În perioada interbelică a existat o lungă dezbatere în jurul conceptelor de „cultură minoră” și „cultură majoră”, legată de condiția culturii române față de marile culturi occidentale. Cultura română trăiește de decenii sub ghilotina acestei realități, care pune în substanța ei și multă ficțiune. Cazul cel mai flagrant îl constituie Mircea Eliade, care a trăit această realitate la propriu, când s-a aflat ca atașat cultural la Legația României de la Lisabona și a decis să nu se mai întoarcă în țară, a ales definitiv exilul. De la Lisabona a plecat, după terminarea războiului, la Paris, iar de acolo la Chicago, unde a și murit. În „Jurnalul portughez”, Eliade își exprimă toate neliniștile legate de soarta unui intelectual român, a unui geniu, cum se considera el, mai valoros decât Goethe. În zeci de locuri deplânge faptul că s-a născut într-o țară marginală, să fie rob al unei „culturi mici”. Se simțea strivit de această condiție existențială: „Cât de mult mă striveşte acest complex de inferioritate al unei culturi mici, silite să se facă cunoscută prin orice mijloace şi cât mai rapid”. O cultură mică nu are deschidere, nu poate fi cunoscută precum cultura franceză sau engleză, cum zice el: „Ce fericiţi sunt franţuzii şi englezii, care nu simt nevoia de a se mai face cunoscuţi – ci numai de a fi bine înţeleşi”.
După ce a fost scos din funcție, Eliade a trăit marea dramă a vieții sale, să se întoarcă în țară sau nu? Revenirea, în condițiile de după război, când țara era cotropită de sovietici, el o considera echivalentă cu arestarea și asasinarea lui, iar cărțile lui interzise (ceea ce s-a și întâmplat).
Pe de altă parte, în acea perioadă de instabilitate el scria ampla lucrare Prolegomene la Istoria religiilor, în engleză. Unde era să publice această carte și pentru cine? De aceea, gândul său era numai către o cultură majoră, către Franța și America. Așa, ca în cazul lui Brâncuși, al cărui destin a fost asemănător, Franța l-a înfiat, iar America l-a îmbogățit și l-a făcut cunoscut în lume.
Azi, intelectualul/creatorul român trăiește altă dramă. Nu se mai pune problema să fii cunoscut. Situația de azi este total diferită de aceea a vremii în care a trăit Eliade și avea de ales între cultura minoră și cultura majoră, când a rezolvat această dilemă într-o tensiune maximă, cum a fost aceea din perioada cât a așteptat viza pentru Paris. Totul e radical schimbat. Azi pot să-mi traduc oricând o carte și să o pun pe Amazon să se vândă, așa cum am câteva cărți acolo, inclusiv „Brancusi in America” (ediția engleză cu Catalog). România este americanizată, circulația valorilor e liberă, totul este ca opera pe care o faci să fie valoroasă, să intereseze și pe alții. Într-o cultură minoră se pot crea opere la fel de importante, ba și mai importante, decât într-o cultură majoră. Și Portugalia era robul culturii minore, ca și România. Eliade le aseamănă în multe privințe, inclusiv în privința limbii. Numai că România trăia atunci sub sfera de influență a URSS, iar Portugalia avea un dictator luminat, Salazar, căruia Eliade i-a închinat o carte. Audiența lui la Salazar este antologică. Misterul culturii mici capătă deodată o altă dimensiune dacă ne gândim la faptul că scriitorul portughez José Saramago, care se declara „ateu și comunist”, a fost încununat cu Premiul Nobel pentru literatură?! Cum ar reacționa Eliade la o astfel de realitate, el, care are o operă cât pentru zece premii Nobel!?
Cultura este minoră când este tratată cu mijloace minore. Drama nu se află în afară, ci în interior. Problema culturii ține de climatul în care ea se desfășoară. În perioada interbelică, România era considerată egala Franței, iar capitala București se numea Micul Paris. Atunci am avut cei mai mari scriitori, artiști și critici. Spiritul Critic era la el acasă în România. Apoi, comunismul și neocomunismul au distrus tot, ajungând azi ca România să fie ocupată „pe cale pașnică” de tancuri și avioane străine, iar țara să fie condusă de „semianalfabeți cu internet”. România este plină de talente și genii, dar climatul este atât de prost încât toți fug, se afirmă în țările de cultură majoră! Și România poate avea o cultură majoră dacă climatul intern ar fi propice. Dar oameni ca alde Iohannis et co. sunt aculturali. Atunci când Mircea Eliade l-a propus pe Lucian Blaga la Premiul Nobel, regimul comunist nu a susținut de fel această propunere, dimpotrivă. Iar când Brîncuși și-a donat țării Atelierul de la Paris, conducerea PCR l-a respins, considerându-l pe Brâncușui un „artist decadent”, gest care l-a făcut ca, la bătrânețe, să-și ceară cetățenie franceză. Azi nu se mai pune problema decadenței, nici chiar a geniului, ci a nevoii de a avea genii. La ce-i folosesc României genii dacă le izolează?
Geniu să fii, mori necunoscut în țara ta. Un geniu produce o operă majoră, dar țara o sufocă prin climatul minor pe care îl generează micimea conducătorilor ei. Uitați-vă numai la ce fac alde Ciolacu, Ciucă, Simon, Șoșoacă et co. , circul cu pregătirea alegerilor. Ce operă majoră să faci pentru ei? Ce cultură au acești oameni să susțină cultura? Ca o cultură minoră să devină majoră este nevoie de capete luminate la conducerea țării. Ministerul Culturii e o fantomă, ca și ICR sau Ministerul Românilor de Pretutindeni. Cine conduce ICR? O nulitate, un individ șters, fără personalitate, avar după funcții. Atât. Acest Institut ar trebui să fie condus de o personalitate, un creator cu operă și o mare deschidere culturală. Cu oameni mici, mediocri, nu poți să faci o cultură majoră.
Statul și Uniunile de creație nu fac nici un efort să-și cunoască valorile. Totul se face după criterii de gașcă. Cunosc bine ce se întâmplă la ICR New York, o „bisericuță” incapabilă să facă punți între România și America. Și veștile proaste ne vin de la toate centrele ICR din lume. Nivelul lor mediocru face ca și cultura română să fie la fel. Cum este mesagerul, așa este și cultura. Nu există la noi înțelepciunea de a promova, de a impune o valoare. Valorile, câte sunt, se descurcă singure. Degeaba ai proiecte la nivelul culturilor majore, ba și mai de soi, dacă „banda de transmisie” este defectă! Țara trebuie să fie sus, ca și cultura ei să zboare. Cum, când România și-a pierdut identitatea, când toți își bat joc de noi, ca în afacerea Schengen sau Roșia Montana. Aici e tragedia, interiorul. Aici e închistarea. Trăim Dictatura prostiei. Suntem o colonie occidentală, nu mai existăm decât ca un spațiu geografic, pe care haitele orbane se aruncă să-l sfâșie. Și un președinte, ca un Dulap agramat și bine nefăcut, privește de sus acest jaf, cu gândul numai la șefia NATO. România e un pretext pentru el. Prin nimic nu a demonstrat că e demn de vreo cultură, minoră sau majoră!
Ce trebuie să facem? Să fugim? Să părăsim glia, ca Brâncuși sau Eliade? Eliade visa să scrie o povestire despre „macranthropia unui tânăr”. Adică, explică el, despre soarta geniului și izolarea sa. Și s-a gândit, pentru cine să o fac? Aș face-o eu, dar pentru cine?
Lasă un răspuns