Statuia martiriului…

Când vezi statuia lui Iuliu Maniu din Piața Revoluției, rămâi șocat. Am văzut mii de statui pe tot pământul, mai ales cele din Central Park, New York, dar nici una nu este așa. Personajul reprezentat este fracturat, compus din zeci de bucăți, dezmembrat, ciopârțit, desfigurat, martirizat, parcă ar fi o replică la celebrul Anthropomorphic al lui Salvador Dali. Dar dacă te vei interesa cine este Iuliu Maniu, dacă afli cum a decurs procesul lui criminal, vei spune că reprezentarea, turnată în bronz de sculptorul Mircea Corneliu Spătaru, este fidelă cu teroarea pe care a suferit-o acest erou național, care a luptat ca România să nu-și piardă democrația, să nu fie trădată de englezi, să nu fie dată pe mâna comuniștilor. Ultimii ani ai vieții sale tragice (anii 1947 – 1953, când moare la închisoarea Sighet, ca apoi cadavrul să-i fie aruncat în groapa săracilor), este cea mai dramatică pagină din istoria României. Această pagină acuză pe veci monstruozitatea comuniștilor, români, evrei și ruși. Unui om de o moralitate impecabilă, un model de politician care și-a iubit până la moarte țara în care s-a născut, i s-a intentat un proces în care a fost acuzat de exact contrariul a ceea ce a făcut, o înscenare oribilă, care ne arată cât de odioasă este istoria, cât de mizerabilă este lumea în care trăim. Cum au putut românii să condamne cu bestialitate un om, care a jucat un rol esențial în Marea Unire din 1918?!

Nici azi nu înțeleg cum frații (ruși-ucraineni sau evrei-palestinieni) se ucid între ei. De ce un patriot român, de culoare țărănistă, nu s-ar înțelege cu un patriot român, de altă culoare? Nu e suficient că au în comun patriotismul, patria, al cărei bine îl vor amândoi? Nu există decât o explicație: bestia din om, politichia celui mai tare, faptul că istoria crește strâmb.

În 1953 eram copil, aveam nouă ani, și l-am întrebat pe bunicul meu de ce poartă doliu la mânecă, a murit cineva din familia noastră? Da, mi-a zis el, a murit Părintele nostru, Iuliu Maniu. Cum? Ca un martir. Torturat de siguranță. Bunicul meu, pe nume Gheorghe Puiu, a fost docher de port și șeful sindicatului docherilor. Era țărănist, ca mai toți docherii. A purtat mult timp acel doliu, apoi s-a întâmplat ceva ce nu am înțeles, zilnic venea la noi o dubă de miliție și îl lua pe bunicul meu dimineața și îl aducea înapoi seara. Îl vedeam lovit la față. Dar nu spunea nimic. N-am știut niciodată pentru ce era anchetat. Mai târziu, după moartea lui, bunica mi-a explicat că toți țărăniștii au fost astfel anchetați.

Peste ani de zile, după evenimentele din decembrie 1989, aveam să am o lungă colaborare cu ziarul „Dreptatea” și să-l cunosc personal pe Corneliu Coposu, care m-a ascultat când am vorbit de la Balconul Universității, m-a felicitat, așa cum mă felicita pentru orice articol pe care îl publicam, criticând abuzurile lui Ion Iliescu et co. Așa am aflat că îl aprecia pe unchiul meu, preotul Vasile Modorcea, cu studii la Blaj, țărănist și el, greco-catolic, ca și Maniu. Ca majoritatea intelectualilor transilvăneni. Iuliu Maniu, care s-a născut în satul Bădăcin, județul Sălaj, unde se află Casa Memorială, a fost ani de zile liderul Partidului Național-Țărănesc, desființat fraudulos de comuniști. L-am întrebat pe Coposu de soarta docherilor din port. Toți au avut un sfârșit întunecat. Așa cum l-a avut și tatăl lui Dinu Grigorescu, dramaturgul care a avut ideea să scrie o piesă numită Ultima cafea cu Iuliu Maniu, fiind vorba de ultima cafea pe care Iuliu Maniu a băut-o, și a băut-o cu tatăl lui, înainte de a fi arestat și trecut prin furcile caudine ale terorii comuniste. Am văzut reprezentarea acestei piese la TNB, sala Atelier. De fapt, nu a fost o reprezentare, ci un spectacol-lectură, cam așa cum erau spectacolele-lectură la Clubul dramaturgilor, condus de Mircea Ghițulescu. E minunat că TNB reînvie acest obicei. Plus că are mijloace superioare decât cele de la Sala Oglinzilor. Cum a fost acum, când scena era invadată cu microfoane pe stative, patru camere de filmat, care proiectau non-stop imagini pe un ecran, un pupitru, care transmitea imagini de epocă, un percuționist, care făcea o atmosferă dramatică, muzică, sunete, elemente de decor. La un moment dat, un recuzitor aduce o măsuță, pe care credeam că va pune cafeaua. Și că avea să aibă rolul din titlul piesei. Dar n-a fost să fie așa, el s-a apucat să joace table. O fi jucând Maniu table? Eu îl asociez cu șahul. Cred că e singurul moment de actorie din acest spectacol, restul timpului (două ore!), actorii citesc piesa. Se mută doar de la un microfon la altul. Unii uită, dar acolo, în mijlocul lor, este regizorul Mihai Lungeanu, care le arată ce replică urmează. El știe bine piesa, fiindcă a montat-o și la radio. De altfel, el anunță de la început distribuția, actorii vin și iau loc pe rândul din față, la fel personalul tehnic, totul se derulează în regim de distanțare.

Dar nu pot să judec estetic nimic, fiindcă ne aflăm în fața unui proiect. Proiectul e bun, este extraordinar, dar cine îi dă viață? Deși scena sugerează, prin microfoane, un tribunal, o judecată politică precum în filmele politice de epocă americane, piesa nu este despre procesul PNȚ, al lui Maniu și Ion Mihalache, vicepreședintele PNȚ, care a suferit un martiraj și mai cumplit, fiindcă a durat mai mulți ani. Este o piesă în care se combină elemente autobiografice, așa cum am descris și eu amintirea calvarului trăit de bunicul meu, cu elemente istorice și politice, apar și Ion Antonescu, și Iorga, și regele Mihai, și alte evenimente din anul 1938, cum ar fi ascensiunea lui Hitler, în timp ce la Tg.Jiu Brâncuși își inaugura Coloana Nesfârșitului… Mereu avem imagini, ca la un film documentar. Finalul ni-l arată pe Maniu în consens cu Sfinxul de la Babele Bucegilor.

Pot să spun că spectacolul este departe de a revela tragedia lui Iuliu Maniu, pe care o citești pe Statuia lui din Piața Revoluției. Actorii se străduiesc să fie firești, dar realismul dramatic nu are forța necesară revelării unei personalități unice, caz absolut fără egal, cum numai în mccarthy-ismul american se mai poate găsi, dar pe invers. Două extreme, care au în comun „panica roșie”. Tragedia lui Iuliu Maniu ar putea interesa un regizor ca Marin Scorsese, care a făcut o pagină memorabilă din cazul magnatului Howard Hughes, acuzat de colaborare cu comuniștii, caz semnificativ pentru ce a însemnat maccarthy-ismul sau „panica roșie” – care nu l-a ocolit nici pe Charlie Chaplin! Filmul se numește Aviator (2004), o capodoperă, cu Leonardo DiCaprio în rolul magnatului.

Piesa lui Dinu Grigorescu ar trebui tradusă în engleză de fiica sa, Alexandra Ares, și propusă lui Scorsese. Memoria lui Iuliu Maniu merită o soartă mai bună. E inadmisibil ca noua generație de cineaști români să fie surdă la un astfel de subiect al istoriei noastre și să facă „babardeli”, pe bani publici, de o rușine incredibilă! Se țin de prostioare, de mistificarea istoriei, ca în cazul celebrului jaf al Băncii Naționale, sau de ridiculizarea primului film de lung metraj al lumii, Războiul de Independență (1912). Vânează succesul ieftin. Acum, în libertate, în loc să atace cazuri fundamentale, să scrie pe peliculă adevărata istorie a României, nu fac decât o murdăresc. Mai exact, fac filme anti-românești, pentru uzul unor festivaluri care îi aplaudă pe mungii care jignesc România. Ignorarea unui caz ca Iuliu Maniu, îi condamnă.

Există un lung cinedocumentar despre procesul PNȚ, din 1947, dar filmat în regim de cenzură, cu sunetul obturat. Și mai există o încercare recentă, salutară, a unor elevi de la Colegiul „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației, care au făcut un film numit Ultimele zile ale lui Iuliu Maniu. E o strădanie de amatori. L-am stimulat pe Sergiu Nicolaescu să atace un asemenea subiect, dar el se ținea de alde Pangică, iar scenaristul lui, Titus Popovici, de bordelul „Crucea de piatră”. Iuliu Maniu are nevoie de o cinematografie națională, de conștiința unor cineaști adevărați. Statul e dator să finanțeze filme de interes național. Altfel, nu văd nici un rost al CNC, o instituție parazitară. Prin acest caz – soarta lui Iuliu Maniu -, lumea poate afla, ca într-o oglindă fidelă, ce monstruozitate a putut însemna invazia rușilor în România. Și ne poate atenționa la ce tragedii ne putem aștepta dacă suntem indiferenți la amenințarea putinistă.