şi dansau adesea cu caracter orgiastic. Un dans cu rol de vindecare de origine tracă „Kolovrismos” îl aminteşte Xenofon. Rădăcinile substratului străvechi al acestui cult pagân trebuiesc ancorate în perioade primitive de evoluţie istorico-socială a traco-dacilor din preistorie. Milan Maisner crede că zeul Dacilor, Zamolxe, apoi Deceneu, au avut un rol determinant, în popularizarea filozofiei nemuririi sufletului, începând din Hemus-Argintaria, la Dunăre şi în Carpaţi. Dacii credeau în îndepărtarea duhurilor cu armele, respectiv suliţi, săgeţi şi spadă, de aceea în ritualurile cultului apare sabia. M. Maisner opinează că actualul obicei al „crăiţelor” trebuie deosebit de celelalte obiceiuri legate de „Crăiţe” şi „Rusalii” din alte regiuni, acest cult sau ritual, zice el, „datează din cele mai vechi timpuri, când străbunii acestor regiuni, Geţii sau Dacii, de neam trac, au respectat zeitaţile lor prin orgiasm şi misticism sălbatic.”
Geografia comparată a acestui cult poate cuprinde întreaga zonă a Dunării, Balcano-Carpatică, fostul spaţiu traco-getic. Într-un fel sărbătorile de Rusalii se întâlnesc la italieni, sârbi, ruşi, greci, în Macedonia etc., dar cu totul deosebite de „Crăiţele” din Valea Pecului –Duboka – Valeria. Astfel, la „Crăiţele” sârbești nu există acelaşi ritual şi aceeaşi funcţionalitate. Obiceiul se reduce la dansuri şi cântece din casă în casă, pentru dăruire în cele trei zile de Rusalii. Obiceiul pare a fi pierdut din autenticitate şi dimensiuni, apărând complect distinct de „crăiţele” românești (valahe).
În Jugoslavia, obiceiul de Rusalii se numeşte „Kraljica” sau „Lielie”. Vuk St. Karagic descrie „crăiţele“ sârbeşti ca fiind formate din 10 sau 15 fete frumos împodobite, care merg din casă în casă cântând şi dansând. Obiceiul „crăiţelor” sârbeşti sunt semnalate de la Cer, Medjenik, la Timoc până în Slovenia la sârbii catolici şi obiceiul „vilanke” şi „vilari”, la ţiganii valahi din ţinutul Temnic şi Belic. La populaţia din districtul Gevgelia (satele Huma, Petrova, Miozenica, Smokvica şi Mirovca), apoi regiunea Strumiţa, există obiceiul Rusaliilor de iarnă, de la Crăciun la Buna Vestire, cu dansurile renumite „Teskoto” şi „Lesniţi”, executată pentru obţinerea de daruri din casă-n casă, din sat în sat. Virtuozitatea dansurilor şi lecuirea copiilor de „tusă măgărească”, este proprie obiceiului de „căluşari” şi de „crăiţe”. În Bulgaria, pe valea Dunării, „Kalusarii” şi „Floricica” pot avea analogie cu „crăiţele”, dar nu o identitate. O identitate au cu căluşarii din România. Mikloschich, bazat pe un document din sec. al XI-lea atestă că în Rusia ar fi existat obiceiul de Rusalii, care aveau loc de la Crăciun la Buna Vestire. La italieni „Carneaniola”, un dans revoluţionar cu semnificaţii magice de însănătoşire şi fecunditate, şi „Kalusarii” pot avea oarecare analogie cu crăiţele şi căluşarii. În România (valea Dunării) cultul crăiţelor a suferit mutaţii, a degenerat. Din obicei, a ajuns un simplu dans. Cele trei crăiţe depuneau jurământul odată cu cei 9 sau 11 căluşari, iar în ritualul vindecării bolnavului „luat din căluş”, „crăiţele” stăteau la cap şi la picioare. Obiceiul cu vindecarea se mai întâlneşte sporadic în Blahniţa, judeţul Mehedinţi şi în satele de la gura Timocului.
Un studiu aprofundat demonstrează că este vorba de un cult păgân, păstrat în forma sa arhaică până azi la românii din Serbia de N-E, pe valea Pecului, ca origine metafizică de la zeii daci, Zamolxe şi poate Deceneu. Este un cult străvechi, cu straturi de origine traco-getă pe ambele ţărmuri ale Dunării. Deşi nu se confundă cu obiceiul de Rusalii de la celelalte popoare balcanice, nu este exclusă o analogie şi poate un fond comun în zonele balcano-carpato-danubiane. Cultul păgân al „crăiţelor” nu este, cum greşit s-a susţinut, o manifestare degenerată de epilepsie, ci un ritual magic, o „epidemie” psihică ancestrală – metafizică în cele trei zile de Rusalii, o reminescenţă autentică păstrată de autohtoni de la înaintaşii traco-daci. Dacă se va filma şi studia prin reconstituire de specialişti, care cunosc bine limba română şi obiceiul „căluşului”, „crăiţele” pot reîntregi un patrimoniu cultural comun din tezaurul popoarelor balcanice, de o valoare inestimabilă.
Lasă un răspuns